Ura are cea mai atrăgătoare caracteristică cu putinţă: este accesibilă. Este facilă, e scurtătura care ne lasă cu mintea să lânceazească, să adoarmă liniştită. De ce să cauţi când mai uşor este să spui: “Nu-mi place, îl urăsc!”? De ce ai vrea să vezi cum este de fapt un lucru, când este mai economic să o laşi baltă, să te scufunzi în ură şi să fugi de adevăr? Pentru că ura mai poate însemna şi fuga de adevăr. Sau ocolirea lui. Şi mai are o problemă ura asta: vine la pachet cu generalizările pripite. De fapt, sunt atât de strânse între ele, încât nici nu mai ştii care e una, care-i alta. De obicei, asta se întâmplă când avem de-a face cu alte popoare, etnii sau grupuri aparent diferite. Sau, mai precis, distanţa de la prejudecăţi la ură este distanţa care poate fi umplută de un eveniment similar celui din Italia. Asta neluând în calcul unele predispoziţii ale italienilor.
Bine, există în ură un aspect destul de interesant: chiar dacă este lejeră, te ajută, tocmai pentru că este lejeră. Te ajută să depăşeşti acel moment critic, în care nu prea ai avea cum să raţionezi, să vezi diferitele faţete ale unui moment, pentru că sentimentul este prea puternic, te macină în interior necontenit. Este un medicament, dar unul cu rază scurtă de acţiune, este un soi de aspirină împotriva unor realităţi, de orice fel ar fi ele, şi tocmai de aceea este recomandat să nu urăşti prea mult, pentru că tot în realitate ajungi la final. Doar dacă nu eşti toxicoman.
Într-un fel, şi ceea ce simţi tu pentru sentimentul de ură este tot...ură :)
Nu neg acest fapt, dar ştiu că nu este în folosul meu, prin urmare renunţ la această atitudine. :)