Oh, it was a superb winter, a surrealist spring, a marvellous summer and a tragic autumn. And the year with the 180 degrees turn around. Now I look more often in the skies and beyond them…

The Dears - 22: The death of all the romance

I was 22, I've had my share of views
I just can't steal that "happiness" from you
But I'll be the one to take your tears away



Tool - Schism

The light that fueled our fire then has burned a hole between us so
We cannot see to reach an end crippling our communication.
...
To bring the pieces back together, rediscover communication...

Astăzi este ziua care este, deci vrăjmaşii să rămână la locul lor, altfel mânia strămoşului canonizat, transmisă din generaţie, se va abate asupra capetelor seci care mă contestă zilnic. Deci gura mică acolo în spate, lasă gargara şi degrabă vino de te închină stăpânului tău, ploconeşte-te şi pesemne vei scăpa cu viaţă. Iar de te vei nesupune şi vei crâcni împotrivă mai marelui tău, paloşul îţi va reteza ţeasta aia pe care şi aşa o cari degeaba după tine. Pohta ce-am pohtit şi am zis!

Reclamaţii (nu îţi sugerez), ploconeli şi peşcheşuri în apartamentele imperiale după ora 18.

P.S. Acum am şi pe turci şi pe tătari de partea mea.

“Nu este tot o poveste de dragoste a nu avea nici o dragoste?”

Din Søren. Orice adăugire este inutilă.

R.A.C.L.A. şi Anda Adam – Nu mă uita

Acum e totul dat uitării
Las în urmă ce-a fost
Un paragraf închis etichetat fără rost
Numele tau e…

Mircea Vintilă – Noros Cecer

Da, te-ai dus dulce minune, şi-a murit iubirea aia,
Care ne-a făcut celebri ani de zile la Mamaia…

E foarte posibil ca un parfum să fie doar o amprentă a trecutului. Fie că îţi aduce aminte de o grădină, o femeie sau un colţ de soare. Ştiu, a zis-o şi Proust, dar în lumina noului om capitalist, trebuie să nu uităm funcţia reală a parfumului, aceea de mesager al unui moment îndepărtat. Altfel…

“Vine un moment în viaţa fiecăruia când trebuie să bage răţoiul în dulap…”

“Ceci face nişte paste rock!

Ba din contră, face paste post-rock.

Sunteţi fraeri, nu ştiţi nimic, face paste post-indutrial-rock-metal!!!”

“Sentimentul limbii ca sentimentul limbii…dar ce zici de simţul limbii?

Pe ăsta ori îl scuipi, ori îl spui.

Sau îl înghiţi…să înghiţi simţul limbii…”

“Nu au biftec aici?

Da’ de ce? Te interesează neapărat să mănânci biftec?

Păi da, că am citit azi Roland Barthes.

Păi şi ce, ăsta o ardea cu biftec?”

“De ce poartă DJ-ii căşti?

Ca să poată asculta manele în timp ce mixează…”

Text scris în urmă cu jumătate an, faţă de care acum am multe rezerve. Îl public pentru a-l supune judecăţii publice şi pentru a-mi reaminti că sunt momente în care pot scrie decent.

"Au dispărut de pe scenă învingătorii. România modernă duce lipsă de personaje care să învingă, în buna tradiţie proppiană. Încercaţi să vă aduceţi aminte de un erou care la final rămâne în picioare, peste trupul neînsufleţit a lu’ nenea rău. Nu le lipseşte celebritatea în schimb, dar medalia de aur se lasă aşteptată. Moromete e celebru, dar e în galeria marilor învinşi. Şi ce învăţăm de la el? Ironia, zeflemeaua, plictisul metafizic şi lupta în van. La final, el este marele învins. Se zbate, se luptă, se străduieşte să ţină familia unită. Rezultatul îl ştim cu toţii. Nu este ca Bond, dacă se permite să-i punem faţă în faţă, doar de dragul execiţiului de imaginaţie. Bond e intangibil aproape, face totul dintr-o mişcare, chiar suprarealist. De-a lungul timpului, imaginea lui se confundă cu imaginea Albionului. Asta oare s-a intenţionat? Nu se ştie. Cert este că ei au un învingător şi noi un mare învins. Singurul lucru în comun este că ambii au viciul fumatului. Pe de altă parte, şi Făt-Frumos este suprarealist şi la fel era şi Prâslea. Dar l-am importat pe Disney, crezând că el ne va salva mentalul de rataţi. Sau pentru bani. Şi Rocky era suprerealist. Lua pumni, dădea pumni, cădea, se ridica, revenea şi făcea asta timp de cinci filme la rând. Noi le denumim “filme proaste americane”. Da, sunt proaste sau relativ proaste. Acest “relativ” ar trebui să ne pună oleacă pe gânduri. Dar după cinci filme, tot el, Rocky, e învingătorul. Noi rămânem cu:”filmele proaste americane”. Nu este tocmai dificil: el se bate, se luptă pe viaţă şi pe moarte şi câştigă. De ce nu vrei să înveţi ceva de la el? Ba nu, expediem cu suficienţă de sine:”filme proaste americane”. Nimic de imitat, nici o atitudine de copiat? Reactualizaţi-l pe Făt-Frumos. Mentalul colectiv de altădată înregistrase, sub diferite forme estetice, lupta dintre bine şi rău, cu binele în prim-plan. Avem nevoie de învingători, de poveşti şi de basme. Istoria recentă a filmelor sau a cărţilor scrise nu prea a oferit un personaj-emblemă, care să întrupeze acele calităţi ale cavalerului, ale învingătorului. Avem frustraţi, drogaţi, nebuni şi neadaptaţi. Americanii îi au şi pe ăştia şi din plin chiar, dar au şi pe Superman şi toată pleiada de extra, mega, hiper “men”. Noi avem zeflemeau neproductivă. Dar să nu disperăm. Cum spuneam, Făt-Frumos exista, şi la fel şi Prâslea. Prin urmare, material există, trebuie doar re-exploatat. Ar strica un Greuceanu în stil “Superman”? Nu ar face furori? Cu ce este mai prejos Greuceanu faţă de Spiderman? (Mie îmi place Spiderman, poate tocmai prin absenţa lui Greceanu) Ba da, poate ar face valuri. Sau poate nici nu trebuie să facă, trebuie doar ca Greuceanu să câştige. Şi noi să ţinem minte asta."

Sunt foarte puţine verbe care contează în iubire. Unul din ele este “a te cuibări”. Ideal la diateza reflexivă.

"Fututul la cap e complementar şi cu celălalt futut, doar că fututul la cap e de o calitate net superioară celuilalt."

"Sunt multe fete care mă vor, deşi asta mă face să mă gândesc la Taraf Tv."

"Ce îţi doreşti Fane acum?

Cred că acum aş vrea o Apocalipsă, să ne ducem cu toţii la fund şi să vină alţii mai buni în locul nostru…

Apocalipsă acum!"

Adevărul se “simte”. În nici un caz nu se raţionează. Adică da, îl dibuieşti cu şi după scheme mentale, după logica formală sau alte lucruri asemănătoare. Dar la un moment dat te opreşti, pentru că el, adevărul cu A mare, este cam încurcat şi supus paradoxului. Deci îl “simţi”, adică îl intuieşti. Chestie care în nici un caz nu este supusă numerelor. Sau legilor numerelor. Sau altor lucruri de acest fel. De aceea ai nevoie de bătrâni, ei au intuiţile cele mai apropiate de Adevăr. Şi acesta în sine este un adevăr care nu este neapărat general valabil. Dar asta nu înseamnă că această regulă nu este mai puţin…adevărată. Deci ai nevoie de bătrâni sau de smerenie. Deşi smerenia este cel mai de bun preţ zilele astea. Şi cel mai greu de atins, evident. De aceea smerenia este o cale sigură către intuiţii majore. Înţelegând prin intuiţie – sau chei - acea fărâmă de realitate care scapă privirii scrutătoare a raţiunii…

“Mda, nu m-ar deranja nici pe mine să mă conducă femeia…la munte, adică. Eu să urc în maşină şi ea să conducă până acolo.” uitându-mă prin geamul murdar le cuplul care tocmai pornea de lângă noi.

“Nu ai rezolvat nimic în viaţă dacă te conduce femeia.” ţinu să adauge cineva “trecut prin viaţă” de lângă mine.

În sinea mea, mă distram.

“Nu m-aş grăbi să afirm asta…dacă este mai deşteaptă şi mai harnică decât mine, de ce nu?”

“Da, aşa da, sunt perfect de acord.” confirmă omul “trecut prin viaţă.”

“Fănele, secretul este să o laşi să creadă că are controlul şi că ea conduce, dar, în definitiv, în momentele decisive tu să fii cel care cu adevărat are frâiele în mână…altfel, se duce dracu’ totu’. Eu am avut nevoie de un divorţ ca să îmi dau seama de asta.” simţi neapărat nevoia să adauge omul divorţat.

În sinea mea, mă distram…încă nu, încă nu am ajuns acolo. Şi nu am avut nevoie de un divorţ să îmi dau seama de un lucru ca acesta. Poate că mai am până să ajung cu adevărat “ticălos.” Deşi asta nu exclude să nu fi fost până acum…

dEUS - Nothing really ends

Încetaţi în a-i mai spune dementului să se potolească…vă rog, vă implor, lăsaţi-l pe nebun să-şi trăiască ultima picătură de viaţă pe care o mai are în el…de ce vreţi să-i luaţi şi ultimul lucru care i-a mai rămas…cine vă dă acest drept, de ce sunteţi atât de aroganţi încât să credeţi că binele vostru este şi al lui…nu are şi ea, tristeţea, locul ei în ordinea totală? Nu-i mai re-amintiţi că greşeşte, ştie şi el ce face, chiar sunteţi atât de orbi?... lăsaţi-l să dispere, e ultima lui scăpare…singura, de altfel…

“Am început cele dintâi experienţe în ziua de 1 iulie 2007. Cu săptămâni înainte, făcusem un examen sever de conştiinţă şi renunţasem la tutun, alcool, carne, cafea, ceai şi toate celelalte. Nu încerc acum să refac istoria acestei penibile etape preliminare, care a durat şase luni. Mi-a trebuit o voinţă de fier, căci de multe ori eram gata să renunţ şi să mă întorc la distracţiile mele istoriografice. Din fericire, scrisoarea lui Honigberger îmi dovedea că lucrurile acestea pot fi înfăptuite şi asta îmi da mereu curaj. Niciodată nu-mi închipuiam însă că se poate ajunge atât de departe şi relativ cu atât de puţină trudă. Pentru că numai după ce dobândeşti cele dintâi puteri şi-ţi cad brusc vălurile de pe ochi, îţi dai seama cât e de mare ignoranţa oamenilor şi ce dureroasă iluzie îi păcăleşte zi cu zi, până în pragul morţii. Voinţa şi energia pe care le depune un om ca să-şi satisfacă ambiţia socială sau vanitatea ştiinţifică sunt poate chiar mai mari decât aceea care ţi se cere pentru a dobândi lucrul acesta extraordinar: propria ta salvare din nimicnicie, din ingnoranţă şi din durere.”

“Cunosc acum drumul *********. Ştiu cum se ajunge acolo. Mai pot spune încă ceva: au ajuns de foarte curând acolo trei oameni din continentul nostru. E drept, doi dintre ei sunt ruşi. Fiecare a plecat singur şi a ajuns în ******** prin mijloace proprii. Olandezul a călătorit chiar fără să-şi ascundă numele până la Colombo. Ştiu toate acestea din lungile mele transe, când văd ******** în toată măreţia ei, văd minunea aceea verde între munţii acoperiţi cu zăpadă, casele acelea ciudate, oamenii aceia fără vârstă, care-şi vorbesc atât de puţin, deşi îşi înţeleg atât de bine gândurile. Dacă n-ar fi ei, care să se roage şi să gândească pentru ceilalţi toţi, continentul întreg ar fi zguduit de atâtea forţe demoniace, pe care lumea modernă le-a dezlănţuit de la Renaştere încoace. Oare soarta Europei noastre este pecetluită? Nu se mai poate face nimic pentru lumea aceasta pradă unor forţe spirituale obscure, care o duc fără ştirea ei spre cataclism? Tare mi-e teamă că Europa va avea soarta Atlantidei şi va pieri destul de curând scufundându-se în apă. Dacă ar şti oamenii că numai datorită forţelor spirituale emanând din ******** se amână mereu acea tragică schimbare de axă a globului, pe care geologia o cunoaşte foarte bine şi care va prăvăli lumea noastră în ape scoţând cine ştie ce continent nou.”

“Lucrul acesta coincide, de altfel, cu o serie întreagă de profeţii, mai mult sau mai puţin apocaliptice, relativ la kaliyuga, la “vârsta întunecată”, de al cărui sfârşit ne apropiem, ni se spune, cu paşi repezi. În toată Asia circulă legenda sfârşitului iminent al lumii actuale, sub forme mult diferite între ele. Doctorul Zelendi pomeneşte însă de o eventuală “schimbare de axă a globului”, care ar fi cauza imediată a dezastrului. După câte înţeleg, după el o asemenea schimbare de axă ar aduce cu sine o formidabilă catastrofă seismică, în care anumite continente s-ar scufunda sau şi-ar schimba profilul lor actual – şi ar ieşi din ape noi continente. Faptul că menţionează de mai multe ori numele Atlantidei mă face să cred că el socotea existenţa acestui continent o realitate, şi dispariţia lui o punea în legătură cu cine ştie ce degenerare de ordin spiritual a locuitorilor săi. Ceea ce mi se pare vrednic de subliniat în toate aceste prevestiri tragice, este faptul că sunt făcute cu câţiva înainte ani de primul război mondial, când lumea se legăna încă în iluzia progresului infinit.”

Mircea Eliade, Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore, Humanitas, Bucureşti, 2004

Gretchen: Donnie Darko? What the hell kind of name is that? It's like some sort of superhero or something.

Donnie: What makes you think I'm not?

Adăugire ulterioară: De fapt, Donnie Darko nu este un erou, el este un anti-erou. Nu ţin minte să fi văzut în multe filme americane atât de bine evidenţiată ideea de sacrificiu pentru o cauză înaltă, în ultimă instanţă. Acesta este cel care îl face pe Donnie anti, îl face un paria în galeria “marilor” eroi americani propuşi de cinema-ul cel mai coruptibil de pe Terra. Mai mult, el este un creştin, este printre puţinii pe care acelaşi cinema ni-i propune ca temă de meditaţie după ieşirea din sala cu popcorn pe scaune. Sacrificiul lui nu este neapărat unul în cunoştinţă de cauză, nu avem cum să ştim asta, este probabil prins într-un joc absurd, dar el are intuiţia Divinului prin definiţia cea mai simplă şi mai cuprinzătoare a Lui Dumnezeu pe care am văzut-o într-o peliculă: The search of God is absurd? It is if everyone dies alone.

De aceea cred că unul din cele mai intense şi mai adânci lucruri pe care i le poţi spune fetei pe care o iubeşti este: “I want to be your Donnie Darko.” Poate chiar până la capăt…

“Dacă dragostea a provocat, în literatura europeană, atâtea dezastre şi atâtea cruzimi – lucrul se explică prin prin maxima lui Goethe: orice om este, pentru femeia cu care trăieşte alături, un demon. Drama şi suferinţa se năştea din incapacitatea omului de a suporta o dragoste absolută; din demonia creată prin prezenţa laolaltă a doi oameni. Femeia şi dragostea jucau aici rolul de catalizator al eternei drame umane. Dostoievski are curajul să rezolve problema plecând de la datele ei iniţiale: omul singur, faţă în faţă cu cu destinul, cu neantul.”

Drumul spre centru, Fragmentarium, Dostoievski şi tradiţia europeană, pag. 138, editura Univers, Bucureşti, 1991

Una din mizeriile modernităţii – ispita autodistrugerii. Mijloacele pentru ademenire: nenumărate, insidoase, eficiente statistic. Spune-mi câţi sfinţi mai crezi că ştii. Sau cum “sex, rock&roll and alchool” este mai adevărată ca niciodată.

Aseară am fost întrabat ce este sacrul. Pentru moment am rămas blocat, zic, iată o întrebare căreia nu-i poţi răspunde într-un minut şi mai mult decât “legătura cu Divinitatea” nu am fost în stare să concep. În contextul respectiv a fost –cred - îndeajuns, dar acum te întreb, cititorule, ce este “sacrul”?

Pretenţia de divinitate a iubirilor naturale

Iubirile arată că sunt nedemne de a lua locul lui Dumnezeu prin faptul că nu pot nici măcar rămâne ele însele şi face ceea ce promit să facă, fără să aibă în aceasta ajutor de la Dumnezeu. De ce ai mai vrea să dovedeşti că un anume prinţişor slăbănog nu este Împăratul legitim, din moment ce fără sprijinul Împăratului el nu poate nici măcar să-şi menţină tronul său subordonat şi să facă pace în mica provincie timp de măcar o jumătate de an? Chiar pentru binele lor propriu, iubirile trebuie să se mulţumească să fie pe locul al doilea dacă este să rămână ceea ce vor să fie. În acest jug se găseşte adevărata libertate:”sunt mai înalte atunci când se îneacă.” Căci atunci când Dumnezeu este stăpânul unei inimi omeneşti, chiar dacă va trebui poate să îndepărteze, uneori definitiv, unele dintre autorităţile indigene, El va permite multor altora să-şi păstreze funcţiile şi, atunci când îşi închină autoritatea Lui, ele capătă pentru prima dată o bază fermă. Emerson a spus: “Atunci când semizeii pleacă, zeii sosesc”. Aceasta este o maximă foarte îndoielnică. Mai bine am spune: “Când Dumnezeu soseşte (şi numai atunci), semizeii pot rămâne.” Lăsaţi în voia lor, ei fie dispar, fie devin demoni. Numai în numele Său îşi pot ei, în frumuseţe şi în siguranţă, “mânui micile lor tridente.” Sloganul rebele “Totul pentru iubire” este de fapt condamnarea la moarte a iubirii (cu data execuţiei rămasă, pentru moment, în alb.)

Treburi cereşti - Lecturi zilnice, vol. II, C.S. Lewis, editura Humanitas, 2005

Pentru că ea, Miruna şi cu Radu Go m-au rugat să ma gândesc unde aş vrea să locuiesc, o să zic următoarele: există un loc un România unde apa curgătoare este dimpreună cu apa stătătoare – nu este fix stătătoare – unde nisipul este incredibil de fin, unde nu este ţipenie de om, unde liniştea este asurzitoare, unde peştele este grozav şi cerul este etern senin (mă rog, cel puţin pe perioada verii). Mda, cred că acolo aş vrea să locuiesc…Poze am, dar nu vă dau, e locul nostru, ştii tu cine.

Economic Left/Right: -2.88
Social Libertarian/Authoritarian: 0.56

Pentru că am fost rugat de Machiavellian, iată răspunsul meu la testul respectiv. Se pare că sunt un soi de stângist din ăsta mai autoritar, dar vag de tot.

Parcă ai vrea să auzi din nou: “Ce faci, valoare?”, “Care-i învârteala?” sau poate doar un simplu şi decent: “Ce mai faci?”, dar se pare că nu poţi, pentru că eşti dincolo, nu prea ai ce face, te învârţi printre străini, ei tot străini vor rămâne pentru tine, trebuie să ţii minte asta, să-ţi intre bine în cap. Şi sunt momente, în timp ce eşti la jobul tău de 4000 de euro, îmbrăcat în Armani sau casual, când îţi reaminteşti cum era vara la bunici, cum te îndopai cu dulceaţa de gutui şi nuci amare, când stăteai până în noapte cu tovăraşii de pe uliţă şi băteaţi mingea sau şotronul, te gândeşti la acel crâmpei de Paradis, dar nu o poţi face prea mult, ai un meeting în juma’ de oră şi nu ai terminat de cecuit brifingu’ şi da, vai! cum putea să fie pe atunci…Şi îţi mai aduci aminte de înjurăturile spumoase, de ţiganii de la colţ, de ţata ce-ţi vindea scump flori proaste , de aurolaci, sarmale şi Vadim, de horincă şi alte alea, dar nu, tu ai vrut să-ţi urmezi visul, ai vrut să pleci, să vezi cum este dincolo, brusc şi deodată ţara ta a devenit locul unde este mai bine, dar hei, cine te poate judeca, aici ai căzut în cur la primul şut din partea aministraţiei, de ce aş sta aici dacă ei nu mă vor? şi pe bună dreptate ai plecat…Şi acum, când te re-întorci în vacanţă prin România, eşti mâhnit din cauza drumurilor, a atitudinii generale şi a taximetriştilor, politicienilor şi copiilor străzii, dar hei, în definitiv ce îţi mai pasă de toate astea, tu eşti realizat, ai casă în suburbia marelui oraş care te-a primit cu braţele deschise, doar erai “valoare” din Est, şi pe bună dreptate eşti, ce-i al Cezarului e al Cezarului, şi marele oraş ţi-a permis să îţi dezvolţi o carieră în domeniul tău de specializare, acum cel mai important este că ai, oare în România puteai să faci asta? Nu puteai, era mai greu, pile, şmenuri şi alte combinaţii, tu aveai principii pe atunci, de fapt şi acum ai, şi de 1 decembrie sau alte zile te gândeşti cu nostalgie la filmele despre Mihai Viteazu şi toată mascarada aia cu eroii, da, poate e o mascaradă, sunt toţi aşa încruntaţi şi serioşi, like come on, e o zi importantă, dar de ce trebuie să ieşim în stradă cu tancurile şi florile? Deci ai principii, cum ziceam, te mândeşti cu asta, mergi la biserică din când în când, când nu eşti la golf, în Luna Park sau la barbechiu cu prietenii de la job, dar priveşti cerul melancolic şi îţi aduci din nou aminte că în Moldova cerul este cel mai frumos, dar acum nu poţi merge acolo, ai o delegaţie luni spre un alt mare oraş, şi totuşi eşti cuprins de dor, ce mama mă-sii caut eu aici, ce caut în viaţa mea? te cuprinde panică şi alienarea, dar îţi revii imediat, trebuie să fii fit deîndată, nu ai voie să nu zâmbeşti la muncă, emoţiile dăunează grav randamentului…parcă ai vrea să te re-întorci, dar aici este bine, totul merge ca pe roate, merge ca uns, ca un ceas, totul e locul lui, prevenţia este a doua natură a occidentalilor, uite ce avansaţi sunt ei, clonează oi şi permit căsătoria între homosexuali, românii sunt intoleranţi, nu le plac ţiganii şi ăştia pe de-a îndoaselea, ce să caut eu acolo?

Ce să cauţi, ce să cauţi, ce să cauţi? Te rog, te rog eu mult de tot, ca atunci când îţi mai vin în cap asemenea idei, gândeşte-te şi la următorii ani: 1821, 1848, 1859, 1877, 1918, 1944, 1989. Gândeşte-te că măcar într-unul din aceşti ani, cel puţin un om a murit ca tu să fii acolo unde eşti acum. Adică a murit de bunăvoie. Oare ce zice asta despre el şi ce zice asta despre tine?

Pentru că amicul, camaradul şi colegul Proclet este onorabil şi deznădăjduit până în străfundurile esenţei sale, m-am gândit că îi pot fi de ajutor cu ceva. Prin urmare, pam pam pam, cu dedicaţie:

Invitaţie la bărbăţie

“Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că suntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea şi cinismul. Unde întorci capul nu auzi decât strigăte, bârfeală, critică şi tânguire. Ne lamentăm fără nici un orgoliu, ne pierdem vreme plângând, ne risipim energia în critică, în negaţie, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre – şi nu ne-ar cerceta şi viaţa – ar crede că suntem cea mai bătută de Dumnezeu ţară, că ne aflăm în pragul unei catastrofe definitive, că totul e pierdut, şi pentru totdeauna. Suntem cu adevărat un popor fără orgoliul suferinţei; sau, mai precis, am pierdut cu desăvârşire acest orgoliu.

În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaştini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care ştie să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopţii o dărâmă. În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite. Când totul putrezeşte în jurul tău, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Când totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, suntem proşti şi netrebnici, suntem mărunţi şi păcătoşi, suntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare, în faţa oricărui om, în faţa oricărei întâmplări: Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întâmplă, e adevărată şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evenescenţa actelor noastre. E adevărat, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atât timp cât sunt viu, cât am viaţa de partea mea, cât timp miracolul ceaţiei se află în trupul, în sângele, în spiritul meu – ce putere a întenericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărămiţa, ce haos este atât de mare ca să se poată măsura cu câtimea aceea incomensurabilă de viaţă care mi-a fost dată?

Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime: dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră – să ne fie fapta. Pe ea să o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atâtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decât pentru cei care o acceptă. Înfrângerea nu există decât pentru cei care o acceptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem cu noi, existenţa noastră este o justificare a lui. Mi se par atât de absurde obiecţiile pe care le întâlnesc de la o vreme în calea mea; atât de absurde şi de ineficace. Unul îmi spunea: românii sunt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndârjiţi în suferinţa şi în creaţia noastră…Să strigăm mai tare bucuria noastră că suntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte.

Altul îmi spune: trăim un ceas tragic, un ceas care anulează orice încercare de creaţie, orice avânt spiritual. Ei şi ce dovedeşte asta? Cu cât e mai tragic ceasul, mai vitreg, mai întunecat – cu atât trebuie să ne îndârjim în nedejde, în muncă, în bărbăţie. Sunt alte popoare care suferă mai mult ca noi. Sunt alţi oameni care au experimentat un tragic mai hain decât noi. Cred că Promoteu, Edip, Antigona sau Fedra – au suferit un iad interior de o mie de ori mai crâncen ca al nostru. Şi dacă s-au dat bătuţi, au făcut-o pentru că nu cunoşteau nădejdea. Dar noi care cunoaştem şi viaţa şi nădejdea, noi care verificăm zilnic deznădejdea noastră prin nădejde – mai avem noi dreptul să ne plângem, să criticăm, să ne resemnăm?

Toate acestea dovedesc lipsă de bărbăţie. Îţi vine să-ţi iei lumea în cap când vezi oameni deştepţi desperând de condiţia noastră umană şi socială, şi lamentându-se în cele patru colţuri ale văzduhului că suferă, că totul e neant, că totul e zădărnicie. Toate acestea nu dovedesc nimic. Poţi să strigi o mie de ani că viaţa e zadarnică – ea nu va înceta o clipă să crească, să năvălească pretutindeni, să-şi strige pretutindeni victoria. Orice critică e inutilă, orice negaţie e ineficae în faţa vieţii. Viaţa care poate totul – în pofida oricărui haos sau oricărei catastrofe. Ar putea să se zguduie pământul, şi tot nu ar însemna nimic. Dacă aş fi ultimul om, aş striga încă o dată “EI ŞI?” în faţa oricărui cataclism. Ce poate face moartea împotriva miracoului existenţei noastre vii?...

Dar lucrurile acestea simple ne vrea nimeni să le ia în seamă. Este o panică a desperării, o manie colectivă în faţa răului, o isterie în faţa efemerului, o frică sugestionată în faţa neantului. Toţi oamenii aceştia privesc cu patimă întenericul, haosul. Le e frică de lumină, pantru că lumina înseamnă absurda rezistenţă împotriva oricărei eventualităţi, înseamnă continuă depăşire, continuă viaţă. E mult mai confortabil întunericul şi negaţia. E mult mai puţin responsabil. E mult mai puţin curajos să desperezi, decât să nădăjduieşti împotriva oricărei evidenţe şi a oricărei nădejdi.

Haide, domnilor, mai domol cu tânguirile, mai domol cu desperarea. Căutaţi înlăuntrul fiinţei D-voastră acel crâmpei de nebunie şi de faptă, aduceţi la lumină acel ridicol EI ŞI?, şi zvârliţi-l bărbăteşte în miljlocul descompunerii generale. Există atâta moarte în jurul meu încât nici nu nu ştiu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toatea aceste cadavre va creşte mâine o altă lume. “

Mircea Eliade, Oceanografie, Editura Humanitas, 1991, Bucureşti

“Şi nu ţi s-a întâmplat niciodată în viaţă să îţi pară rău că nu ai riscat?”

“Ba da…”

Apoi ce soi de om îi cela care distruge fără cruţare nemărginita dragoste dintre doi oameni? Amu’ cela nu mai ie om, îi neom, îi un animal.

Why dont you let me be yours ever truly?
Can I make your garden grow.

La târgul de carte Gaudeamus, pe acelaşi palier poţi găsi editura Pavel Coruţ şi editura Masonică din România. Dacă nici asta nu intră în logica absurdului, atunci să fie cu pardon, trăim într-o ţară normală…

În Carte mai scrie aşa, la o pagină pe care am uitat-o:

“În definitiv, focul şi re-inventarea sunt acelaşi lucru, dublă ipostază a aceleiaşi realităţi, două căi către un singur Adevăr.”

Nu prea am înţeles, dar cred că este adevărat.

I am too connected to you to
Slip away, to fade away.
Days away I still feel you
Touching me, changing me…

Culese din ultimele zile:

“Eroarea este bună” – tipul de la RDS care se chinuia să mă conecteze la server şi aştepta doar eroarea bună…

“Cred că merg acasă, mă trântesc în fotoliu şi citesc ceva.
Ce fel de bărbat eşti tu, măh, te duci acasă şi citeşti în loc să rămâi în oraş şi să bei până te faci praf?” – un gagiu.

“Sfinţii Părinţi erau nişte tipi needucaţi.” – o prietenă.

Pentru că aşa a vrut Mister Univers, via Machiavellian, iată cum stă treaba:

1) Cel mai naşpa om politic: Gigi Becali. Nu mai are rost să argumentez…

2) Cel mai tare din bloraş – Radu Iliescu. Educaţia şi textele sacre merg mână în mână la dumnealui. De ce nu am aprecia aşa ceva?

3) La categoria cel mai ratat individ promovat în mass-media – Gigi Becali şi OTV.

Ieri l-am văzut pe Dan Puric pe viu, vorbind despre tinerii români şi despre “tânăra generaţie”, în sensul de generaţie angrenată cultural, politic şi istoric. Şi-a pornit povestea despre neam de la Vasile Lazăr, cel care a impus limba română în şcoli şi a terminat-o cu generaţia de pseudo-intelectuali de astăzi, care se auto-proclamă elita conducătoare a ţării, dar care s-ar şterge le fund cu Eminescu şi Noica. Am stat două ore într-un frig mai abitir decât cel de afară, deoarece capetele seci nu au fost în stare să dea drumul, în ditamai Aula Magna a Facultăţii de Drept, la calorifere. Dar acestea-s detalii, căci acest domn, actor peste mări şi ţări, dar care, cică, nu este primit cu braţele deschise pe la noi prin ogradă, ne-a explicat frumos, cu răbdare şi tact, ce înseamnă, pentru el, România. Sau mai mult, ce rol jucăm noi, tinerii, pentru România. Dacă îmi aduc aminte bine, a zis: “aur viu”, şi şi-a justificat încrederea prin faptul că sunt atât de mulţi plecaţi, foarte buni profesionişti, oameni de cea mai bună calitate, dar care în mândrul plai sunt daţi la o parte, înlăturaţi din poziţiile din care ar putea mişca lucrurile într-o direcţie bună sau ar putea aduce un beneficiu real. Mai mult, din toate călătoriile pe care le-a făcut prin ţară, de mai bine de 20 de ani, s-a convins de potenţialul imens pe care îl au românii, în general, şi tinerii, în speţă.

Arareori mi-a fost dat să văd o asemenea siguranţă la cineva, o atâta certitudine asura lucrurilor ultime, cele care contează cu adevărat. Cineva l-a întrebat dacă această credinţă a lui vine din interior sau este doar un rol bine jucat. Evident că întrebarea a fost una cu un singur răspuns valabil, deşi fiind actor, cunoaşte perfect cum să îşi “conducă” publicul. Dar această ştiinţă a lui nu este una deprinsă în laboratoarele de piar, este naturaleţea omului care crede în neam, destin şi Dumnezeu. Chiar ne-a zis la un moment dat că nu este deloc de acord cu bigotismul şi cu “păgânismul ritualic” ce se desfăşoară în bisericile de la noi, susţinând că un credincios adevărat este un om extrem de natural, al cărui comportament iese în evidenţă prin firescul său. Nu ritualism înflăcărat, nu credinţă de duminică dimineaţa, nu îmbulzeală şi dat coate când “se dă lumină”.

Ne-a arătat ce trebuie să însemne generaţia noastră, cea lovită de nenumăratele reforme educative, care şi-a pierdut reperele pentru că, nu, trebuie să acceptăm moda vremurilor iar deconstructivismul şi desacralizarea sunt noile instrumente la care se apelează când vorbim despre ceea ce ne defineşte înlăuntrul nostru. A făcut diferenţa dintre adevărata generaţie de tineri, cei bine pregătiţi, cei care ştiu ce doresc, ce pot, şi care realizează ce înseamnă ei pentru ţară şi cealaltă generaţie de tineri, cei care ne dublează şi care ocupă discursul public propunând nişte valori şi patternuri nespecifice nouă. Prin urmare, îndemnul este clar: fiţi tari, mergeţi înainte cu credinţă şi asumaţi-vă rolul de formatori ai celor de mâine, pentru că şi ceilalţi au făcut acelaşi lucru înaintea voastră, fiind conştienţi de responsabilitatea lor. Iar spre final, în timp ce discursul lua amploare iar publicul era din ce în ce mai înflăcărat, a citat dintr-un româna anonim, care se întreba retoric şi, în acelaşi timp, genial: “Este viaţă înainte de moarte?”

“Domnule Puric, nu credeţi că această prăpastie între cei ca mine sau ca dumneavoastră şi cei care propovăduiesc viitorul ca pe o religie, fără să se uite în urmă, s-ar putea adânci şi mai mult? Că ar putea conduce la o distanţare iremediabilă şi, mai mult, la diverse conflicte?”

“Asumă-ţi riscurile, nu-ţi fie teamă.”, zis-a omul şi m-am aşezat pe scaun cu puternicul sentiment că încă nimic nu este pierdut.

Ura are cea mai atrăgătoare caracteristică cu putinţă: este accesibilă. Este facilă, e scurtătura care ne lasă cu mintea să lânceazească, să adoarmă liniştită. De ce să cauţi când mai uşor este să spui: “Nu-mi place, îl urăsc!”? De ce ai vrea să vezi cum este de fapt un lucru, când este mai economic să o laşi baltă, să te scufunzi în ură şi să fugi de adevăr? Pentru că ura mai poate însemna şi fuga de adevăr. Sau ocolirea lui. Şi mai are o problemă ura asta: vine la pachet cu generalizările pripite. De fapt, sunt atât de strânse între ele, încât nici nu mai ştii care e una, care-i alta. De obicei, asta se întâmplă când avem de-a face cu alte popoare, etnii sau grupuri aparent diferite. Sau, mai precis, distanţa de la prejudecăţi la ură este distanţa care poate fi umplută de un eveniment similar celui din Italia. Asta neluând în calcul unele predispoziţii ale italienilor.

Bine, există în ură un aspect destul de interesant: chiar dacă este lejeră, te ajută, tocmai pentru că este lejeră. Te ajută să depăşeşti acel moment critic, în care nu prea ai avea cum să raţionezi, să vezi diferitele faţete ale unui moment, pentru că sentimentul este prea puternic, te macină în interior necontenit. Este un medicament, dar unul cu rază scurtă de acţiune, este un soi de aspirină împotriva unor realităţi, de orice fel ar fi ele, şi tocmai de aceea este recomandat să nu urăşti prea mult, pentru că tot în realitate ajungi la final. Doar dacă nu eşti toxicoman.

Trebuia să treversez şi el, şoferul, trebuia să meargă mai departe. Am ezitat să trec, pentru că venea cu viteză. Până la urmă, el îndrăzneşte, trece prin faţa mea şi după aceea îmi aruncă:

“Ce faci, te hotărăşti sau nu???”

Una din cele mai bune întrebări din ultimul timp.

Don't you forget about me.

Răsfoind din nou Cartea, am găsit o altă notiţă:

“Să te păstrezi pentru fiinţa pe care o iubeşti. Să te oferi puţin câte puţin, respectând cotidianul. Să te inventezi şi să te re-inventezi, astfel încât să poţi dărui de fiecare dată ceva nou. Să surprinzi şi să te surprinzi pe tine în timp ce te re-inventezi, dar respectând fondul. Să produci mirare în timp ce te redefineşti. Să te arunci puţin câte puţin, re-inventându-te, dar cu maximă atenţie, astfel încât să nu calci pragul banalului, dar toate acestea delimitate de firescul unei mari iubiri. Adică firescul intensităţii dragostei. Poţi iubi intens re-inventându-te?”

Mi s-a părut cam patetic. Dar nu mai puţin justificată întrebarea.

Dragă Radu Iliescu, m-ai rugat să povestesc despre cărţile mele. Cea de credit este irelevantă din start. Cele de joc îs uitate, ca şi jocurile ce le practicam cu dânsele. Pe cele de telefon nu le folosesc. Iar despre cele care contează e greu să vorbeşti, relaţia este prea intimă sau prea complicată pentru a fi suportată de blog, zic eu, aşa că o să zic câte ceva despre ce fel citesc eu.

Snoava începe atunci când tata m-a dus la Biblioteca Judeţeană din Constanţa şi mi-a făcut acolo abonament. Asta se întâmpla undeva prin ’94 sau ’95 şi acea bucată de hârtie îmi permitea ca de 5 ori pe lună să împrumut diverse volume, secţiunea “Copii” şi, mai târziu - deşi nici acum nu ştiu de ce nu am rămas doar la basme – de la “Adulţi”. Am împrumutat an de an, până prin anul II de facultate, moment când am trădat cauza şi mi-am mutat interesul către BCU, varianta capitală, loc unde am mimat nu de puţine ori interesul faţă de cărţi în dauna altora sau cititul sistematic. După nenumărate ore, zile, săptămâni petrecute acolo, mi-am dat seama că biblioteca – cel puţin BCU, care arată ca o navă spaţială – nu este locul în care să te căzneşti în a desluşi ideile, aşa că am decis undeva în timpul anului IV că liniştea dormitorului şi biroul îndreptat către geam ar fi cele mai nimerite pentru spirit. Nu cred că o să calc în curând în vre-o bibliotecă publică.

Nu am fost niciodată un cititor sistematic, unul care să umble cu fişe, cu caiete, cu multe foi, foiţe mai mici care să îmi spună unde sunt foile mai mari, cu dosare tematice sau mai ştie eu ce grozăvii ajutătoare. Cu toate astea, am adunat câteva mormane de foi scrise în timpul facultăţii, fără să îmi aduc aminte de vre-un efort în a face asta. Cu mare chin m-am obişnuit ca pentru anumite materii să îmi fac fişe de lectură la sugestia profesorilor şi trebuie să recunosc că m-au ajutat, dar din păcate, nu am statornicit acest lucru. Cele mai dichisite instrumente ale mele pentru lectură sunt două carneţele pe care le utilizez în a-mi nota diverse lucruri care mi s-au părut interesante şi tot timpul mă iluzionez că într-o zi mă voi apuca serios de cititul sistematic, care să îmi ofere un soi de siguranţă şi înţelegere a lucrurilor. Zilele trecute am depăşit şi eu pragul de 20 de cărţi începute şi m-am hotărât să nu mai încep nici una până nu o termin măcar pe ultima de care m-am apucat şi, pe cale inversă, să le termin şi pe celelalte.

Citesc dezordonat, citesc fără noimă, citesc fără un plan, iau autorii la întâmplare, iau curente şi momente literare total anapoda, amestec pe cei vechi cu cei noi, pe tineri cu bătrâni şi literatura cu cele de specialitate. Asta se întâmplă pentru că şi în viaţa de zi cu zi trăiesc cam anapoda, de cele mai multe ori, iar felul în care citesc reflectă şi apucăturile cotidiene. Dar am învăţat la şcoală că angajamentele publice cântăresc destul de mult în conştiinţa omului, aşa că planul de lectură prinde contur.

Înainte de a încheia, aş vrea să întreb: ştie cineva unde se poate găsi “Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă” a Părintelui Antonie Plămădeală? Menţionez că mă interesează să o cumpăr. Am căutat-o îndelung şi aş vrea să o termin.

“Climbing up the walls” este disperarea acută, este depresia intenţionată, este voluptatea durerii, este tot ce îţi poţi dori mai mult de la un câmp gol, un cer înnorat şi o negură în depărtare. Este tot ce poţi scoate mai bun dintr-un deal acoperit de ceaţă. Este tot ce îţi poate oferi mai grozav un gri nemernic de toamnă.

Pentru că aşa a vrut naşul onorabil, bag de la mine câteva. Dacă s-au mai zis, asta e, îmi pare rău, nu o fi foc.

Bloghix – e ca şi când ai avea blog, dar scrii cum te-ai trezit dimineaţă şi te-ai îndestulat cu iaurt, pentru siluetă.

Bloagă – echivalentul feminin, în limba blogului, pentru toantă

Blomanie – e de la sine înţeles

Blogos – ştiinţa bloging-ului

Blosfemie – să ai mai multe bloguri cu personalităţi multiple

Blosfor – strâmtoarea către republica G

A o arde blogo loco – adică să o arzi numa’ pe bloguri, fără intenţii sociale

Blogonanie – o freci pe blog

Blost – eşti pierdut, nu ma ştii care este blogu’ tău

Blogat – te-ai conectat la blog; eşti bogat în bloguri

Bloraş – echivalentul blogosferei?

Blogogoman – fraer

Blogogonat – blog de politician

Blogogoşar – a ţi se umfla blogu’

Nu îmi mai vine şi altele.

Cumva, suntem undeva printre aceste două realităţi:

Ce alegi? Ruga disperată şi jalea necontenită? Sau privirea, rece, tăioasă, adevărul crunt care te loveşte zilnic?

The blue pill or the red pill?

I choose the violet one.

Ieri, răsfoind Cartea, am găsit următorul gând:

“Îmi aduc aminte cum îmi spuneai că dragostea este ca o floare care creşte şi trebuie udată puţin câte puţin, zilnic, altfel se veştejeşte, dar crede-mă pe cuvânt când îţi zic că sunt dimineţi în care mă trezesc urându-mă pentru că nu am ţi-am arătat că dragostea poate fi şi ca un foc, lângă care, dacă te apropii prea mult, se sufocă, pentru că nu are pe unde respira.”

Patru inşi: eu, taică-miu, noul proprietar (Doiar de provincie, palavragiu şi lăudăros) şi vecinul de alături. Ne tocmeam la diverse amănunte, că deh, când te muţi dintr-o parte în alta, tre’ să vezi ce e cu prizele, cu baia, cu gresia, cu purcelu’, cu căţelu’, pana mea, toate obiectele mici şi neimportante care îţi fac viaţa mai amară dacă nu funcţionează. Fănelu’, fiind şi el odrasla vremurilor sale, întreabă:

- Da’ net este pe acilea?

- Cum să nu, îl trimit pe fi-miu, vine el şi îţi zice, se îmbăţoşează vecinul, cu gândul, probabil, să înfiripeze o legătură trainică cu nou venitul în comunitate.

- Bine aşa, zic io mulţumit.

După zece minute, pleacă vecinu’, apare copchilu’. Ciocăneşte, noi de colo: “I-e dechis”. Intră pe uşă, mai întâi, o şapcă, după aceea mutra semi-bărbierită a unui băieţel de cartier, macsim 21 de ani. Concomitent, se aude o voce vag răguşită, jâjâită (nu ştiu cum să vă zic, dar sigur recunoaşteţi timbrul aparte de care vă povestesc, e din ce în ce mai întâlnit zilele astea, e voit răguşit, individul trebuie să se diferenţieze automat, etc). Fără să vreau, din reflex cred, mi-a trecut prin cap: ”E din ăla!”. Mă străduiesc să nu operez în social cu acemenea prejudecăţi, e riscant şi cu uşurinţă pot fi demontate de experienţa directă. În casă nu ploua, dar şapca rămâne pe cap. Well, am mai văzut din astea, nu e aşa grav. Poate este răcit, sau a făcut baie la cap, deşi cozorocul îndreptat prea în faţă, ca un cioc de raţă, mă ducea cu gândul la tiparul durului în creştere, pus pe combinaţii, şuste şi alte manevre. Zâmbesc (nu superior!) şi îl întreb cum este cu netul, cu plata, cu chestiile administrative. Zice că să ne vedem la el mâine (vineri adică) şi mergem dimpreună, că-mi arată el cum stă treaba. Bine, zic, aşa facem, te caut eu mâine, sau când am vreme, şi o rezolvăm. În momentul ăsta, tipul nu prea mai avea ce face, adică venise să-i pun o întrebare, acum gata, eu nu te mai reţin. Ioc, gagiul rămâne…ca să ce?!?!?, mă tot întrebam, în timp ce palavragiul de proprietar începuse să ne povestească pentru a treia oară în mai puţin de 20 de minute cum a reuşit el să renoveze 2 apartamente cu X sute de milioane, de ce copchilu’ vecinului zăbovea. Poate vrea să socializăm, bag seamă în prostia mea. Chiar aşa era:

- Da’ tu unde ai treaba? Unde ai facultatea? – discuţia deviase către valoarea imobilului şi poziţionarea sa pe harta capitalei.

- Păi am treabă în centru, la Facultatea de Istorie, zic, am acolo master.

- Aha, da’ ai terminat? – da’ curios mai eşti, drace.

- Da, am terminat anul ăsta.

- Da? Ce? – păi ‘tu-ţi America mă-tii, io te întrebai de net, tu acu’ mă chestionezi, ce aia a calului?

- Sociologie, zic eu cu jumătate de glas.

- Socio…ce? Ce este aia?

Stop cadru. Să ne înţelegem, eu am mari probleme când trebuie să explic unor oameni normali – nu este în sens depreciativ “normal” – ce dracu’ e aia sociologie. Asta pentru că în mentalul colectiv termenul nu este asimilat – nu este ceva onorabil, ca medicina, avocatura, sau mai ştie eu ce, se gândesc oamenii – şi din cauză că sociologia a fost instituţionalizată de curând, acum vreo 150 de ani, deci dilemele asupra unei definiţii stabile încă există. Şi ar mai fi ceva: tot timpul tre’ să te adaptezi la ce poate cel din faţa ta…numa’ că pe băietul ăsta, să mă scuze Cel de Sus, nu ştiam de unde să-l iau ca să înţeleagă:

- Păi se ocupă cu oamenii, în general…

Nu apuc să termin propoziţia “cum ar veni, comunităţi şi cum se schimbă ele, cum iau naştere…bla-bla…relaţiile dintre oameni, familia, etc...” că gagiul o trânteşte:

- E aşa, un fel de biologie, nu? (Logia mă-tii, io în gând)

Muţenie totală timp de 10 secunde.

- Nu chiar, nu prea are legătură, reuşesc eu să articulez.

Să fie clar: eu nu am nimic cu omul ăsta. Nu-l urăsc, nu-i port pică, nu vreau să râd de el, nu am nimic cu el. Că nu ştie, că nu poate, că nu vrea, nu mă interesează, îl priveşte, face ce vrea el, e treaba lui. Morala este că oricât am vrea să scăpăm de prejudecăţi (în numele toleranţei, înţelegerii), nu prea merge, iar în timpurile astea de plafonare masivă, chiar nu este nevoie de multă subtilitate pentru a-ţi da seama de ce poate un om. Ce mă întristează în povestea asta nu este incapacitatea lui de a înţelege – am şi eu vina mea, poate nu am ştiut să-i zic clar şi la obiect – ci mai degrabă că, de când a intrat pe uşă şi a deschis gura, l-am ginit pe “fraer”, şi am încercat să duc o bătălie pe care o ştiam de dinainte pierdută. Prejudecăţile funcţionează şi, adesea, ne salvează de drumul până la farmacie pentru Nurofen.

Ştiu că există probleme cu mult mai presante în acest moment, ştiu că probabil fiecare dintre noi are de făcut lucruri importante, termene de îndeplinit, scrieri de terminat, gânduri apăsătoare şi sentimente care ne macină…ştiu că sunt probleme mari de tot, acolo, afară, că ne ducem dracului de râpă, că timpul este preţios şi energia puţină, că natura este afectată şi resursele se împuţinează, că ne-am pierdut speranţa şi nu mai ştim să iubim…da, ştiu toate acestea, sunt conştient de ele, de aceste grozăvii…dar trebuie să o zic: mi-am găsit garsonieră, mi-am găsit unde să stau.

Cu siguranţă fericirea stă şi în lucrurile mărunte.

Frate, să mor io, am fost acolo…ne-am rupt, pe bune, a fost super-haos, adică pe bune, nu am mai văzut aşa ceva, a fost rupere, ne-am dus de tot, a fost aşa, ca un trip beton, mega-marfă…am început lejereanu, ne-am băgat pe nişte vin înaine, din ăla roşu, cât să ne facem niţel, nu mult, doar cât trebuie…şi după aceea pe străzi, până la club, Mary was there, ştii tu omule…ea e acolo tot timpul…numai să vrei, pe bune, să mor dacă mint, şi pana mea, am ajuns la club…şi pe bune dacă mint, era una de-i ieşeau pe afară toate alea, frate…şi acum o am în cap, super-bună, mamă ce i-aş fi făcut frate, suplă şi toate alea, super tare…şi băga Digei Neurotix, mamă, mamă, cum a fost, deci pe bune, a rupt omu’, a fost haos, haos, nu mai ştiam de noi…şi pana mea, ne-am luat şi nişte nectar, cât să ne fie bine…după aceea ne-am mai cărat şi pe afară, pac-pac…şi frate, de la frigul ăla de afară şi când am dat de căldura aia dinăuntru, pe bune, nu te mint frate, mă jur, a fost aşa, oceanic...frate…înţelegi…deci trip de trip, mă adânceam din ce în ce mai mult, aproape că nu ma simţeam nimic…era incredibil, frate…incredibil…abia mai simţeam ceva...deci sunt rupt acum…dar pana mea…aseară…pur şi simplu…unde, când? în seara asta? Da, frate, mă bag…pe la ce oră?...Super, deci la 11 la Romană, da? Beton, hai că mă duc să îmi comand un MacFish…

S.F. – ul, acestă lume inventată, probabil, de nişte vizionari, dar care vor fi recunoscuţi ca atare abia când prima inteligenţă artificială va reacţiona nu după algoritm, ci după ce va contextualiza emoţional sau după ce prima bază umană va prinde rădăcini pe Marte. Până atunci, ei vor rămâne doar creatorii de utopii, neînţeleşi (aproape) de nimeni şi apreciaţi de o mână de oameni. Nu aş fi mai puţin onest sau chiar nedrept dacă aş adăuga că genul este ocolit de şcoliţii elitişti şi de ipocriţii fandosiţi. Nu departe de roboţei şi luminiţe, plasma gun şi space travel, Fantasy-ul este o prelungire a acestui gen, provocat tot de mania omului modern pentru mister şi necunoscut.

Un aspect care mie mi se pare relevant este dacă această categorie a S.F.-ului s-a extins tocmai din dorinţa, inconştientă şi normală a creatorului de a proiecta o umanitate mai curată, mai normală, mai puţin rea? O umanitate mânată de idealuri pe care doreşte să le îndeplinească şi nu de lupte ideologizate, sângeroase şi inutile? Îmi aduc aminte de mania care a cuprins mapamondul, toate acele construcţii imaginare, toate acele cărţi şi scenarii de-a dreptul irecuperabile, având ca fundaţie incidentul Roswell – şi nu numai, şi cum m-au trimis cu gândul la acele civilizaţii care poate există, dar nu îşi fac apariţia…decât vag. Nu este în intenţia mea de a demonstra adevărul sau falsitatea acestor evenimente – ar fi un efort inutil, ci mai degrabă la proiecţiile colective despre aceste civilizaţii se îndreaptă gândurile mele. A existat tendinţa ca mulţi dintre autori să fi investit aceste civilizaţii extraterestre cu puternice înclinaţii către război&cotropire. Şi, tot timpul, cu o tehnologie cu mult peste cea pământeană. Pedeapsa finală şi capitală care să relanseze un nou ciclu pentru omenire nu era reprezentată de venirea lui Iisus a doua oară pe Pământ – sau de Apocalipsă, ci de navele spaţiale extraterestre care acopereau cerul şi tunau cu lasere.. Şi tot timpul pământenii, după uriaşe eforturi şi sacrificii comune(?), în ciuda decalajului tehnologic, reuşeau să învingă. Miza/morala aici este că omenirea, în pragul unui impas de acest gen, ar avea resursele necesare pentru depaşirea crizei. Cum? Prin solidaritate, lucru în echipă, credinţa oarbă în victorie şi alte asemenea idei de ultima sută de metri.

Pe de altă parte, ne putem imagina discursul rasei extraterestre astfel: ”Rasa umană se condamnă singură la autodistrugere, noi vă vom uşura sarcina prin asimiliare forţată.” Cu alte cuvinte, tu omule, în mod conştient îţi distrugi planeta şi pedeapsa pe care o meriţi este extincţia totală. Să nu uităm de la ce am plecat: avantaj tehnologic net superior şi porniri justiţiare. În traducere liberă, pe înţelesul pământeanului: etică a muncii, sacrificiu necondiţionat, pragmatism în folosirea resurselor şi probabil un alt gen de morală. Asta să fie lecţia pe care ar trebui să o învăţăm? Adică ei, rasa superioară, ne învaţă o lecţie şi noi, prin apel la nişte valori care în mod normal sunt uitate, evităm primejdia şi ne întoarcem la autodistrugere. Să nu mă înţelegeţi greşit: nu pledez pentru sfârşitul lumii, ci pentru (re)începutul ei. Şi pe aceşti vizionari i-am putea considera ca fiind şi nişte pioneri ai unei (noi) ideologii, al unor noi idealuri. Mai bune sau mai rele, mai puţin sau mai mult sângeroase, mai mult sau mai puţin constructive, asta e de prisos să mă gândesc...

Poate, până la urmă, dorinţa omului de a pleca în spaţiu este şi dorinţa de curăţire, de a începe o nouă viaţă, de a crea o altă speranţă pentru umanitate. Rasele extraterestre portretizate nu sunt decât aceste idealuri de progres, de extindere şi de exercitare a unei voinţe comune, superioare. Este poate ceea ce lipseşte omului/umanităţii acum (printre altele). Cum spuneam, nu pledez pentru sfârşitul lumii, ci pentru (re)începutul ei.

There's no love in fear.

La un moment dat, ochii mi-au căzut pe această producţie. Am văzut, am încercat să înţeleg, nu prea mi-a reuşit, acum mă străduiesc să mă obişnuiesc cu ideea. Tot ce este spus aici este spus pentru a atrage atenţia, pentru a ne pregăti, pentru a ne informa? Sau este doar o prezentare tendenţioasă a unor fapte? Sau altfel, mai există îngeri păzitori?

http://video.google.com/videoplay?docid=5547481422995115331

It was really, really good.
You made me happy every single day.

Ce poate înseamna cititul? Ce rost are acumularea prin lectură? Rostul este evident, m-aş hazarda să afirm. Zic asta deoarece este importantă acumularea în sine, dacă ea are ca scop final cunoaşterea mai pătrunzătoare; dacă nu, şi este făcută doar pentru a servi unui scop imediat, atunci ea decade din postura de cale, devine instrument. Deci rost este, contează direcţia şi amplitudinea.

Există cazul trist în care premiantul lecturase întreaga bibliografie, dar îi lipsea imaginaţia necesară să contextualizeze, să imagineze ideile sorbite din texte într-un context practic. Nu putea să lege realitatea vieţii cu realitatea ideilor din carte. Mă refer aici la acele cărţi care nu sunt în mod expres un îndrumar, ci mai degrabă la acele cărţi în care autorul alege să-şi mascheze ideile în intrigi bine ţesute. Premiantul nostru nu are creativitate, foloseşeste cartea ca mijloc de urcare pe podium. Cartea devine astfel calea către o împlinire seacă, fără izbânzi colaterale. Este cititul fără desluşire.

La celălalt antipod se află cel care citeşte un număr neînsemnat de cărţi, se rezumă la puţin, la relevant. El are puterea de a discrimina, de a vedea ce anume este benefic pentru existenţa socială şi psihică. El distinge între idei, se joacă cu ele, aderă la ele sau le contrazice în forul său intern. Zbaterea tumultoasă a sinelui conştient îl îmbogăţeşte, participă activ la lectură, aceasta nu este un scop în sine, este aducătoare de noi sensuri, de alte definiţii. Lectorul leneş este, prin definiţie, un căutător, un meditativ, este cel pentru care desluşirea apare la sfârşitul lecturii. Pentru el, fiecare rând are o însemnătate aparte pentru că este deîndată pus în legătură cu realitatea practică. Este cititul cu desluşire.

În spaţiul dintre aceste două antiteze se află majoritatea. După cum este firesc, nu avem un tip ideal, există indvizi care ating tangenţial extremele şi aceştia sunt relativi puţini. Pe primii îi vom regăsi la televizor. Pe cei din urmă, creând.

Mamaie: ”Aoleu, bre, dacă vin ăştia, iar mă pun să zic bancuri cu prostii!”

Io, de colo: ”Te şi filmăm, bre, dacă e nevoie.”

Mamaie: ”Păi să mă filmaţi, că cine ştie cât mai trăiesc.” şi râse, voiniceşte şi cu inima curată.

Io: ”Hai, bre, nu mai vorbi aşa…”

Ea râde, pentru ea Moartea este ceva natural, este ceva firesc, este în ciclul natural. Mai mult, o ia peste picior, râde de ea, cine eşti tu, Moarte, să mă iei pe mine acu’? Uite, râd cu nepoţii, le zic bancuri cu Bulă şi sule, atât cât inima-mi râde, nu ai nici un drept, Moarte, să mă iei. Stai acolo, în întunecimile tale, şi lasă-mă să râd şi să-mi fie bine cu ai mei.

Totul se termină, bineînţeles, cu un banc despre Moarte şi baba pe care o căuta. HaHJHH

Dintotdeauna am fost de părere că există pe acest mic pământ muzicieni care îşi cântă disperarea cu atâta forţă, cu atâta intensitate şi cu o trăire efectivă, încât trebuie să fi ori criminal de război, ori roboţel, pentru a nu rezona măcar un pic cu ei, măcar la nivelul cel mai de jos. Prin urmare…

Cuvintele sunt de prisos.

Primul post, în buna tradiţie a răsunătoarei blogosfere, trebuie să fie unul traversat cap-coadă de enervare, de nemulţumire şi de răbufnire sentimentală. Trebuie să recunoaştem, cu mână pe inimă şi cu ochii lipiţi la soarele din senin, că micul spaţiu în care ne învârtim cozile şi ne consumăm frustrările are o ofertă cel puţin macabră, absurdă şi pasionantă din care ne putem extrege lejer subiecte pentru o depresie serioasă, de la mama ei, cu tot cu poşirca aferentă, cum s-ar zice, ca soluţie pe termen scurt. Prin urmare, astăzi o să zic o vorbă, două, despre imobiliare.

După cum bine ştim, din cauza unor complicate procese economice, pe care încă nu le înţeleg cum ar trebui, la scurt timp după 2000, preţurile caselor – indiferent că este vorba de închiriere sau cumpărare/vânzare – au crescut mai rapid decât Făt-Frumos atunci când era hrănit şi antrenat pentru lupta cu Bau-bau. Cert este că panta ascendentă s-a menţinut, întreţinută de cererea foarte mare şi de oferta sărăcăcioasă, ajungându-se la nişte aberaţii care sfidează logica bunului-simţ; prin urmare, nu de puţine ori mi-au căzut ochii pe nişte oferte în care erau alăturate cuvintele/expresiile “350 de euro”, “Militari, Pantelimon, Berceni, Balta-Albă”, “22 metri pătraţi”, “semi-mobilat”, “utilităţi parţiale”. Ce ziceţi, fatale combinaţii, nu-i aşa? Dar gândiţi-vă ce fatal ar fi să alegi să stai în aşa ceva? Mai ales când nu mai ai şi alte opţiuni la îndemână…Dacă nu mă credeţi, testaţi Anunţul sau alte site-uri asemănătoare, pentru a vă dumiri ce grozăvii se petrec acolo. Stau şi mă gândesc ce fac cei care nu au cum să dea un purcoi de bani pe aceste încăperi sordide. Şi imediat îmi aduc aminte de excursiile din miez de noapte de prin Regie…şi ştiţi la ce mă gândesc? Că mai sunt şi eroi printre noi.

Depăşind cadrul general, ajungem la cealaltă faţetă a problemei, la fel de mizerabilă: să zicem că te loveşte norocul ca pe Duckadam şi găseşti una bucată garsonieră, cu un preţ pe care îl accepţi şi o zonă decentă. Acum (re)intrăm în fascinanta (şi plină de surprize) lume a relaţiilor interumane dictate de interesul imediat, bănesco-negustoresc. De aceea, vom avea în ecuaţie un individ semi-scrobit, eventual casual, care şi-a învăţat pe de rost replicile, ca un guţan de clasa a II-a, şi care te amăgeşte că el ştie ce este mai bine pentru tine, că vorbeşte el, că garsoniera este de fapt o copie (in)fidelă a camerei în care dormea Ludovic al XXXXX – lea, când de fapt este o cămăruţă în care abia ai loc să-ţi întorci fundul de la televizor la pat, că are toate utilităţile – ah, da, dacă vreţi, schimbăm duşul, punem altă faianţă, nici o problemă, până la 1 se face totul – şi tu, nervos şi plin draci că umbli prin toate mahalale Bucureştiului, stai să înghiţi palavrele răpciugosului, care ar fi în stare să-ţi vândă şi un elefant zicându-ţi că este zebră, nemâncat, nedormit, cu gândul la plăcinte şi la un ceai. Halal indivizi…Acu’ să nu mă bănuiţi de acea practică, foarte la modă în cazul unora, de a generaliza ce mai văd şi trăiesc şi io. Nu, astea-s lucruri trăite de mine de mai bine de 5 ani şi, la naiba, nu doresc nimănui să treacă prin coşmarul trezit-cumpărat ziar-verificat anunţuri-telefoane-vizionare. Chiar sunt unele lucruri pe care nu ai vrea să le faci în viaţă (tautologie). Cum ziceam, am găsit şi oameni oneşti printre agenţi, care s-au străduit să mă ajute, dar, culmea, ori de câte ori mi-am căutat unde să stau în mizerabila capitalistă, doar prin ajutorul cunoştiinţelor am reuşit. Oare ce spune asta despre agenţi? Sau oare ce spune despre mine?

Da, ăsta este răspunsul, sunt un tip dificil. Vreau să trăiesc într-o garsonieră care să aibă măcar 30 de mp, să fie văruită, să aibă parchet, gresie şi faianţă, o mică bucătărie şi vecini rezonabili şi ne-manelişti. Da, extrem de pretenţios…