Dragă Cristina, citind rugămintea ta de mai deunăzi, trebuie să-ţi mărturisesc că aproape imediat au început să tremure pe mine budigăii de frică şi mai degrabă am început să cuget la un subiect potrivit înspre a fi discutat pe blogul ăsta care nu place decât ţie şi mie…
Şi uite aşa mi-am adus aminte de discuţia purtată în Salonul Levantin, cea despre brandul de ţară (ce ironie a sorţii, să discutăm despre aşa ceva într-un loc ce ne aduce aminte de cât de eclectică poate fi, de fapt, România). Dacă nu mă înşală memoria, eram nemulţumit de fapul că domnul acesta (nu-i scriu numele, pentru că o să îmi explodeze traficul şi nu am chef) apare pe la televizor, şi nu o dată, vorbind despre brandul de ţară. Iar tu, cu răbdare, mi-ai explicat de ce această mediatizată persoană are dreptul să o facă, în dauna lui Dan Puric, de exemplu, cel pe care l-am adus eu în discuţie. Ai spus că, prin prisma muncii pe care o prestează, are contact direct, zilnic, cu reprezentanţi din aproape fiecare categorie socială şi că asta i-ar oferi o legitimitate în a discuta despre imaginea României, fiind unul dintre oamenii cei mai vechi din spaţiul publicitar (adică o experienţă îndelungată cu oamenii, de oricare ar fi ei). Eu zic că explicaţia asta stă în picioare, este logică şi indică un adevăr de netăgăduit: domnul B.N. are “ochi”, a văzut multe la viaţa lui, a căpătat acel “miros”, acea intuiţie care, pesemne, îl ajută să formuleze o opinie pertinentă despre brandul de ţară. Asta spre deosebire de Dan Puric, care ar fi, să zicem, oarecum depărtat de realitate şi vorbeşte la modul ideatic, zici tu (dacă îmi aduc bine aminte).
Ceea ce nu ţi-am zis eu şi nu am dorit să discutăm pe moment este următorul fapt: pe mine nu brandul de ţară mă interesează. Pe mine mă interesează neamul. Iar diferenţa este colosală. Să detaliem, zic.
În primul rând, nu îmi place formularea de “brand de ţară”. Mi se pare nepotrivită pentru a surprinde esenţialul unui popor; cred că este o grilă fixă, un soi de paradigmă care foloseşte nişte criterii obiective pentru a construi o imagine. A o construi, iată problema! Trebuie să construim ceva, nu trebuie să oferim ceva. Trebuie să ne zbatem acum pentru a găsi acele elemente care pot clădi o imagine. Nu acele elemente care să promoveze o realitate (chiar dacă este marginală). Se caută livrarea unei imagini, nu întânirea de la om la om. Când vorbeşti de brand, vorbeşti de iubirea de ţară ca de o “trăire afectiv-emoţională ce vizează un spaţiu geografic încărcat cu anumite semnificaţii”. Spune tu, acum, ţi se pare ţie că definiţia asta obiectiv-pozitivistă surprinde imponderabilul?
Aseară, stând aseară la o tacla spumoasă cu mister Man, dumnealui mi-a expus punctul său de vedere, viz-a-viz de această problemă, pe care eu voi încerca să-l îmbogăţesc. Iată, zice Man (reiterând pe mister Puric), există două Românii: cea a lui Don Quijote şi cea a lui Sancho Panza. Prima, ne spune autorul, este România valorilor, a spiritului şi, în definitiv, a excelenţei morale, intelectuale şi spirituale. Este România din care fac parte Vulcănescu (cel care s-a sacrificat…şi care a înţeles că ortodoxia nu înseamnă să ai şi o armă în mână…) şi Noica, Goma şi toţi cei care s-au prăpadit prin închisorile comuniste, România pe care tu tot ai întâlnit-o, şi în Vrancea şi în lecturile-ţi febrile din Eliade, România în care îşi are locul şi bunica mea, cu toată fibra ei autentică şi, în acelaşi timp marginală, de ţărancă; este România invibilă. Cea de a doua Românie este cea pe care o vedem aproape zilnic, în metrou, la televizor şi în ziare: este România cu crime, cu violuri, cu mârlănie, cu furturi şi cu politicieni corupţi, cu degradare perpetuă şi cu manele la tot pasul, cu sentimentul accentuat de “no man’s land” si cu teama că vei fi jefuit la colţ; este România vizibilă, a non-valorii.
Eu încerc să îmi fac un scop din a mă raporta la România invizibilă, pentru că aceea contează. Aceea este România pe care trebuie să i-o arăt străinului şi el trebuie să fie pregătit să o înţeleagă, adică să-şi arunce ochelarii de cal şi să primească, atât cât a mai rămas din ea, o mică bucăţică din acest petec de trăire. De aceea trebuie să revin la diferenţa dintru început: am impresia că B.N., în ciuda vastei lui experienţe cu oamenii, nu poate păşi în lumea lui Don Quijote; nu are instrumentele necesare, şi chiar dacă le are, nu are trăirea necesară, ceea ce este cel mai important. El va livra un brand de ţară pentru că asta a învăţat să facă, nimic de zis sau de acuzat, dar el o va face de le nivelul celui care a făcut reclamele la Unirea şi la Altex. De cealaltă parte, D.P. o va face trăind ceea ce spune, pentru că altfel ar fi doar un comedian de mâna a doua; şi o va face de la nivelul celui care a făcut mimă în cluburi de noapte, a muncit pe şantier şi a jucat şi pe mari scene ale lumii; o va face prin prisma lecturilor lui Stăniloaie şi Plămădeală. Nu-mi spune că aceştia doi sunt în trend în agenţiile de publicitate, căci nu te voi crede. Mai mult, acum la final, de dragul exerciţiului de imaginaţie, te rog închipuie-ţi următoarea scenă: cei doi s-ar întâlni cu bunică-mea, da? Amândoi ar saluta-o, dar cum? Publicitarul ar zice: Săru’ mâna, ea ar zice: Săru’ mână, mamă. Actorul (misticul, după cum este acuzat), ar zice: Doamne ajută!, ea ar zice: Doamne ajută, mamă…
În definitiv, este ochestiune ce se rezumă doar la opţiunea personală: după cum este scris şi în subtitlul blogului, tot timpul sunt două căi din care putem alege. Prin urmare, eu aş vrea să (îmi) vorbească de neam, şi nu brandul de ţară, D.P. Pentru că, la final, au relevanţă nu imaginile pe care ni le livrăm prin mass-media, ca într-un nesfârşit joc de ping-pong, ci “întâlnirea”, ştii tu care, aia despre care ne vorbeai în Aula Magna la finalul celor patru ani de studii …