Noi stăteam la o masă, sub un nuc castan, sorbind din limonade nu foarte dulci şi dintr-o cafea simplă, aştepând ceva să se întâmple, în timp ce un copil se juca cu creştetul unei statui de piatră, imitând pesemne un clasic dezavuat. Copilul era în preajma unei copile care cândva fusese pictată de un renascentist sau impresionist, după care se cioplise avatarul împietrit. Ploua japonez cu tinere nuci castane, rămânând agăţate în cârlionţi uituci. La masa din faţă apare un bătrân care se linişteşte cu o apă plată, fără lămâie, fără gheaţă. Consoarta lui apare în scurt timp şi, după ce schimbă câteva cuvinte exersate în zeci de ani, se aşează zâmbitoare şi calmă pe scaun. Cineva roşeşte în preajmă auzind prostioarele copiilor. Pe câţiva metri pătraţi, într-o curte dosită, trei generaţii împart liniştea plăcută, calmul după-amiezei şi dulcea lentoare. Dar…ce i-a adus pe toţi odată, acolo? Şi de ce altcineva visa aceeaşi curte, undeva peste mult mult timp, cu copii renascentişti zbenguindu-se în juru-i?
Timpul îmi apăru comprimat într-un spaţiu care arestează timpul, după care îl eliberează încărcat cu alte scenarii.
***
Şi, la distanţă de multe ore, un om a început din senin să mă ironizeze, într-o altă curte, aproape invizibilă, una dintre acele curţi care face Bucureştiul măcar suportabil. Ironia lui era plăcută, provocatoare, mă simţeam atras de jocul pe care îl întreţinea distrat şi mă străduiam să-i răspund cu aceeaşi monedă. Mi-e greu acum să apreciez dacă am reuşit sau nu. Dar, la un moment dat, m-am ridicat brusc, şi atunci o pereche de ochi trişti şi epuizaţi l-au aţintit. Ceva inconfundabil, probabil, căci a încetat câteva secunde. M-am sprijinit de stucatura ferestrei şi l-am lăsat să peroreze în continuare. Ceva se rupsese. Un loc unde nici măcar ironia nu mai putea fi medicament…
***
Pe o lungă bancă de gresie, dintr-un posibil spaţiu public, în cele două extremităţi opuse stau un cuplu entuziasmat şi o domnişoară care notează cu sârg într-un carneţel. După un moment de ezitare, te vei aşeza undeva la jumătatea distanţei, dar sensibil mai aproape de fata singură; asta pentru că nu ai nici un drept să deranjezi ingenua dragoste tinerească, dar nici respiraţia avântului creator. Şi pentru că te-ai săturat să fii la mijloc. Adică între alţi doi oameni.
***
În definitiv, oare ce ipostază mai tristă există pentru un bărbat decât aceea în care el este admirat doar pentru intelectul său de femeia de la care el pretinde pasiune?