Ieri l-am văzut pe Dan Puric pe viu, vorbind despre tinerii români şi despre “tânăra generaţie”, în sensul de generaţie angrenată cultural, politic şi istoric. Şi-a pornit povestea despre neam de la Vasile Lazăr, cel care a impus limba română în şcoli şi a terminat-o cu generaţia de pseudo-intelectuali de astăzi, care se auto-proclamă elita conducătoare a ţării, dar care s-ar şterge le fund cu Eminescu şi Noica. Am stat două ore într-un frig mai abitir decât cel de afară, deoarece capetele seci nu au fost în stare să dea drumul, în ditamai Aula Magna a Facultăţii de Drept, la calorifere. Dar acestea-s detalii, căci acest domn, actor peste mări şi ţări, dar care, cică, nu este primit cu braţele deschise pe la noi prin ogradă, ne-a explicat frumos, cu răbdare şi tact, ce înseamnă, pentru el, România. Sau mai mult, ce rol jucăm noi, tinerii, pentru România. Dacă îmi aduc aminte bine, a zis: “aur viu”, şi şi-a justificat încrederea prin faptul că sunt atât de mulţi plecaţi, foarte buni profesionişti, oameni de cea mai bună calitate, dar care în mândrul plai sunt daţi la o parte, înlăturaţi din poziţiile din care ar putea mişca lucrurile într-o direcţie bună sau ar putea aduce un beneficiu real. Mai mult, din toate călătoriile pe care le-a făcut prin
Arareori mi-a fost dat să văd o asemenea siguranţă la cineva, o atâta certitudine asura lucrurilor ultime, cele care contează cu adevărat. Cineva l-a întrebat dacă această credinţă a lui vine din interior sau este doar un rol bine jucat. Evident că întrebarea a fost una cu un singur răspuns valabil, deşi fiind actor, cunoaşte perfect cum să îşi “conducă” publicul. Dar această ştiinţă a lui nu este una deprinsă în laboratoarele de piar, este naturaleţea omului care crede în neam, destin şi Dumnezeu. Chiar ne-a zis la un moment dat că nu este deloc de acord cu bigotismul şi cu “păgânismul ritualic” ce se desfăşoară în bisericile de la noi, susţinând că un credincios adevărat este un om extrem de natural, al cărui comportament iese în evidenţă prin firescul său. Nu ritualism înflăcărat, nu credinţă de duminică dimineaţa, nu îmbulzeală şi dat coate când “se dă lumină”.
Ne-a arătat ce trebuie să însemne generaţia noastră, cea lovită de nenumăratele reforme educative, care şi-a pierdut reperele pentru că, nu, trebuie să acceptăm moda vremurilor iar deconstructivismul şi desacralizarea sunt noile instrumente la care se apelează când vorbim despre ceea ce ne defineşte înlăuntrul nostru. A făcut diferenţa dintre adevărata generaţie de tineri, cei bine pregătiţi, cei care ştiu ce doresc, ce pot, şi care realizează ce înseamnă ei pentru
“Domnule Puric, nu credeţi că această prăpastie între cei ca mine sau ca dumneavoastră şi cei care propovăduiesc viitorul ca pe o religie, fără să se uite în urmă, s-ar putea adânci şi mai mult? Că ar putea conduce la o distanţare iremediabilă şi, mai mult, la diverse conflicte?”
“Asumă-ţi riscurile, nu-ţi fie teamă.”, zis-a omul şi m-am aşezat pe scaun cu puternicul sentiment că încă nimic nu este pierdut.