…pretinsele “binefaceri” ale aşa-numitului “progres” - denumire acceptabilă numai dacă e însoţită de specificarea că e vorba de un progres exclusiv material – deci aceste mult lăudate “binefaceri” nu sunt oare, în mare parte, iluzorii? Oamenii epocii noastre pretind că, prin intermediul lor, îşi sporesc “bunăstarea”; iar noi considerăm, în ce le priveşte, că scopul propus, chiar dacă ar fi atins, nu merită nici pe departe să i se consacre atâtea eforturi; ni se pare, de altfel, că el nici nu poate fi atins. Mai întâ, ar trebui să se ţină seama de faptul că nu toţi oamenii au aceleaşi gusturi şi aceleaşi nevoi, că mai există totuşi unii care ar dori să scape de agitaţia modernă şi de nebunia vitezei, iar acum le este cu neputinţa să o mai facă; cine va îndrăzni oare să susţină că pentru toţi aceştia regimul impus al unei vieţi potrivnice firii lor ar fi o “binefacere”? Se va spune că asemenea oameni sunt puţin astăzi şi de aceea pot fi consideraţi o cantitate neglijabilă; aici, ca şi în domeniul politic, majoritatea îşi arogă dreptul să zdrobească minorităţile, care nu pot avea, în ochii ei, pretenţia să existe, dar fiind că existenţa lor contrariază mania “egalitaristă” a uniformităţii. Dar dacă nu ne mărginim la lumea occidentală, ci considerăm umanitatea în ansamblul ei, situaţia se schimbă radical: majoritatea de mai sus nu va deveni oare o minoritate? În acest caz, argumentul numeric este abandonat şi “egalitariştii” intransigenţi invocă, printr-o ciudată contradicţie, “superioritatea” civilizaţiei lor lor pentru a o impune restului lumii, tulburând astfel nişte oameni care nu le cereau nimic; cum această “superioritate” e de ordin exclusiv materal, ea se impune, fireşte, prin mijloacele cele mai brutale. Să nu ne lăsăm înşelaţi: dacă marele public acceptă, credul, pretextele “civilizatorii”, pentru unii ele sunt în schimb doar ipocrizii moraliste ce maschează dorinţa de cucerire şi interesele economice; ciudată mai este şi epoca aceata, în care atâţia oameni se lasă convinşi că poţi face fericit un popor aservindu-l, răpindu-i ceea ce are mai preţios – cilivizaţia proprie -, silindu-l să adopte obiceiurile şi instituţiile altor rase, impunându-i munci dintre cele mai trudnice pentru a-l face să dobândească lucruri care nu-i sunt de nici un folos! Căci aceasta este situaţia: Occidentul modern nu poate tolera opţiunea unor oameni de a lucra mai puţin şi de a duce o viaţă mai modestă; cum numai cantitatea contează şi cum ceea ce nu e accesibil simţurilor e socotit inexistent, omul care nu se agită şi nu produce sub aspect material e categorisit drept “leneş”; fără să mai vorbim despre aprecierile curente în ceea ce priveşte popoarele orientale, n-avem decât să ne gândim la felul în care sunt judecate, până şi în mediile aşa-zis religioase, ordinele contemplative. Într-o asemenea lume nu-şi ma găsesc loc nici înţelegerea, nici ceea ce e pur interior, căci sunt lucruri care nu se văd şi nu se simt, nu se numără şi nu se cântăresc; nu mai e loc decât pentru acţiunea exterioară, sub toate formele ei, inclusiv cele lipsite de vreo semnificaţie.
René Guénon – Criza lumii moderne, editura Humanitas, 2008.
Rândurile acestea pun punct, într-un mod poate prea dur pentru gustul unora, multor îndoieli şi multor întrebări. Asta pentru cei care au vreme să îşi mai pună întrebări. Vizionare plăcută în Minunată Lume Nouă…