Patru inşi: eu, taică-miu, noul proprietar (Doiar de provincie, palavragiu şi lăudăros) şi vecinul de alături. Ne tocmeam la diverse amănunte, că deh, când te muţi dintr-o parte în alta, tre’ să vezi ce e cu prizele, cu baia, cu gresia, cu purcelu’, cu căţelu’, pana mea, toate obiectele mici şi neimportante care îţi fac viaţa mai amară dacă nu funcţionează. Fănelu’, fiind şi el odrasla vremurilor sale, întreabă:

- Da’ net este pe acilea?

- Cum să nu, îl trimit pe fi-miu, vine el şi îţi zice, se îmbăţoşează vecinul, cu gândul, probabil, să înfiripeze o legătură trainică cu nou venitul în comunitate.

- Bine aşa, zic io mulţumit.

După zece minute, pleacă vecinu’, apare copchilu’. Ciocăneşte, noi de colo: “I-e dechis”. Intră pe uşă, mai întâi, o şapcă, după aceea mutra semi-bărbierită a unui băieţel de cartier, macsim 21 de ani. Concomitent, se aude o voce vag răguşită, jâjâită (nu ştiu cum să vă zic, dar sigur recunoaşteţi timbrul aparte de care vă povestesc, e din ce în ce mai întâlnit zilele astea, e voit răguşit, individul trebuie să se diferenţieze automat, etc). Fără să vreau, din reflex cred, mi-a trecut prin cap: ”E din ăla!”. Mă străduiesc să nu operez în social cu acemenea prejudecăţi, e riscant şi cu uşurinţă pot fi demontate de experienţa directă. În casă nu ploua, dar şapca rămâne pe cap. Well, am mai văzut din astea, nu e aşa grav. Poate este răcit, sau a făcut baie la cap, deşi cozorocul îndreptat prea în faţă, ca un cioc de raţă, mă ducea cu gândul la tiparul durului în creştere, pus pe combinaţii, şuste şi alte manevre. Zâmbesc (nu superior!) şi îl întreb cum este cu netul, cu plata, cu chestiile administrative. Zice că să ne vedem la el mâine (vineri adică) şi mergem dimpreună, că-mi arată el cum stă treaba. Bine, zic, aşa facem, te caut eu mâine, sau când am vreme, şi o rezolvăm. În momentul ăsta, tipul nu prea mai avea ce face, adică venise să-i pun o întrebare, acum gata, eu nu te mai reţin. Ioc, gagiul rămâne…ca să ce?!?!?, mă tot întrebam, în timp ce palavragiul de proprietar începuse să ne povestească pentru a treia oară în mai puţin de 20 de minute cum a reuşit el să renoveze 2 apartamente cu X sute de milioane, de ce copchilu’ vecinului zăbovea. Poate vrea să socializăm, bag seamă în prostia mea. Chiar aşa era:

- Da’ tu unde ai treaba? Unde ai facultatea? – discuţia deviase către valoarea imobilului şi poziţionarea sa pe harta capitalei.

- Păi am treabă în centru, la Facultatea de Istorie, zic, am acolo master.

- Aha, da’ ai terminat? – da’ curios mai eşti, drace.

- Da, am terminat anul ăsta.

- Da? Ce? – păi ‘tu-ţi America mă-tii, io te întrebai de net, tu acu’ mă chestionezi, ce aia a calului?

- Sociologie, zic eu cu jumătate de glas.

- Socio…ce? Ce este aia?

Stop cadru. Să ne înţelegem, eu am mari probleme când trebuie să explic unor oameni normali – nu este în sens depreciativ “normal” – ce dracu’ e aia sociologie. Asta pentru că în mentalul colectiv termenul nu este asimilat – nu este ceva onorabil, ca medicina, avocatura, sau mai ştie eu ce, se gândesc oamenii – şi din cauză că sociologia a fost instituţionalizată de curând, acum vreo 150 de ani, deci dilemele asupra unei definiţii stabile încă există. Şi ar mai fi ceva: tot timpul tre’ să te adaptezi la ce poate cel din faţa ta…numa’ că pe băietul ăsta, să mă scuze Cel de Sus, nu ştiam de unde să-l iau ca să înţeleagă:

- Păi se ocupă cu oamenii, în general…

Nu apuc să termin propoziţia “cum ar veni, comunităţi şi cum se schimbă ele, cum iau naştere…bla-bla…relaţiile dintre oameni, familia, etc...” că gagiul o trânteşte:

- E aşa, un fel de biologie, nu? (Logia mă-tii, io în gând)

Muţenie totală timp de 10 secunde.

- Nu chiar, nu prea are legătură, reuşesc eu să articulez.

Să fie clar: eu nu am nimic cu omul ăsta. Nu-l urăsc, nu-i port pică, nu vreau să râd de el, nu am nimic cu el. Că nu ştie, că nu poate, că nu vrea, nu mă interesează, îl priveşte, face ce vrea el, e treaba lui. Morala este că oricât am vrea să scăpăm de prejudecăţi (în numele toleranţei, înţelegerii), nu prea merge, iar în timpurile astea de plafonare masivă, chiar nu este nevoie de multă subtilitate pentru a-ţi da seama de ce poate un om. Ce mă întristează în povestea asta nu este incapacitatea lui de a înţelege – am şi eu vina mea, poate nu am ştiut să-i zic clar şi la obiect – ci mai degrabă că, de când a intrat pe uşă şi a deschis gura, l-am ginit pe “fraer”, şi am încercat să duc o bătălie pe care o ştiam de dinainte pierdută. Prejudecăţile funcţionează şi, adesea, ne salvează de drumul până la farmacie pentru Nurofen.

5 Opinii

1. Radu Iliescu on 31 October 2007 at 08:37

   Si zi-i asa, ce-i aia sociologie? :-)

    
2. Ştefan Muşat on 31 October 2007 at 14:40

   Da, stai mă gândesc…ştiinţa societăţii? Din latinul “logos” şi latinul “societas”, parcă. Mai multe, din păcate, nu am vreme să zic. Promit să revin cu un text pe tema asta, este bine aşa?

    
3. Anonymous on 31 October 2007 at 16:41

   Poate nu e vorba de prejudecată mîn cazul acesta, ci doar de intuiţie.

    
4. Radu Iliescu on 31 October 2007 at 19:34

   Acuma, draga Stefan Musat, sper sa nu te supar, dar ii dai dreptate si tolomacului ala: sociologia nu are dimensiune gnoseologica. Adica adevarurile ei sunt prea relative si lesne manipulabile pentru ca ea sa se impuna plebei...
   
   Altfel spus, are dreptate lucianv cand vorbeste despre intuitie... Sper sa nu te superi pe mine.

    
5. Ştefan Muşat on 1 November 2007 at 15:05

   Luciane, ai dreptate, mai degrabă se poate numi intuiţie decât prejudecată. Bine, am un sentiment că ele se cam confundă adesea.
   
   Nene Radule, sociologia este, în cel mai bun caz, o ştiinţă ale cărei legi au un grad mediu de generalitate, ceea ce este logic, deoarece vorbeşte şi studiază oamenii ca fiinţe sociale. În mod evident vor fi întotdeauna resturi care vor scăpa legii, pentru că ştim ce fel sunt oamenii, mai ales când îi testezi în mod direct (prin chestionare, interviuri, etc.). Am avut marele noroc ca profesorii pe care i-am avut să ne spună că sociologia nu are răspunsuri complete şi că ar fi nimerit să ne uităm şi în alte ogrăzi (religie, cu precădere). Şi de aceea sociologia este, sau poate fi, particularizată într-un anume spaţiu, timp sau anumite coordonate de care vrei matale. Deci, nu mă supăr pe matale.