“Lianele încep să se destrame furios iar licuricii evadează din bolul răsfirat în cioburi mii. Ploaia se termină brusc, lăsând în urma ei un aer de umezeală călâie, obligând încrengătura să se năruie la rândul ei peste creştetele noastre. Îţi simt detaşarea bruscă strecurându-se în tine şi lăsându-mă în ghearele deznădejdii. Trebuie să fug, pentru că reverberaţiile neliniştii crescânde încep să prindă viaţă: pământul se clatină şi se scutură anxios la fiecare pas. Cu greu ne facem drum pe poteca ce urcă înspre munte. Cu cât lăsăm în urmă mai repede coliba năruită, mai degrabă aerul tare şi rarefiat se propteşte în plămâni, liniştind pământul ostoit şi agitat. Duhul muntelui se strecoară alene printre neîmblânzitele crengi, ce se curbează ca un prelung tunel, adăpostindu-ne de pericole. Dar încă resimt neliniştea ta şi încă simt mănunchiul de gheare încolţindu-mi inima, în timp ce podeaua preaplinului începe să se şubrezeasă pe nesimţite.
Înserarea se aşează treptat peste tunelul vegetal ce ne străjuieşte urcuşul. Stâncile au forme bizare, sculpturi ale emoţiei tăinuite, ale deznădejdii cinice şi ale resemnării împăcate. Mică şi amărâtă, la ultima răscruce de drum, zace ferită de lumină o piatră minusculă, tânără printre celelalte, prelungire a unui mugur violentat de răsuflarea mustrătoare a pietrelor mai vârstnice. În preajma acestor pietricele încrucişarea a mai multe cărări ne stârneşte mirare şi spaimă. Frica rece se furişează printre capilarele preaplinului. Aleg să ne urmăm drumul pe poteca străjuită de pietricică. Înaintăm timoraţi prin bungetul necunoscut, urmărind cu resemnare ultimele veşti înscrise pe feţele noastre de Suliţaşul adormit. Pare că toată vegetaţia şi toată stâncăraia s-au înţeles dinadins să ne curme urcuşul. Se înteţeşte bezna peste capetele noastre şi înce-încet drumul se subţiază ca un vas de sânge care se pierde îndărătul coloanelor vegetale. Cu teamă înnegurată căutăm să desluşim pe unde se cocoaţă micul fir de drum, dar ne scapă ochilor tulburaţi de ceaţa copleşitoare. Îl urmărim timoraţi, în timp ce movilele de iarbă se înfioară sub bătăile din ce în ce mai neregulate ale argilei subpământene. Frunzişul se înnegreşte şi aproape că pierdem din ochi şi ultima fărâmă de drum, împrăştiindu-se prin vegetaţia care înghite orice urmă de viaţă…
Înfricoşată, te ascunzi înspre mine, lăsând respiraţia să îmi înăbuşească umărul. Palpită stânca sub noi, a decepţie maladivă, a nesfârşită şi sfâşietoare amărăciune. Iluzia s-a înfăţişat ca o fantomă deranjată din somn, gubavă şi buhăită, destăinuindu-şi fără jenă transparenţa apoasă. Abia ne mai auzim paşii pe scrumul cernit de respiraţia din ce în ce mai greoaie a venelor împresurate de tristeţe. Paiaţe şi alte creaturi din ceară se strecoară printre nebănuite cărări, ascunse de ochiul neştiutor, căutând să ne sperie cu prezenţa doar. Dar, brusc, îmi găsesc un punct de sprijin în arcul claviculei. Sub el zac multe flori, care mă îmbie să le miros, să le muşc neîncetat. Mosc şi amărui petale izvorăsc din zvâcnirea grumazului. Buzele, în fapt, caută adierea molatecă a amestecului de izuri revigorante. Şi de să dăm ascultare acelei vorbe care spune că îmbrăţişarea este o luptă, când aici şi acum aceasta este semnul cele mai liniştitoare iubiri, a unei dragoste aproape imobile în armonia ei venusiană. Chiar dacă frenezia unui verde rodnic se trezeşte între noi, pulsând a viaţă nouă, a proaspătă demenţă întru iubire. Şi uitând de promisiunea dintâi, zâmbeşti nevinovat în jos, lăsând mici şi nenumărate ace cu zulufi în vârf să străpungă podeaua preaplinului. Dar aceasta, în loc să se sfarme, mai mult se întremează şi ne poartă pe o lină şi bucuroasă cărare, înspre platoul de unde răsăritul Suliţaşului ne va îndrepta către trăsură, mai vie ca niciodată…”
Sărac om. Asemenea rătăciri trebuie tratate ca maximă răceală, căci dragostea sa e mai degrabă fetişism, îngreunându-l cu bolnave închipuiri şi adâncă tristeţe. Sper să-şi fi revenit degrabă din această iluzie şi să se fi apucat de ocupaţii mai serioase, pe măsura intelectului şi priceperii sale. Sărac om…