Pentru că amicul, camaradul şi colegul Proclet este onorabil şi deznădăjduit până în străfundurile esenţei sale, m-am gândit că îi pot fi de ajutor cu ceva. Prin urmare, pam pam pam, cu dedicaţie:
Invitaţie la bărbăţie
“Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că suntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea şi cinismul. Unde întorci capul nu auzi decât strigăte, bârfeală, critică şi tânguire. Ne lamentăm fără nici un orgoliu, ne pierdem vreme plângând, ne risipim energia în critică, în negaţie, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre – şi nu ne-ar cerceta şi viaţa – ar crede că suntem cea mai bătută de Dumnezeu
În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaştini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care ştie să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopţii o dărâmă. În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite. Când totul putrezeşte în jurul tău, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Când totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, suntem proşti şi netrebnici, suntem mărunţi şi păcătoşi, suntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare, în faţa oricărui om, în faţa oricărei întâmplări: Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întâmplă, e adevărată şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evenescenţa actelor noastre. E adevărat, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atât timp cât sunt viu, cât am viaţa de partea mea, cât timp miracolul ceaţiei se află în trupul, în sângele, în spiritul meu – ce putere a întenericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărămiţa, ce haos este atât de mare ca să se poată măsura cu câtimea aceea incomensurabilă de viaţă care mi-a fost dată?
Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime: dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră – să ne fie fapta. Pe ea să o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atâtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decât pentru cei care o acceptă. Înfrângerea nu există decât pentru cei care o acceptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem cu noi, existenţa noastră este o justificare a lui. Mi se par atât de absurde obiecţiile pe care le întâlnesc de la o vreme în calea mea; atât de absurde şi de ineficace. Unul îmi spunea: românii sunt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndârjiţi în suferinţa şi în creaţia noastră…Să strigăm mai tare bucuria noastră că suntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte.
Altul îmi spune: trăim un ceas tragic, un ceas care anulează orice încercare de creaţie, orice avânt spiritual. Ei şi ce dovedeşte asta? Cu cât e mai tragic ceasul, mai vitreg, mai întunecat – cu atât trebuie să ne îndârjim în nedejde, în muncă, în bărbăţie. Sunt alte popoare care suferă mai mult ca noi. Sunt alţi oameni care au experimentat un tragic mai hain decât noi. Cred că Promoteu, Edip, Antigona sau Fedra – au suferit un iad interior de o mie de ori mai crâncen ca al nostru. Şi dacă s-au dat bătuţi, au făcut-o pentru că nu cunoşteau nădejdea. Dar noi care cunoaştem şi viaţa şi nădejdea, noi care verificăm zilnic deznădejdea noastră prin nădejde – mai avem noi dreptul să ne plângem, să criticăm, să ne resemnăm?
Toate acestea dovedesc lipsă de bărbăţie. Îţi vine să-ţi iei lumea în cap când vezi oameni deştepţi desperând de condiţia noastră umană şi socială, şi lamentându-se în cele patru colţuri ale văzduhului că suferă, că totul e neant, că totul e zădărnicie. Toate acestea nu dovedesc nimic. Poţi să strigi o mie de ani că viaţa e zadarnică – ea nu va înceta o clipă să crească, să năvălească pretutindeni, să-şi strige pretutindeni victoria. Orice critică e inutilă, orice negaţie e ineficae în faţa vieţii. Viaţa care poate totul – în pofida oricărui haos sau oricărei catastrofe. Ar putea să se zguduie pământul, şi tot nu ar însemna nimic. Dacă aş fi ultimul om, aş striga încă o dată “EI ŞI?” în faţa oricărui cataclism. Ce poate face moartea împotriva miracoului existenţei noastre vii?...
Dar lucrurile acestea simple ne vrea nimeni să le ia în seamă. Este o panică a desperării, o manie colectivă în faţa răului, o isterie în faţa efemerului, o frică sugestionată în faţa neantului. Toţi oamenii aceştia privesc cu patimă întenericul, haosul. Le e frică de lumină, pantru că lumina înseamnă absurda rezistenţă împotriva oricărei eventualităţi, înseamnă continuă depăşire, continuă viaţă. E mult mai confortabil întunericul şi negaţia. E mult mai puţin responsabil. E mult mai puţin curajos să desperezi, decât să nădăjduieşti împotriva oricărei evidenţe şi a oricărei nădejdi.
Haide, domnilor, mai domol cu tânguirile, mai domol cu desperarea. Căutaţi înlăuntrul fiinţei D-voastră acel crâmpei de nebunie şi de faptă, aduceţi la lumină acel ridicol EI ŞI?, şi zvârliţi-l bărbăteşte în miljlocul descompunerii generale. Există atâta moarte în jurul meu încât nici nu nu ştiu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toatea aceste cadavre va creşte mâine o altă lume. “
Mircea Eliade, Oceanografie, Editura Humanitas, 1991, Bucureşti
Mi-a placat mult textul. Acum stiu ce am de facut ? :)
Cautarea asta launtrica cere staruinta, asceza si credinta. Intr-un cuvant, curaj.