Battlestar Galactica este artă pură. Dar ce poate însemna artă pură? Ce relevanţă are acest termen în contextul zilelor noastre? Există artă impură? Şi de ce zic, până la urmă, că este artă pură?

Din punctul meu de vedere, arta capătă sens în momentul în care depăşeşte nivelul stimulării vizuale, auditive şi olfactive; sau atunci când nu îşi face un scop din a oferi o distracţie lejeră – nu frivolă, e cu totul altceva – o emoţie de vară, o tristeţe prost jucată sau cine ştie ce intrigi sesizabile. Un act de creaţie îmi poate capta atenţia doar atunci când creatorul său mă convinge, prin mijloacele sale, că discursul său, fie el comic, tragic sau dramatic, are în spate o idee, o întrebare, un răspuns, o miză filozofică, o trăire autentică sau un adevăr frumos/bine/interesant spus. De aici, eu judec cât de pur sau impur poate fi actul de creaţie. Evident că acest sistem de valori îmi aparţine, prin urmare este subiectiv şi atacabil. Mai mult, termenul de “pur” îl folosesc aici cu sensul de clar, în primul rând, şi autentic, în al doilea rând. Adică, în termeni de marketing, mesajul este uşor descifrabil şi poartă amprenta originalităţii. Dacă primul criteriu ar putea fi măsurabil, cu siguranţă al doilea variază de la om la om, deşi la un consens în privinţa lui Mozart am ajuns cu toţii, nu?

Revenind la pelicula în discuţie, ar trebui să justific credinţa mea că aceasta este artă pură. Păi, îndeplineşte rigorile genului pe care le-am trasat aici – tot subiective. Adică proiectează rasa umană (sau ce a mai rămas din ea) într-o cursă de evadare, urmărită fiind de o rasă superioară din punct de vedere tehnologic şi militar şi povesteşte această fugă faţă de trecut şi erorile lui către viitorul nedesluşit, vag şi sumbru. Lucrul cu adevărat pilduitor în această poveste îl reprezintă rasa superioară (Cylon): ei sunt creaţia proprie a oamenilor, copilul care se răzvrăteşte în cea mai necruţătoare manieră cu putinţă. Trebuie să fiţi convinşi că orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare…pentru că este un film, bineînţeles.

Toată această evadare este prilejul unor întrebări cu adevărat importante pe care Olmos (şi) ni le pune fără teamă, cu un curaj pe care arareori l-am mai văzut la un regizor: încotro ne îndreaptă nebunia omului? este cu adevărat capabilă rasă umană de un sacrificiu în cazul unei catastrofe planetare? suntem în stare să trecem peste greşelile trecutului? avem dreptul să punem la îndoială existenţa lui Dumnezeu? Şi câte şi mai câte…Curajul nu se opreşte aici, pentru că dacă s-ar fi oprit aici, filmul ar fi fost incomplet, ar fi fost doar o producţie de duzină care s-ar fi limitat în a cocheta cu întrebările esenţiale, fără a reuşi să aducă un răspuns mulţumitor. Dimpotrivă, Olmos are îndrăzneala aceasta, intuieşte şi câteva soluţii, poate nu cele mai bune, poate nu cele mai potrivite, dar cu siguranţă nimerite pentru contextul filmului şi, prin extensie, poate pentru vremurile pe care le trăim. Iar curajul lui nu se opreşte aici, chiar nu are nici o problemă în a-şi umaniza personajele până aproape de limita tolerabilului: fiecare dintre cele importante greşeşte, este cuprins de îndoială, cedează psihic, are biografia sa reprobabilă şi fac lucruri care în mod normal ar fi condamnabile, dar toate acestea (co)există într-un context de speranţă, într-un spaţiu dominat patriarhal de Adama care imprimă întregului echipaj de sub comanda sa caracterul de familie. Cu alte cuvinte, respectul reciproc bazat pe încredere (deci organic) este baza solidarităţii pe Galactica (o comunitate mică, în definitiv). Din nou, orice asemănare cu realitate este total accidentală...

Nu de puţine ori am întânit prejudecata conform căreia filmele de anticipaţie sunt nişte scuze pentru a etala capacităţile de producţie ale unor mari companii sau pentru a satisface obsesia fanilor pentru lasere, turbo jets sau mai ştiu eu ce alte invenţii de tot felul. Ei bine, această prejudecată este relativ adevărată, numai acum îmi vin în minte vreo 2 sau 3 producţii care au spart topurile încasărilor. Dar, pe de altă parte, există filme de anticipaţie care se folosesc de acest context plasat în viitor – cu toate maşinăriile de aferente – pentru a scoate în evidenţă o potenţială deviaţie, un posibil viitor sumbru, sau, de ce nu, o faţă mai bună a omenirii. (Matrix, Blade Runner). În Battlestar Galactica e chiar mai mult de atât: detaliile tehnice, navele, armele şi tot restul nu ies în evidenţă, nu ele sunt scopul, ele repreztină doar contextul în care nişte oameni încearcă să supravieţuiască. Dacă veţi privi cu atenţie, veţi remarca că telefoanele la care vorbeşte Adama sau radiourile la care se ascultă ştirile din flotă par mai vechi decât cele pe care le folosim astăzi. Prin urmare, viitorul sumbru deja a început…

Fascinante sunt personajele în sine: veţi regăsi o parte însemnată de tipuri arhetipale propuse de-a lungul timpului, fie în cinema, fie în literatură. De la tipul conducătorului clasic, unul din stâlpii comunităţii şi până la trădătorul chinuit de remuşcări, înfricoşat de moarte şi de la copilul răzvrătit până la femeia fatală, seducătoare, veţi descoperi, nu cu stupoare, că sunt nişte oameni atât de simpli, atât de normali, atât de supuşi greşelii, şi totuşi eroi, pentru că sunt ultimii şi trăiesc cu cea mai mare responsabilitate cu putinţă: aceea de a supravieţui. Iar drumul pe care pornesc este şi un drum al căinţei, al iertării şi al regăsirii de sine. Tocmai în acest fapt constă şi una din subtilităţile filmului: sunt atât de normali aceşti oameni, parcă sunt atât de apropiaţi de ce suntem şi noi în viaţa de zi cu zi, încât eu, sau tu, am putea fi mâine în locul lor…Apropo, te-ai gândit vreodată ce ai face dacă de mâine ar trebui să participi la supravieţuirea rasei umane? Încă o dată, orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare…

Prin urmare, cred că orice creaţie care te pune într-o postură atât de fragilă şi, în acelaşi timp, umană, merită toată atenţia. Oricât de (im)probabilă ar părea ea în realitate.

Post a Comment