Patru inşi: eu, taică-miu, noul proprietar (Doiar de provincie, palavragiu şi lăudăros) şi vecinul de alături. Ne tocmeam la diverse amănunte, că deh, când te muţi dintr-o parte în alta, tre’ să vezi ce e cu prizele, cu baia, cu gresia, cu purcelu’, cu căţelu’, pana mea, toate obiectele mici şi neimportante care îţi fac viaţa mai amară dacă nu funcţionează. Fănelu’, fiind şi el odrasla vremurilor sale, întreabă:
- Da’ net este pe acilea?
- Cum să nu, îl trimit pe fi-miu, vine el şi îţi zice, se îmbăţoşează vecinul, cu gândul, probabil, să înfiripeze o legătură trainică cu nou venitul în comunitate.
- Bine aşa, zic io mulţumit.
După zece minute, pleacă vecinu’, apare copchilu’. Ciocăneşte, noi de colo: “I-e dechis”. Intră pe
- Da’ tu unde ai treaba? Unde ai facultatea? – discuţia deviase către valoarea imobilului şi poziţionarea sa pe harta capitalei.
- Păi am treabă în centru, la Facultatea de Istorie, zic, am acolo master.
- Aha, da’ ai terminat? – da’ curios mai eşti, drace.
- Da, am terminat anul ăsta.
- Da? Ce? – păi ‘tu-ţi
- Sociologie, zic eu cu jumătate de glas.
- Socio…ce? Ce este aia?
Stop cadru. Să ne înţelegem, eu am mari probleme când trebuie să explic unor oameni normali – nu este în sens depreciativ “normal” – ce dracu’ e aia sociologie. Asta pentru că în mentalul colectiv termenul nu este asimilat – nu este ceva onorabil, ca medicina, avocatura, sau mai ştie eu ce, se gândesc oamenii – şi din cauză că sociologia a fost instituţionalizată de curând, acum vreo 150 de ani, deci dilemele asupra unei definiţii stabile încă există. Şi ar mai fi ceva: tot timpul tre’ să te adaptezi la ce poate cel din faţa ta…numa’ că pe băietul ăsta, să mă scuze Cel de Sus, nu ştiam de unde să-l iau ca să înţeleagă:
- Păi se ocupă cu oamenii, în general…
Nu apuc să termin propoziţia “cum ar veni, comunităţi şi cum se schimbă ele, cum iau naştere…bla-bla…relaţiile dintre oameni, familia, etc...” că gagiul o trânteşte:
- E aşa, un fel de biologie, nu? (Logia mă-tii, io în gând)
Muţenie totală timp de 10 secunde.
- Nu chiar, nu prea are legătură, reuşesc eu să articulez.
Să fie clar: eu nu am nimic cu omul ăsta. Nu-l urăsc, nu-i port pică, nu vreau să râd de el, nu am nimic cu el. Că nu ştie, că nu poate, că nu vrea, nu mă interesează, îl priveşte, face ce vrea el, e treaba lui. Morala este că oricât am vrea să scăpăm de prejudecăţi (în numele toleranţei, înţelegerii), nu prea merge, iar în timpurile astea de plafonare masivă, chiar nu este nevoie de multă subtilitate pentru a-ţi da seama de ce poate un om. Ce mă întristează în povestea asta nu este incapacitatea lui de a înţelege – am şi eu vina mea, poate nu am ştiut să-i zic clar şi la obiect – ci mai degrabă că, de când a intrat pe uşă şi a deschis gura, l-am ginit pe “fraer”, şi am încercat să duc o bătălie pe care o ştiam de dinainte pierdută. Prejudecăţile funcţionează şi, adesea, ne salvează de drumul până la farmacie pentru Nurofen.