Găsesc că este foarte reconfortant ca la sfârşit de an să răsfoiesc Cartea. Pune pe gânduri, ca întotdeauna. Am nimerit o scenetă destul de tristă, pesemne vreo înflăcărare degrabă înnăbuşită. Nu mai puţin pilduitoare, cred…Noroc că totul este doar ficţiune. Oricum, simt că acest mic text a fost scris cu o ţintă precisă. Un lunetist, autorul. Mda, un lunetist la sfârşit de an. Fâşneaţă chestie…

"Adesea, e nefiresc să te împotriveşti unui lucru despre care ştii că se va termina, pentru că este ori la discreţia vreunei umori de moment, ori a unei frustări alimentate în timp. Asta demonstrează cât de fragil este, dar nu mai puţin frumos, tocmai din cauza aceasta. Ne-am iluzionat jucându-ne de-a misterul şi am uitat că doar taina este intraductibilă. Cazul nostru este tipic romantismului ca exerciţiu de evadare: am avut parte de ceva mister, subtil şi reciproc întreţinut, în chip de reţetă compensată la mizeria imediată şi cotidiană. S-a întâmplat aşa pentru că patima asta este înscrisă în firea noastră. Era mana zilnică, sau săptămânală, după cum îndemnau cerinţele momentului. Ne hrăneam din neastâmpărul său şi îl susţineam frenetic şi copilăros la rându-ne, ca pe ceva de preţ. Justifica multe năzbâtii verbale şi nu numai, acest fals mister, păcătos dar de un incorigibil superb. Avea această capacitate, de a oferi un sens. Acum pricepi ce înseamnă drogul? Te subjugă, te amăgeşte că există un sens, dar te dezleagă de realitate. Şi toate au avut acest “sens” până când păcătosul de factual şi cazuistica nedemnă au apărut – culmea, auto-induse! - în piesa noastră tragi-comică. Ce tâmpenie şi progresul ăsta! Perdeaua de fum s-a risipit instant. Au apărut întrebările, ironiile simple, seducţia pripită, de ultim moment, automat falsă. Mă întreb dacă vreo intervenţie sigură, decisivă, onestă, la un moment dat, ar fi transformat acest fum în mătase de cea mai bună calitate. Cunoşti foarte bine calităţile mătăsii: rezistă oricărei tensiuni, chiar şi aceea a destăinurilor prea puţin onorante, iar fineţea ei a fost apreciată de la vlădică la opincă. Nu am să mă auto-sugestionez cu un facil şi pueril joc de imaginaţie…”Ce-ar fi fost dacă?” Dar episodul acesta mi-a oferit o certitudine: absenţa siguranţei de sine, în prezenţa fricii, determină pragmatismul. Acum ne situăm în zona lui “ori-ori”, lucru frumos dacă am avea puţină maturitate. Dar noi ne asemănăm periculos de mult: asta duce la iubire sau/şi la ură, în dozaje interşanjabile, chiar dacă indiferenţa este panaceul oricărei pasiuni. Şi să ştii că mai periculos decât colimatorul ironiei mele este colimatorul melancoliei mele.

Trist, nu? Oare cât de ridicol ar fi să spun la revedere?"

Deşi nu prea au mai au legătură cu vodca, replicile eternilor mei prieteni sper să fi rămas la fel de spumoase. Sărbători cât mai păşuniste!

"Nu vrea Bianca, ei nu-i plac jocurile.

Aah…păi ea nu e om."

"Mă găseşti pe treptele de la Cercul Militar.

Păi atunci să-mi iau binoclul, să te văd de departe.

Nu e nevoie, strălucesc."

"Cu ce te pot ajuta?

Cu o viaţă mai plăcută. Se puate?"

"Gata, te-am trecut.

Da? În vreun fel anume?

Da, cu drag."

"Nu zic că tu nu ai fi inteligentă, nu asta doream să zic.

Normal ca nu vroiai sa zici asta ...că doar nu vrei să fii planşa următoare din cursul meu de medicină legală."

"God bless Baza."

"Auzi, dar de ce le zice covoare persane?

Băi, nu ştiu…poate pentru că sunt făcute în Persia?

Da…ştii că Persia nu mai există, nu?"

"Ai putea să îţi cumperi o prăjitură mare…şi să te uiţi la ea.

Păi şi cum să mă uit la ea? Nu am cum. Mă învinge. Ea vrea să fie în mine. Nu mă pot lupta cu prăjitura. She owns me."

"Îţi dai seama, dacă o să mă las de fumat, o să fiu regele universului…nici nu o să mai vorbesc cu voi."

"Îmi place de Ştefan, s-a apucat precum curva de mătănii." – da, nu mai beam.

"Frate, ce nu ai înţeles, după a două iarnă în Sfântu Gheorghe te faci inventator."

"Mă cam doare burtica.

Vrei să îţi ridic acum o farmacie?

Da, ar fi ceva să am opţiuni."

"Coltrane mă face să mă duc la dulapul de bunătăţi a lui tata.

Nu, nu medaliile!"

"Bre mamaie, da’ faci şi tu o plachie din aia bună, cu roşii, ceapă, usturoi şi ciuşcă…ştii cum se face, nu?

Da’ la ce focului am îmbătrânit?"

"Hai să investim.

Da, de acord. Eu vreau să investesc în mine.

Păi pune-te şi mănâncă."

(După un voiaj de 4 luni): "Au schimbat şi sticla de la Cappy…ce ţi-e şi cu viaţa asta!"

"Viaţa din Bucureşti bate viaţa însăşi."

"O cunoşteai?

Da, am cunoscut-o la Sfântu’, în vară. O bomboană de fată…

Fane, nu e bine, faci carii de la atâtea bomboane."

"După cum probabil deja aţi aflat, obiectul nostru de studiu este realitatea."

"Eu, dacă aş rămâne pe o insulă, nu aş apuca să mor de foame sau de sete pentru că mi-aş consuma energia plângând."

"Ce e asta?

Pink Floyd. De ce?

Aha…şi când încep să cânte?

Păi ei nu cântă…

Nu? Dar ce fac?

Se exprimă cu ajutorul muzicii."

"Băi, vreau să fie veselie şi voie bună.

Băi…parcă ar fi Viaţa Satului."

"Aoleo, e meci în seara asta…joacă Steluţa!

Fane, îţi dai seama? E plin oraşul de fete singure!"

"Auzi, da’ tu ce ţi-ai lua pe o insulă în maximul a 5 kg?

Un termos cu juma’ de kil de spermă de ţap şi de restul o ieduţă."

"Băi…dar oare ce este mai jos de iad?

Subsolul iadului."

"Curul meu este 100% cur."

"Pe melodia asta îmi vine să îmi bag mâna în nisip.

Ba pe melodia asta îmi vine să-i bag ei mâna în nisip."

"Stau în Piaţa Chiliei şi în fiecare zi aud lucruri noi."

"Mai bine mergeam în Control.

Da’ măh, da’ plăteai 30 de lei intrarea.

E doar 20!

Păi şi Fane?

Pentru el nu număr niciodată!"

"Fane, avem o nouă bază! Eşti chiar tu!"

Andrei, Tactumare,

Discuţia despre Uniunea Europeană este destul de lungă. Cu toate astea, am să încerc să rezum câteva argumente în favoarea ideii cum că acest proiect este ratat. E posibil să omit anumite lucruri, dar mai degraba din neştiinţă decât din rea-voinţă.

În primul şi în primul rând, trebuie să vedem ce se doreşte a fi această Uniune Europeană: o entiate supranaţională care să pună toata statele Europei sub aceeaşi constituţie (tratat). S-a plecat de la considerentul că SUA, imediat după 1945, a devenit cel mai important actor economic, politic, tehnologic etc pe plan global. Imediat după ei, URSS. Liderii europeni, după căderea Cortinei de Fier – deşi proiectul era anterior – au zis: trebuie să facem ceva, astfel încât să devenim şi noi un important actor economic, politic, culturale, etc. Deşi parcă nimeni nu vrea să vadă asta, UE este, înainte de toate, un proiect economic, dar care, din inerţie, trebuie să genereze statut şi status şi pentru alte domenii. Drama Europei este drama unei materalizări excesive. De vreme ce modelul american este şi el unul ratat, automat generează bastarzi.

1. Economic vorbind, lucrurile sunt simple: Vestul are nevoie de pieţe de desfacere şi de resursele, în primul rând umane, din Est, asta pentru a perpetua şi menţine modelul capitalist. Sau pseudo-capitalist, impus şi în ţările mai puţin dezvoltate, sub forma ideii de economie de piaţă şi a standardelor occidentale de viaţă. Dar nimeni nu a întrebat pe nimeni dacă cineva îşi doreşte cu adevărat aşa ceva. Imediat după ’92, a devenit de la sine înţeles că trebuie să ne aliniem standardelor impuse, încă de atunci, de Europa. În ’99, când am dorit, cu mic cu mare, în UE, a început cavalcada uniformizării; încă mă întreb dacă lumea ştia ce înseamnă cu adevărat acest proiect. Era doar o cutie a Pandorei frumos colorată…

2. Politic vorbind, UE este o mare birocraţie. Acum ceva vreme, mă gândeam cu o prietenă să accesăm nişte fonduri europene. Am intrat pe site, să ne informăm, una alta. Când am văzut cât de siluită este limba română, câte piedici îţi sunt puse, indirect, să primeşti aceşti bani (multe documente, condiţii de eligibilitate, verificări ulterioare) ne-am cam bosumflat. Mă întreb cât de descurajant poate fi pentru cineva nepregătit. Şi această birocraţie se află la toate nivelurile; o simplă privire asupra aquis-ului. şi te înspăimânţi: reglementări peste reglementări peste legi şi coduri legislative. Nu există un principiu ordonator, care să regleze tot, tocmai pentru că valorile Uniunii nu există, sunt apă de ploaie, sunt finite, nu pornesc din cultura de inspiraţie creştină, cea care a solidificat spaţiul european secole de-a rândul. Şi fundamentul fiind doar unul economic, politic se încearcă mascarea acestei intenţii cu un surogat de constituţie, imposibil de parcurs de un om normal şi care deja a fost respinsă, prin vot popular ...Din alt punct de vedere, UE doreşte cu orice preţ abolirea statelor naţionale. Nimeni de la Bruxelles nu are nevoie de oameni legaţi de ţara lor, în primul rând. Degeaba se spune:”Ierarhia ar fi: român, după aceea european.” Dacă se doreşte acest lucru cu orice preţ, de ce trebuie să existe o constituţie supra-naţională şi legi care să ordoneze nişte realităţi de care sunt atât de depărtate? Acum, să ieşi pe sticlă şi să spui că îţi iubeşti ţara este sinucidere curată. Stigmatul legionarismului va fi aruncat deîndată asupra ta, deşi orice om care este cât de cât educat şi nutreşte sentimente sincere faţă de comunitatea din care provine, va respinge oricând crimele şi abuzurile legionarilor.

3. Social vorbind, am asistat la un fenonem pe care eu îl numesc dezrădăcinare şi are mare legătură cu naţionalismul de care vorbeam mai sus. Economicul, având prioritate, i-a determinat pe oameni să emigreze. Nimeni nu s-a dus de plăcere în Italia, Spania, Germania, Franţa, Belgia şi Canada. Practic, dacă România ar fi avut un standard de viaţă cât de cât decent imediat după ’90, nu am fi asistat la exodul masiv de creiere. Dar ţara a fost lăsată pradă furturilor şi confiscărilor de tot soiul: de la privatizări obscure până la aruncarea în derizoriu a trecutului (vezi cazul Eminescu), nimic nu a lipsit. Cum să mai crezi în ţara ta când vezi că totul e la pământ? Şi mi se pare normal să pleci. Mulţi au plecat că mureau de foame, deşi e greu şi reducţionist să sintetizezi toate motivaţiile. Acest lucru nu s-a întâmplat doar cu România. Franţa, Germania şi Anglia au aceleaşi probleme. S-a practicat toleranţa interetnică, ca principiu, pentru a susţine anumite corporaţii, pieţe şi pentru a nu intra în criză economică. Ce s-ar întâmpla cu piaţa serviciilor din Spania dacă mâine toţi românii de acolo s-ar întoarce acasă? Migraţia a fost dictată numai de interese economice, nu de o dorinţă reală de participare şi înţelegere la viaţa celuilalt. Faptul că în Anglia deja s-a sugerat, în mod oficial, introducerea unei părţi din Sharia indică nu neapărat o agresivitate islamică – lucru fals - ci mai degrabă slăbirea unui organism social, slăbire datorată tocmai melting pot-ului şi sentimentelor de culpabilitate faţa de fostele colonii. De ce la Arsenal Londra arareori mai vezi vreun englez în primul 11? Amestecarea seminţiilor nu poate fi un lucru bun, atât timp cât nu este, în primul rând, o întâlnire la nivel spiritual. Dobrogea este un bun exemplu de toleranţă interetnică, tocmai pentru că totul porneşte de la nivel religios – chiar dacă nu explicit. Când Gruia pomenea de leagănul civilizaţiei, ştia el ce zice…Şi încă ceva: românii au complexul unei culturi mici, de ţară mică, sentiment indus de mass-media şi de elite în ultimii 20 de ani. Trebuie să scăpăm de asta, pentru că au fost şi la noi oameni de seamă. Cred că vom înceta să ne întrebăm cine suntem (chestie tare nesănătoasă) în momentul în care vom interioriza jertja celor de dinaintea noastră – chiar şi a celor morţi în decembrie ’89 (sau în primul rând cu ei). O ţară fără memoria eroilor ei nu există.

4. Religios vorbind, este promovat ecumenismul, adică o mare religie universală, din câte am înţeles până acum, la care să adere toate religiile existente. Acest lucru ar trebui să se întâmple fără să se ţină cont prea mult de orientările religioase ale comunităţilor locale. Sincer să fiu, nu cunosc prea multe despre acest subiect şi, decât să vorbesc aiurea, am să las pe alţii.

5. Cultural vorbind, asistăm al o re-activare a marxismului, dar sub alte forme, mult mai insidoase. Promovarea multiculturalismului, a drepturilor minorităţilor în ciuda oprobiului public al majorităţii (adică toleranţii nu acceptă intoleranţa, într-un joc nesfârşit), distrugerea sistematică a valorilor tradiţionale, a oricărei ierarhii, a autorităţilor de orice fel, pulverizare oricărei elite şi aristocraţii – în sens de cod moral si aspiraţie către lucruri mai înalte. Azi, orice puţoi face cultură şi mai are pretenţia să fie şi luat în seamă. S-a pierdut contactul cu marea cultură, cu clasicii literaturii şi filozifiei, şi lucrul acesta se vede. Nu poţi arunca pe Balzac sau pe Dostoievski la gunoi, doar că asta convine comodităţii noastre. Pe subiectul acesta ar fi multe de discutat, dar poate asta într-un alt moment.

Acum, în încheiere, ţineam să zic ceva despre distincţia dintre civilizaţie şi cultură. Din punctul meu de vedere, civilizaţia este cumul de comodităţi materiale, de ameliorări ale vieţii, de confort sporit, infrastructură şi servicii. Aici, Occidentul este cu mult peste noi. Aş vrea să împrumutăm de la ei respectul comunitar, cumva specific acestei civilizaţii. Deşi l-am avut şi noi şi l-am pierdut. În fine. Cultura înseamnă, din punctul meu de vedere, dramatizarea unei idei, a unui adevăr, a unei trăiri. Înseamnă legătură omului cu spiritualul şi felul în care se raportează la acesta. Poate însemna şi trăire religioasă, poate însemna şi artă de toate felurile, poate însemna şi un fel de a trăi efectiv. Există cultură în România? Cu duiumul. De la arta populară – de o bogăţie neînchipuită – până la Eliade, există. Trebuie doar să vrem să o re-descoperim. Şi, prin aceasta, să ne luptăm cu defectele noastre milenare: lenea, indiferenţa, violenţa gratuită, băşcălia şi câte şi mai câte…şi să redescoperim omenia, nu drepturile omului, întâlnirea, nu contractualismul, dumirirea împreună, nu dezbaterea sterilă, cinstea, nu corectitudinea…

Cam atât, deocamdată.

P.S. Aici este o scriere a mea în care încerc să arăt ce a însemnat Renaşterea în spaţiul european. Este un punct de vedere contrar variantelor oficiale – sau cel puţin aşa îmi place să cred. Poate fi un punct de pornire pentru discuţia legată de civilizaţie şi cultură.

Aici mai este un site care vorbeşte de UE. Altfel decât în ziare.

De curând, tot scotocind prin nişte arhive, am găsit această scrisoare, din păcate nedatată. După conţinut, îmi pare a fi o încurajare adresată unui tânăr de către duhovnicul său, în apropierea datei de 1 decembrie (anul nu l-am putut ghici). După ce am analizat mai atent scrisoarea, se pare că tânărul în cauză era dezamăgit de ambianţa în care să găseau cei din preajma sa, în pregătirile pentru marele eveniment, şi căuta un sprijin moral. Nu prea ştiam ce să fac cu această scrisoare, dar tot recitind-o, mi-am zis că mai potrivit ar fi să ajungă sub ochii publicului şi ca acesta să judece dacă bătrânul duhovnic, adesea tendenţios şi rigid în cuvintele şi concepţiile sale, are sau nu dreptate.

“Dragul meu copil, primit-am cu nespusă bucurie în suflet ultimele tale slove. Dar înrudită cu această bucurie, dar nu mai presus de aceasta, a fost mâhnirea pricinuită de neputinţele mărturisite de dumneata faţă de momentele ce au să vină. Căci dreptatea de partea ta este atunci când bănuieşti sminteala celor din jurul nostru, a acelora care, fără a avea pic de ruşine şi de jenă faţă de ei înşişi, cu nesocotinţă aduc învinuiri şi cuvinte de ocară la adresa acestui neam, de parcă au uitat unde s-au născut şi ce fapte măreţe s-au realizat pe meleagurile noastre. Dumneata, prea iubite copil, care eşti chibzuit întocmai după cum ai fost crescut, îţi dai seama că nu doresc a aduce laudă deşartă celor ce, având sufletul tare, fără de teamă au înfruntat diferitele chipuri supt care răul li s-a înfăţişat împotrivă. Căci mulţi dintre aceştia au fost pe aicea, pe la noi, şi cu toţii s-au jertfit de bunăvoie, adesea cu preţul vieţii, crezând într-un singur ideal, acela al dăinurii neamului. Dar cei de astăzi, având pâcla nesăbuinţei aruncată peste ochi şi o îndesată clisă peste mintea lor, nu numai că ignoră aceste fapte dar, atunci când le sunt aduse la cunoştinţă, degrabă îşi arată scepticismul faţă de acestea. Şi toată neputinţa acestora de a înţelege anumite lucruri se datorează întrutotul fricii pe care au căpătat-o faţă de moarte, şi tare mi-e teamă că această frică devine de neclintit, pe zi ce trece. Prin urmare, durerea dumitale, exprimată în ultimaul răvaş, este de înţeles în faţa îngustimii şi nesăbuinţei acestora; oare cum ai putea, de unul singur şi neajutorat, să te iei la trântă cu asemenea dihănii, ce-şi ţin hangul uneia alteia? Căci omul, atunci când se pierde în fiece zi cu nimicuri şi nu mai are conştiinţa morţii, devine din ce în ce mai barbar. Tocmai de aceea am ales să-ţi scriu, să îţi fiu întru ajutor şi izvor de nădejde în aceste clipe grele, astfel mai abitir să te îmbărbătezi în lucrarea ta.

Dragul meu copil, după cum bine te-au învăţat cei drepţi în vremea tinereţii tale, încă de pe vremea strămoşilor noştri daci, moartea era privită ca o trecere într-o lume mai bună. Iată de ce aceşti mândri şi viteji traci, geţi şi daci, au avut putinţă şi curaj de a se împotrivi vrăjmaşelor legiuni romane, aparându-şi ţinuturile pline de aur şi de nemaiauzite bogăţii. Dar să ţii minte că, mai presus de aceste bogăţii, dacii preţuiau pe zeul lor, zis Zalmoxe, cel ce-i învăţase înţelepciunea şi virtutea. Căci acest Zalmoxe, aflându-se multă vreme la izvoarele elene de cultură, a adus stiinţa căpătată acolo pe meleagurile acestea. Dintâiu’ care au intrat în contact cu aceasta au fost tracii, după care dacii au deprins meşteşugul întrezăririi esenţelor şi căpătară, astfel, curaj în faţa morţii, căci viaţa, pentru dânşii, abia atunci începea.

Având aceste fapte în minte, să purcedem în timp înspre întemeietorul creştinismului pe acest pământ, la Sfântul Andrei, cel ce a apărut prin pustiul Dobrogei pe la anul 50 după Hristos. Fiind cel dintâi dintre toţi apostolii şi primind în inima sa învăţătura Mântuitorului, s-a învrednicit să propăvăduiască Cuvântul acestuia; şi nimerind pe aicea, nu a şovăit în a arăta calea cea dreaptă locuitorilor acestor tărâmuri. Să nu uităm ce spun Scripturile, cum că bucuria şi fericirea cea de pe urmă nu-s pe lumea aceasta, ci dincolo, în împărăţia Tatălui. Creştinul, nepunând prea mult preţ pe această sălăşluire, urmând îndeaproape şi cu sfinţenie Cuvântul, va căpăta viaţa veşnică de îşi va trăi viaţa aceasta în suferinţă, nevoinţă şi smerenie. Deci iată cum adevăratul creştin nu preţuieşte defel vremelnicia veacului aceasta, ba dimopotrivă; închipuie-ţi prin urmare, dragul meu copil, că lucrarea făcută de Sfântul Apostol Andrei s-a potrivit în chip minunat cu concepţia despre suflet a sciţilor şi geto-dacilor, înfiripându-le în inimi credinţa cea dreaptă şi sfântă întru Hristos. Şi iată că doar acesta şi numai acesta este adevărul în privinţa făuririi neamului nostru ortodox, căci cum altfel ar fi rezistat dânsul împotriva atâtor urgii ce s-au abătut asupra sa, căutând fie a-l nimici, fie a-l doborî pentru totdeauna? Că nu greşit a spus poetul: “Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul” şi în zadar caută neghiobii şi smintiţii vremii acesteia, sub pavăza dichisitelor cuvinte, să spună supt alt chip povestirile neamului, ispitând minţile crude la necredinţă şi neadevăr.

Prea iubite copil, iată că în scurt timp se apropie ziua cea mare, în care cu toţii închina-ne-vom la stindard. Oh, iubite copil, dacă ai afla vreodată cât sânge a curs pentru aceste culori, te-ai cutremura până în adâncul fiinţei tale. Şi având în minte cele ce ţi-am grăit până acum, dumneata, în lumina celor ce va să vină, să te păzeşti şi să ţii ochii în patru. Căci odraslele veacului, dornice de înavuţire, vor spune vrute şi nevrute în următoarele zile. Dar tu eşti pregătit deja, copilul meu, şi vei fi înţeles că marea Unire înseamnă mult mai mult decât alipirea de ţinuturi, ci este alăturare în gând şi credinţă, iar apoi în faptă, ceea ce este cu mult mai presus decât o bucată de pământ lângă o altă bucată de pământ. În cărările bătătorite întru credinţă, limbă şi obiceiuri se află adevărata unitate a neamului. Şi cei ce au încercat să ne dezbine şi vor încerca în continuare, degeaba vor desena linii peste linii pe hârtii colorate sau vor căuta să facă stricăciune cu cuvinte goale; cărările de care îţi pomenesc sunt bătătorite de sute de ani, şi nici cruzimea cizmei sovietice şi nici trufia şi lăcomia apusenilor neîndestulaţi nu vor putea să curme ceea ce în mult timp şi cu multă sudoare şi sânge s-a adunat, straturi peste straturi, precum vajnicul brad.

Dar drepţi trebuie să fim şi să spunem adevărul, precum însuşi Mântuitorul nostru ne îndeamnă: acuma, în prag de sărbătoare, toată lumea va privi cu închipuită mândrie la stindard, zicând în gura mare că mai patriot ca dânşii nu se mai află pe aicea. Dar dumneata ţine minte vorba aceasta a unui biet bătrân: apoi ‘cela ce în gura mare zbiară peste tot satul că îşi iubeşte neamul, apoi ‘cela îi ăl mai mare dintre făţarnici; căci patrioţii, dacă este să fim cinstiţi, îs cei tăcuţi şi discreţi, ce se jertfesc întru Domnul nostru în fiece zi, câştigându-şi pâinea şi libertatea cu sudoarea frunţii, precum şi Hristos a îndurat pentru noi toţi. Şi tot patrioţi sunt aceia ce, atunci când va fi vremea – căci va veni şi o vreme ca aceea – vor pune nestingheriţi mâna pe armă, şi îşi vor apăra familiile, credinţa şi pământul, încrezători că doar supt acest chip îşi pot păstra libertatea.

Doar cei ce s-au robit şi nevoit întru Domnul sunt adevăratele odrasle ale neamului. Ei sunt primii ce trebuie pomeniţi, căci de bunăvoie şi nesiliţi au ales să moară pentru libertatea copiiilor lor şi a acestui pământ. Şi dacă vorbele mele ţi se par a avea prea puţin tâlc întrânsele, sau sunt prea depărtate de adevăr, am să încerc să-ţi zic câte ceva despre o femeie ce nu a pregetat să să se sacrifice întrutotul, toată viaţa ei. Să ştii că isprăvile dânsei le-am auzit şi eu de la un călugăr mai bătrân şi sper să le fi auzit bine; miezul îl vei pricepe dumneata cu siguranţă.

Pe această femeie a lui Dumnezeu o chema Dunia, dar din pricina neprihănirii dânsei, înspre sfârşitul vieţii lumea o căuta zicându-i bunica Dunia. De felul ei era rusoaică şi nu prea ştia graiul nostru şi nu arareori pocea în felurite chipuri cuvintele; era înaltă, voinică, blondă şi cu ochii albaştri. Dunia a muncit toată viaţa ei alaturi de bărba-su, om înstărit, ce avea plantaţii de tutun prin dimprejurul satului. Dintâiu’, Dunia fusese fată săracă şi căpătase loc de muncă la câmpul cu tutun, dar găsindu-se ea cu Chiracu – acesta era numele bărbatului – au făcut unire întru Dumnezeu. Ştia carte, dar nu multă, şi era tare credincioasă; câtă vreme bărba-su a fost primar, preţ de 20 de ani, ea a fost moaşă în sat şi nu i-a murit nciodată nici măcar un copil.

Despre bunica Dunia încă povesteşte lumea în sat. A fost tare preţuită de oameni şi iubită mult în familia sa. Ia aminte, copile, la fapta sa: nu exista ca dânsa să ţină ceva doar pentru ea; tot ce avea, dădea mai departe. De se găsea vreun amărât să nu aibă deloc bani, ea îl împrumuta pe om până când ‘cela găsea a da îndărăt. Şi Chiracu întreba: “Dunio, da’ mai primeşti banii ăia înapoi?”, la care dânsa răspundea cu blândeţe: “Da’ bineînţeles, că-i om bun acela de l-am împrumutat.” Şi Chiracu îi răspundea la rându-i molcom: “Dacă zici matale, apoi aşa o fi.” Ce să mai, bunica Dunia era precum o bancă!

Dacă se întâmpla să meargă pe uliţă, sau înspre biserică, şi se izbea de vreo femeie sărmană, cerşetoare şi făr’ de haine, bunica Dunia degrabă se lepăda de haina sa şi îmbrăca pe femeia necăjită. Mai mult, nu lăsa treaba pe jumătate făcută: dădea de pomană mâncare şi cele trebuincioase femeii în cauză şi avea grijă de dânsa cu mare atenţie. Şi fiică-sa tot întreba: “Da’ măi mamă mă, ce-ai făcut cu haina dumitale?”, şi bunica răspundea: “Pui la mama, ce să fac, am dat mai departe la o femeie sărmană, căci tare era înfrigurată.” Ce să mai zică Maria? Spune povestea că bunica Dunia croşeta toată ziua bună ziua la vreo haină sau un şal, căci nu se îndura să lase pe altu’ la nevoie.

Se nimerise ca lângă casa în care stătea, gard în gard, să fie postul de miliţieni. Aceştia, după cum îţi închipui, se purtau grosolan şi precum nişte barbari cu cei întemniţaţi, adesea copchii din sat care mai făceau pe aia nefăcută, de furau o găină sau cine ştie ce lucruri neimportante. Toată ziua era ocărâţi şi bătuţi, şi sudălmi peste sudălmi se abăteau asupra lor, de parcă nu era de ajuns că zăceau în temniţă. Şi bunica Dunia tare se mâhnea pe miliţieni şi intra peste ei în curte şi îi lua la rost: “Ce faceţi nenorociţilor şi ticăloşilor, de loviţi pe bieţii copii şi îi târnuiţi?” Şi se răţoia la netrebnici şi îi afurisea până ce aceştia, ca să scapa de gura ei, lăsau şi pe ocnaşi şi pe dânsa în pace şi se cuminţeau. Pesemne că dânsa nu suporta să vadă atâta nenorocire pentru o amărâtă de găină sau ce furau amărâţii ăia prin sat. “Da’ mai isprăveşte, babo, odată, şi lasă-ne în plata Domnului!” se răsteau brutele la ea. “Babă e mă-ta, spunea ea cu glas domol şi dulceag, un pic pocit, dar furioasă pe netrebnici; eu îs bunica Dunia şi de-acuma numai aşa să îmi zici!” Şi nenorociţii nu scăpau de gura rusoaicei până nu învăţau a-i zice “bunică”. Da’ cum comandantul de post se schimba adesea, tărăboiul începea de la capăt. Da’ nici bunica Dunia nu se lăsa mai prejos şi tot îi punea cu botul pe labe pe cei nou veniţi.

Comuniştii, cum au intrat în sat, au început a dărâma tot ce era mai sfânt pentru oameni. În mijlocul satului era o troiţă, cu chipul Mântuitorului. Şi bineînţeles că nemernicii au vrut să o dărâme de la locul său. Era o zi tare ploioasă şi noroioasă, crăpa cerul de atâţia nouri încărcaţi de negreală şi amărăciune ce erau în ei, când cu un buldozer au cutezat, smuciţii, să dărâme troiţa. Bunica Dunia se întâmpla să treacă pe acolo, pe unde se afla troiţa, şi văzând-o dărâmată în clisa băltoasă, de una singură s-a pus de-a urnit-o din loc, prin frig şi ploaie. A dus-o până acasă şi cu mare migală şi îngrijire a curăţat-o şi a şters-o de toată stricăciunea ce se pusese pe dânsa. A luat-o şi a urcat-o pe peretele din camera ei, după care dedesupt a pus o candelă. A aprins candela şi până în ziua în care a murit, ani şi ani la rândul, flacăra a rămas nestinsă. Aflară comuniştii de astă ispravă şi au căutat-o să-i fure şi să-i ia îndărăt troiţa; dar dânsa nu s-a lăsat abătută şi amăgită de vorbele ticăloase şi dreaptă a rămas în faţa lor. Nu de puţine ori au bătut la poarta ei, venind cu făţărnicie la dânsa să o păcălească. Dar degeaba, deoarece era de neclintit rusoaica. Şi cât ulei a cărat bunica Dunia la candela de supt troiţa Mântuitorului, numai bunul Tată ceresc poate şti. Căci fără încetare a ars flacăra, la fel cum nestinsă era şi iubirea ei faţă de aproape şi faţă de cel în suferinţă. Neostoită era iubirea ce Domnul o pogorâse în sufletul său; neostoită a fost şi lucrarea pe care ea o făcea cu inima deschisă faţă de toţi ceilalţi, întrupând-L pe Mântuitor. Şi când a murit, candela s-a stins şi mare amărăciune a fost în familie că a murit fără lumânare aprinsă la cap; dar preotul din sat, cunoscând dăruirea bunicii Dunia, cu vorbă blândă zis-a: “Da’ lăsaţi şi nu vă faceţi inimă rea dintr-o pricină atât de puţină; cât ulei a pus ea la candela aceasta şi la candelele din biserică, atâta amar de vreme, a iertat-o Cel de Sus şi negreşit de acuma sufletul ei va fi de-a pururea fericit.” Şi în mare mâhnire dusă a fost la cimitir, bocită şi jelită de multă lume.

Iată, iubitul meu copil, că povestea bunicii Dunia este de la sine grăitoare. Tu, care eşti înzestrat de la Domnul cu darul scrierii, numaidecât să spui mai departe povestea acestei femei, deoarece cu luare aminte şi cu inima deschisă trebuie să privim la dânsa. Dar înainte de toţi, tu trebuie să păstrezi în sufletul dumitale exemplul acesta. Căci de la tine şi de la voinţa ta curg şi se înrâuresc toate. Şi astfel păzit vei fi de toate cele necurate, de trufie şi de urâţenie. Astfel fiind, curajul de a spune adevărul te va însoţi pretutindeni şi pavăză de nădejde îţi va fi. Căci precum bine vezi, astăzi sunt mulţi cei care uită locul de unde au pornit; şi uitând ei locul de unde au pornit, vor uita şi de sufletele lor. În sminteala lor, ei îşi închipuie că pot trăi fericiţi oriunde aiurea, fără să dea seamă trecutului şi uitând că sufletul dezrădăcinat pe veci le va fi plin de durere. Şi mai abitir sunt cei care, mânaţi de neştiinţă şi de ignoranţă, atinşi de scrânteala veacului, vorbesc tot felul de neadevăruri despre acest neam, trecându-le drept adevăr. Dar acum, că întărit eşti în credinţa dumitale şi îmbărbătat în smerenie, merge de spune falşilor profeţi unde se află adevărata Românie. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu, iubite copil, acum şi în vecii vecilor, Amin!

Al tău smerit duhovnic,

Ioan”

Pesemne că cei de la Daciajurnal ar fi interesaţi de această scrisoare.

Şi iată că robii veaculului, îndrumaţi îndelungată vreme de călăuzele oarbe, se treziră deodată din nestăvilita beţie a vorbelor şi a arginţilor. Şi, treziţi fiind, din pricina chemării lăuntrice, ce zăcuse în dânşii atâta amar de vreme, neatinsă de căldura soarelui, căutară a se întreba care era rostul cel adevărat al vieţii. Şi tot cercetând ei, la cele văzute şi cele nevăzute, la cele de deasupra şi la cele de dedesubt, găsiră de cuviinţă să să depărteze de stricăciune, de vorba goală şi de urâţenia înghesuielii. Unul câte unul, familii întregi, degrabă coborâră către origini, lăsând pradă disperării şi singurătăţii, nefericirii şi durerii pe călăuzele oarbe, cele care-i ţinuseră slugi pe ei, oamenii liberi, iubitori de dreptate şi adevăr. Căci într-adevăr, acolo unde se găsea iubire neţărmuită, omul era liber de toate paitimile veacului acesta şi nu trebuia astfel a da socoteală călăuzelor oarbe, cele care întemniţaseră în povara lucrurilor nefolositoare pe oameni. Întregi târguri fuseseră lăsate în pustiire căci oamenii, în lipsa falşilor profeţi, degrabă judecară ce este mai drept pentru dânşii şi familiile lor. Deodată, iată cum vechile sate se orânduiră de la sine înţelegere şi în fruntea acestora se găsiră a stăpâni nu cel mai bogat sau cel mai puternic, ci acela care era mai virtuous în înţelepciune, iubire de semeni şi neprihănire. Şi mai spune povestea că nimeni nu găsise pricină de împotrivire noii întocmiri, căci vechea armonie îşi făcuse loc între oameni şi puse răul şi pierzania la locul lor, la coada lucrurilor. Şi călăuzele oarbe, înnegrite în răutatea şi în însingurarea lor, muriră de inimă rea, prin cotloanele vechilor palate, altădată sclipitoare de atâta aur, dar găunoase pe dinăuntru de invidie, minciună şi urâţenie…

Se mai poate vorbi despre nănel în două moduri. Ordinea este aleatorie, sunt lucruri care se completează…

“… frumuseţile fizice nu excelează în puterea de a impresiona prin mimică. Detaliul acesta este izbitor în cazul femeilor: frumuseţea lor, una eminamente estetică, nu are darul de a tulbura sub unghiul expresiei. Înfăţişarea lor te încântă, dar nu te răscoleşte, te incită, dar nu te răvăşeste, şi asta fiindcă faţa lor nu-ţi transmite ceva semnificativ. Cu alte cuvinte, chipul lor nu-ţi sugerează ceva anume. O femeie poate cel mult să te inspire, adica să te încarce cu o energie, dar în nici un caz nu-ţi poate sugera ceva precis, o direcţie, un sens, o ambiţie. Dacă îţi sugerează ceva, ori nu e femeie, ori e urâtă. Aşadar, virtutea unei femei este să te încarce cu o stare de sprit, fără ca prin asta să-ţi sugereze vreo intenţie, vreun gând sau vreun mesaj.

………………………………………………………………………………………………

“…O femeie de rasă e o matcă, o albie, un decor, un fundal, dar nu vector al unei sugestii. Când o femeie începe să-ţi sugereze ceva, e denaturată. Şi pentru că femeia este în esenţa ei un peisaj, tocmai de aceea femeii nu i se poate face portretul. Ca să i se poată face portretul, ar fi trebuit să fie o fiinţă înzestrată cu vibraţie lirică. Din fericire, aşa ceva nu există. Femeia poate fi oricum – patetică, isterică, colerică, mistică –, dar nu lirică. Natura lirică cere extazul silenului şi exuberanţa satirului, cere zbaterea coribantului trăgând după el haita menadelor imaginare. Tocmai de aceea un bărbat nu poate sugera decât un sens al cărui fundal i-a fost inspirat întotdeauna de o femeie. Şi tot de aceea o femeie se identifică cu starea de spirit a celui care o doreşte. Muza nu poate fi decât de sex feminin, satirii şi silenii numai de sex masculin. Orice invertire lasă haita menadelor fără direcţie spirituală, fără vector înzestrat cu un sens, iar pe coribant îl preschimbă într-un vraci decăzut, varianta deplorabilă a artistului care, lipsit de inspiraţia unui mediu sau de insuflarea erotică a unei femei, se îndoapă cu droguri şi alcool spre a prinde vlaga creatoare. Aşa se explică de ce pozele cu femei nu impresionează: nu poţi fotografia un peisaj decât făcând din el secţiunea sagitală a spiritului tău, ceea ce are drept consecinţă dispariţia peisajului.”

“Coribantul şi menadele” – Sorin Lavric, Idei în dialog, numărul 49, octombrie 2008.

“Ordinea ideală a individualismului modern a făcut instituţia inoperantă în procesul social şi ceva uşor de ocolit în cel moral. Instituţia nu este un artificiu sau o haină pe care o poţi schimba după voie; ea nu face şi desface contracte după bunul plac al individului liber, ci întrupează unele forme şi reguli ordonotoare faţă de o realitate care este continuu în mers, continuu spre împlinirea în concret a unei concepţii. Ce mai poate rămâne din căsătorie şi instituţia familiei, care creşte tot în alte forme de milenii, dacă le supunem unui regim contractual liber interpretat în toate modurile posibile, după caracterul sau scopul urmărit de individ. Această celulă socială care garantează o seamă de drepturi, dar nu mai puţin datorii, nu poate fi supusă unui regim de incosistenţă şi bun-plac; ea devine, până la sfârşit, o diversiune, ca multe alte instituţii fundamentale.

“Dialectica spiritului modern” – Ernest Bernea, pag. 48, Editura Vremea, Bucureşti, 2007

De ce? Fiindcă s-ar putea ca din cauza atâtor informaţii pe care le devorăm zi de zi să asimilăm fără a înţelege cu adevărat. Să uităm că undeva, în umbră, legi ascunse ale lumii funcţionează neîntrerupt. Deci, nu ne propunem să găzduim discuţii abstracte, să croşetăm teorii inutile, să rămânem cuminţi în perimetrul prejudecăţilor sau să oferim tratamente definitive, ci să generăm o întâlnire - oameni şi cărţi - în care să surprindem împreună din frumuseţea lumii de dincolo de ecranul televizorului…

Citiţi-ne aici – www.bookblog.ro/stiinte-umaniste-religie/
În fiecare zi, începând cu 1 noiembrie.

E clar că legăturile cele mai subtile ţi se arată în cele mai neaşteptate momente. Diversitatea, sub pretextul imbecil al avântului comunicării (specia dialogului e în comă de prea multă vreme) dublată de imperativul cunoaşterii celuilalt, relativizează şi diluează criteriile. Mijloacele de creaţie, popularizate şi la îndemâna oricui, induc falsul sentiment de creator, în locuri unde sensibilitatea e pe moarte şi este hrănită intravenos cu micul cotidian, cu fericiri mărunte şi iluzorii. Hipnoza este întreţinută de democraţia mijloacelor de producţie artistică – oricât de absurd ar suna acest lucru, nu se poate construi nimic admirabil acolo unde sensul sensului a fost pierdut de mult prea multă vreme. Aşa că preocupările ţintesc sentimentalismul ieftin, drama lasă loc depresiei fabricate şi îngăduinţa ignoranţei. Anvergura e, cel mult, medie şi tentaculele indiferenţei se propagă înfricoşător peste straturile vieţii percepute ca “leisure”. Pattern-urile culturii de masă se multiplică, se suprapun şi acoperă cu un văl întrebările ultime, declasate şi lăsate în voia neadaptaţilor. Drama artei degradată în stimulant estetic, în prezenţă care completează şi nu întărâtă înspre sus, este, de fapt, drama mediocrităţii instalate în scaunul regelui. Se poate pomeni de pericolul uniformizării în momentul consultării adevărurilor tari? Există riscul să ne plafonăm în prezenţa lui Dostoievski? Nu există aşa ceva, pentru că un alpinist român care a cucerit Everestul spune că doar în preajma înălţimilor (adică a iminenţei morţii) ţi se arată ce este important. Sau cum spunea părintele Cleopa, cum că moartea este cel mai bun sfetnic. De la Mioriţa încoace, cine s-a mai ocupat de acest subiect?

Nu poţi conjuga “a plânge” decât la trecut. Adică după ce ai iubit. Altfel nu am mai fi oameni.

Jimi - Purple haze

Articolul de aici mi-a sugerat următoarele gânduri.

Există cel puţin trei probleme în legătură cu satul românesc:

1. Colectivizarea făcută de comunişti. De bine de rău, până în 1945, ţăranul român avea certitudinea proprietăţii sale, pe care o muncea după puterile sale – se numea, cumva, agricultură de subzisenţă., poate chiar mai mult, pe alocuri. Comuniştii au venit şi au zis: nu, se munceşte la grămadă, fură cine poate, facem cincinale şi depăşim producţia. Asta în condiţiile industrializării şi urbanizării forţate a unei mari părţi din ţărănime. Cu toate astea, s-a făcut agricultură, cu rezultate decente şi cu produse mai bune decât acum (chiar dacă nu aveam acces toţi la ele – cel puţin nu în mod oficial). În mod ciudat, lumea de la sate regretă perioada aceea: măcar prin prisma dotărilor şi condiţiilor net superioare. Nu mă erijez într-un apărător al socialiştilor, ci spun ceea am văzut şi întâlnit. Ce s-a întâmplat după 90, ştie toată lumea: aparentă ordine socialistă s-a transformat în jungla în care fiecare a luat ce a putut, cum a putut. În momentul de faţă, nu prea există agricultură la nivel competitiv/industrial în România; cel mult, nişte latifundiari care fac cam ce vor pe pământuirle lor. Lipsiţi de ajutor de la stat – comportament moştenit de pe vremea comuniştilor – ţăranul a fost nevoit să se descurce singur. Şi fiecare a făcut după cum a putut…rezultatul se vede cu ochiul liber.

2. Prin urmare, fiecare a făcut ce a făcut, cum a putut. Unii s-au înecat în alcool, alţii au plecat prin Italia, alţi prin Spania, alţii au aflat că există fonduri structurale, alţii au furat după 90 de la C.A.P, alţii pur şi simplu au muncit după cum au putut. Vă rog să mă credeţi, am întâlnit toate cazurile posibile. Ne interesează, pentru moment, cei care au muncit, eventual au accesat – prin cine ştie ce minuni – fonduri europene. Suficient că au trebuit să treacă prin furcile caudine ale birocraţiei şi că au pus mâna pe ultimele fărâmiţe de fonduri S.A.P.A.R.D (majoritate deturnate pe traseu); acum au aflat că ceea ce produc ei trebuie să fie eco, să respecte nu ştiu câte norme şi că oaia trebuie să asculte Mozart şi să aibă nu ştiu câţi m_­­­­­­­­­­³­­­ de oxigen. Cum s-ar zice, de la aprecierea ochiometrică, calitativă, transmisă generaţional, se trece la riglă şi echer acolo unde ele nu au ce căuta. Absurda precizie europeană încearcă să uniformizeze şi, în cele din urmă, să distrugă ceea ce nici comuniştii nu reuşiseră (pe deplin): vitalitatea molatecă şi deprinderile cutumiare. Dublă dramă, la nivel explicit şi direct, în mai puţin de 15 ani: de la fiecare cum poate şi după cum a furat, la semantică obscură şi autistă. De la egalitate, egalitarism la uniformitate şi plafonare. Trecând şi peste asta…o problemă mai tangibilă este alta: pieţele de desfacere. Degeaba faci produse eco, dacă noi importăm de la turci, belgieni şi alte alea. Aici intră în discuţie altă variabilă: supermarketurile. Câte din ele sunt alimentate de produse locale? Ştie cineva de aşa ceva? Eu, unul, nu prea ştiu. Sau or fi, dar într-o mică măsură – în rest, 365 scrie pe ele. Cu ce sunt ele mai grozave? În curând, pieţele vor fi renovate, frumos parfumate şi dotate la standarde europene. E clar că cel care face agricultură de subzistenţă nu o să mai aibă ce căuta acolo. Nici piaţă de desfacere nu ai şi nici cu Mega Image nu poţi să te pui. Danone cumpără laptele cu 1 leu litrul şi vine apă chioară şi iaurt făcut din lapte praf. Deci trebuie să faci după cum vrea UE, altfel nu ai cum. Zarurile au fost aruncate, de oameni cărora nu le-a păsat ce se întâmplă după ei…

3. Crima antropologică. Expresia nu-mi aparţine, un profesor ne-a împărtăşit-o. Explicaţia e simplă: trecerea de la “ţăran” la “fermier”, de la “subzistenţă” la “productivitate”, de la “fie ce-o fie” la “eficienţă/randament”. Dincolo de cuvinte, această trecere marchează sfârşitul unei paradigme existenţiale, aceea a “ţăranului tradiţional”, expresie şi ea lipsită de acoperire, dar utilizată adesea. Şi orişicâtă realitate rămăsese acolo, în acea “tradiţie”, tăvălugul migraţiei, a tehnologiei şi a sărăcirii efective a transformat-o în muzeu. Ce au început comnuniştii, au finalizat neocumuniştii de la Brucsel. Apropo de muzeu, e foarte des vizitat, în zilele noastre, de băieţii cu Apple şi platane, sediul din Monetăriei devenind, mai nou, unul din focarele cosmopolitismului. Chiar lângă mica, sfrijita dar, totuşi, în picioare, bisericuţă de lemn…Nu sunt eu cel care să anunţe mortea tradiţiei săteşti, ea însăşi a sucombat atunci când Gusti şi, mult mai târziu, Horia Bernea, au inventat muzeele. Din oală mănânci, ia se poartă şi opinca se toceşte. Fireşte că mai sus menţionaţii nu sunt vinovaţi cu nimic, intenţiile dânşilor au fost dintre cele mai nobile. Cu toate acestea, forme de existeţă veritabil ţărăneşti încă mai există, disparate şi pierdute cine ştie pe unde, altoite pe o formă exterioară, descifrabile ochiului atent. Cine ştie, poate chiar babele ne vor salva.

Reforma satului, în sensul de redresare economică şi socială, nu poate pleca decât de la cunoaşterea problemelor reale ale oamenilor care încă mai au curajul de a suporta ruralul românesc. Re-popularea satelor cu oameni tineri, vajnici şi dornici de muncă, este o soluţie binevenită, dar care solicită mult efort şi viziune. În mod necesar, pentru că aşa este construită lumea în care trăim, totul pleacă de la Idee. Deci întrebarea corectă nu este “Când iese românesc din Evul Mediu şi intră în Europa Mileniului Trei?”, ci mai degrabă “Ce poate oferi Europa, la modul onest, în revitalizarea satului românesc?”. Cu alte cuvinte, cărui principiu ne supunem: continuităţii sau desprinderii abrupte?

Bineînţeles că în Carte se găsesc cele mai bune exemple.

“Devenise, în timp, unul dintre cei mai apreciaţi oameni de ştiinţă din zona sa. Căpătase eleganţa simplităţii rezolvărilor şi era un pedagog înnăscut (cu tot tracul său), lucru ce l-a ajutat să fie şi un profesor iubit. Prin aportul propriu, revoluţionase diferite ramuri ale matematicii, la un nivel nebănuit posibil înainte. Cu toate că în copilărie şi în adolescenţă fusese un retras, chiar această izolare îi alimentase energia şi forţa de muncă. Izbândise acolo unde nimeni nu credea că mai este cu putinţă ceva şi, datorită recunoaşterii sociale, aproape că îşi biruise demonii. La aproape 40 de ani, era pe val, curtat de marile Universităţi. Momentul firesc, cel al încununării eforturilor sale, se apropia cu paşi repezi. Ştia că va apărea în faţa multor oameni şi aşteptările erau foarte mari din partea tuturor. De vreme ce va izbândi să-şi demonstreze teoriile în faţa atâtor matematicieni renumiţi, cu siguranţă efortul său va fi recunoscut ca atare şi teoriile, de asemenea…Dar iată că soseşte ziua cea mare, mare tam-tam, presă şi importante figuri locale se adună pentru evenimentul mult aşteptat. Tânărul nostru virtuos este pregătit, de mai bine de o lună era într-o febrilă aşteptare. Ştia ce are de spus, cum şi în ce fel trebuia să (de)curgă expunerea. Era nervos, lucru de altfel foarte normal. Intră în sală, şi, cu o voce tremurândă, îşi începe discursul. Dar ceva i se întâmplă, ceva inexplicabil şi, totodată vizibil: chipul i se schimonoseşte de durere, glasul i se stinge încet încet, pulsul îi scade şi se albeşte vizibil. Frica îl năpădeşte subit, frisoanele joacă geamparaua pe spatele-i încordat şi sudoarea îi taie pielea. Cuvintele se prăpădesc din gură-i şi cu greu se mai poate păstra coerent. Rumoare şi stupoare în sală, impozantele figuri ale ordinii matematice europene nu înţeleg ce se întâmplă. Ce se întâmplă cu tânăra speranţă? De ce chiar acum, în acest moment atât de important, cedează? Tânărul nostru rămâne fixat în faţa dânşilor, cu privirea în gol şi deja mut. Frica era instalată deja. Nu mai este în stare să zică nimic şi, după primele momente de tăcere apăsătoare şi jenantă, abia întoarce capul către prima întrebare. Intrase în vrie de mult…Abia dacă se mai aud câteva şoapte în sală. Încet, încet, eminentele figuri, realizând ce s-a întâmplat, părăsesc discret sala, lăsându-l pe bietul om în crunta şi deznădăjduita teamă ce îl încremenise…Se trage cortina peste frumoasele amintiri, peste închipuitele speranţe şi peste câte şi mai câte febrile prostioare drăguţe…”

Iartă-mă, te rog.

Demenţa se învecinează cu autismul, dublate de crudul zâmbet cu aer de pumnal, în cazul diverselor soiuri complementare. Mai mult, factualul se iveşte atunci când ţi-ai dori cel mai puţin, şi tot timpul este vorba de un factual despre care ai impresia că este de-a dreptul futil în comparaţie cu râvna ta. Şi fix de aceea regula celor 5 secunde mi se pare mai adevărată ca niciodată, mai eficientă şi mai apropiată de pretenţia acurateţii şi unicităţii – realităţi pierdute oricum în lumea detaliului propus ca fundament. Mă îndepărtează automat sadismul inerent aşa-ziselor bune intenţii şi deja mi-e teamă că mai departe de cerinţele sociale imediat necesare nici un efort nu merită. Distanţa aristocratică şi distribuţia egală a atenţiei sunt mai mult decât suficiente pentru păstrarea liniştii. Şi cum ochiul poate fi format să privească doar înspre ceruri, la fel şi inima poate fi educată către alte forme de simţire. Dispersia în detaliu se accelerează…

Fetele care zic “nănel” nu mai există. Adică acele fete care folosesc acest cuvânt încă din copilărie şi nu s-au dezis de acest termen, uitându-l în vreun cotlon al bogatului vocabular sau al bogatei – aşa sperăm! – inimi. Sau suflet, despre această realitate perorez. Acest “nănel”, pentru mine şi alţi câţiva domni, a căpătat statutul de ideal tip al salutului înainte de somn. Însăşi această devenire a termenului merită câteva clipe de rânduri. Pentru că, pentru orice domn, la început a fost un ceva care includea “puiule”. Dacă există cineva care nu a trecut prin asta, atunci în biografia dânsului există un lapsus, o verigă lipsă care, dacă nu a fost completată, dă naştere la tot felul de probleme. Pentru că “puiule” este o treaptă inferioră ce trebuie parcursă, iniţierea în ritualurile nocturne nu poate începe din altă parte. Se prea poate ca această treaptă să fie ocolită, dar nu este un lucru pe care să îl recomand. Cum altfel poţi dobândi tu, eroule noptatic, pretinsa virilitate, aşa-zisa dominaţie printre mătăsuri, energia de a stopa dulcegăria excesivă? Nu trebuie să porneşti şi tu de jos, să te impui în duelurile – obiceiurile – cotidiene? Următorul nivel este cel în care aflăm de variante ale “puiului”, de tot felul de variaţii mai mult sau mai puţin dubioase care întregesc recuzita exprimărilor greţoase. Evident, ele par greţoase din exterior, în înterior ele au sens şi savoare, atlfel s-ar înmulţi ştirile de la ora 5. Există un moment în care şi în interior devin de nedorit, moment ce reprezintă pentru el trecerea la o altă intenstitate a “dominaţiei”…”Auzi, tu să nu îmi mai spui puiule, da? Deci chiar mă enervează, nu îmi place, găseşte şi tu altceva!”. Dânsa, mai de voie, de nevoie, trebuie să se conformeze, doar nu ar putea să-şi supere puiul, dar nici de vocaţia ancestrală nu poate scăpa. Pentru că el rămâne un pui, pe care trebuie să-l îngrijească. Nimic anormal aici, până nu află el. Urmând traseul ascendent al nevoilor de comunicare, ne apropiem de momentul în care îşi face aparaţia “somnic”, de obicei completat cu un alt apelativ, pentru că totul a crescut în intensitate, inclusiv imaginaţia dânsei – evident alimentată de un sincer sentiment de iubire. Ar fi bine să nu neglijăm, totuşi, şi orgoliul dumnealui, care primeşte cu plăcere îndoită orice inovaţie verbală sub forma de diminutiv, căci, nu-i aşa, cine îl iubeşte şi îl face să râdă prin tot felul de giumbuşlucuri dacă nu ea? Dar toate au un sfârşit pe lumea asta şi dacă dimininutivele persistă o vreme ceva mai îndelungată, “somnic” vă asigur că nu are viaţă lungă. Este mult prea mult chiar şi pentru un răbdător stoic, un exponent al calmului în faţa virtouzităţii semantice ce-o cuprinde pe dânsa. De aceea, ajungem inevitabil la “somnel”, pe lângă care, după gradul de exaltare verbală, se pot regăsi tot felul de atribute care mai de care fistichii. Se prea poate ca în acest moment dânsul să nu mai fie congratulat cu diminutive ale numelui sau ale poreclei, ci doar cu “somnel”, care acaparează şi elimină tot, este ridicat brusc la rang suficienţă sentimentală – sau poate doar o simplă convenţie. Dacă nu este aceasta din urmă şi încă intensitatea amorului creşte sub toate formele de progresie – aia inversă mi se pare grozavă! – atunci depăşim şi pragul de “somnel”, cu oricare din posibilele sale atribute. Eu am avut o perioadă cu “somnel”, dar nu a fost să fie. În fine…am ajuns la premiant, la ideal tipul care domină paşnic relaţiile interumane, redescoperite printre cearşafurile de somn. “Nănel” absoarbe în el dulcegăria şi vigoarea, este suprem pentru că nu atinge nici una din sensibilităţile cele mai intime ale celor doi, este starea de echilibru atât de dorită. “Nănel” reprezintă suma victorioasă a toturor conflictelor interne, tuturor răutăţilor nespuse şi iubirii neîmpărtăşite. De fapt, “nănel” este într-atât de unitar şi forţos, încât de unul singur poate rămâne în vocabularul comun, acoperind cu brio orice altă dorinţă de verbalizare şi diminutivizare. Iată de ce noi, domnii mai sus numiţi, pledăm – sperăm cu succes - pentru “nănel”.

De fapt, nu îmi era somn şi m-am gândit să scriu “pamfletul” ăsta.

“Mi-a fost dat să duc mai departe, aproape zdrobit de greutatea ei, povara unei experienţe esenţiale petrecute în închisoare: cum devine o fiinţa umană bună sau rea. Îmbătat de succesele din tinereţe, m-am simţit infailibil şi am fost aşadar nemilos. Ameţit de preaplinul de putere, am fost un criminal şi un despot. În clipele mele cele mai diabolice am fost încredinţat că înfăptuiesc binele şi aveam argumente din belşug. Şi numai acolo, cânt putrezeam în închisoare, am simţit înăuntrul meu primele pâlpâiri ale binelui. Am avut treptat revelaţia că linia ce separă binele de rău nu desparte statele, nici clasele şi nici partidele politice, ci trece prin toate inimile omeneşti. Această linie nu este statornică. În interiorul nostru, ea oscilează de-a lungul anilor. Şi chiar şi în inimile copleşite de rău rămâne un mic cap de pod al binelui. Şi chiar în cele mai bune dintre inimi rămâne…un firav colţ al răului dezrădăcinat. Am înţeles atunci adevărul tuturor religiilor din lume: ele se luptă cu răul dinăuntrul fiinţei umane (dinăuntrul fiecărei fiinţei umane). Este imposibil să scăpăm lumea de rău până la capăt, însă el poate fi îngrădit, în interiorul fiecărei persoane. Şi tot atunci am înţeles falsitatea tuturor revoluţiilor din istorie: ele distrug doar acei purtători ai răului contemporani cu ele (şi, în pripă, nu deosebesc purtătorii binelui). Apoi ele încep să-şi însuşească, drept propria lor moştenire, răul însuşi, având însă proporţiile sporite.”

Nimic de adăugat. Ar fi semn de trufie să vrei să adaugi ceva, orice, la spusele unui om care a suferit cât pentru un neam întreg, poate chiar pentru un neam întreg.

Fragment din Arhipelagul Gulag, de Alexandr Soljeniţîn, preluat în articolul “Alexandr Soljeniţîn – Linia dinăuntru” de Roger Scruton, în traducerea lui Alexandru Gabor, publicat în Idei în Dialog, numărul 9 (48), septembrie 2008.

Relu nu este deosebit faţă de mine, faţă de tine, faţă de noi toţi. Este un om care a suferit tranziţia, a luat-o în piept şi a luat-o şi în barbă. Şi în gură, după cumetriile specifice de la birt. Nimic nostim până aici, o biografie ca oricare alta, a omului chinuit de greul concret al vieţii. Până când Relu a zis că el trebe să facă Italia, să vadă şi el care este combinaţia acolo. “Adică s-au dus Nelu şi Gelu, oi fi eu mai prost?” Necunoscute sunt căile ambiţiei stupide. În fine, stă Relu, înjgheabă el nişte calcule acolo, şi bagă de drum. Da’ înainte de asta, o ia pă nevastă de o aripă şi-i grăieşte:
“Fă, vii cu mine?”
“Nu, nu vin…” – nimeni nu ştie de ce nu dorea Veta să se ducă la Italia.
“Fă, dacă tu nu vii cu mine, io mă însor!”
Veta a început să se hlizească, să râdă ca…ştiţi vorba aia cu târgul, că “Hai mă Relule, tu eşti nebun, cum să???”
Bine, zice Relu în sinea-i.
Pleacă Relu un timp, face Italia, nu prea mai ştia nimeni de el. După vreo trei luni, hop la poartă, Relu, beat turtă, la braţ cu o alta, abţiguită aşijderea. Veta să moară, nu alta (să-i zicem Katiuşa, cumva mai în formă decât Veta).
“Fă Veto, eşti acasă?” urla Relu ca dementu’.
Reta mucles sacana, când a l-a văzut pă bărba-su cu alta, să dea ortu’ popii.
“Făăăa…unde eşti, fi-ţi-ar starea a dracu’? Făăa…ţipa Relu prin curte, unde eşti făă? Vino făăă să ma cununi!”
Veta, la auzul acestei invitaţii, a picat leşinată, Relu s-a prăbuşit şi el prin varză, varză fiind. Şi Katiuşia lipoveanca, beată şi dânsa, s-a prăvălit şi ea pe unde apucat, prin dovlecei.

Suprarealismul aproape că nu există, în comparaţie cu această poveste, care nici ea nu există.

…pretinsele “binefaceri” ale aşa-numitului “progres” - denumire acceptabilă numai dacă e însoţită de specificarea că e vorba de un progres exclusiv material – deci aceste mult lăudate “binefaceri” nu sunt oare, în mare parte, iluzorii? Oamenii epocii noastre pretind că, prin intermediul lor, îşi sporesc “bunăstarea”; iar noi considerăm, în ce le priveşte, că scopul propus, chiar dacă ar fi atins, nu merită nici pe departe să i se consacre atâtea eforturi; ni se pare, de altfel, că el nici nu poate fi atins. Mai întâ, ar trebui să se ţină seama de faptul că nu toţi oamenii au aceleaşi gusturi şi aceleaşi nevoi, că mai există totuşi unii care ar dori să scape de agitaţia modernă şi de nebunia vitezei, iar acum le este cu neputinţa să o mai facă; cine va îndrăzni oare să susţină că pentru toţi aceştia regimul impus al unei vieţi potrivnice firii lor ar fi o “binefacere”? Se va spune că asemenea oameni sunt puţin astăzi şi de aceea pot fi consideraţi o cantitate neglijabilă; aici, ca şi în domeniul politic, majoritatea îşi arogă dreptul să zdrobească minorităţile, care nu pot avea, în ochii ei, pretenţia să existe, dar fiind că existenţa lor contrariază mania “egalitaristă” a uniformităţii. Dar dacă nu ne mărginim la lumea occidentală, ci considerăm umanitatea în ansamblul ei, situaţia se schimbă radical: majoritatea de mai sus nu va deveni oare o minoritate? În acest caz, argumentul numeric este abandonat şi “egalitariştii” intransigenţi invocă, printr-o ciudată contradicţie, “superioritatea” civilizaţiei lor lor pentru a o impune restului lumii, tulburând astfel nişte oameni care nu le cereau nimic; cum această “superioritate” e de ordin exclusiv materal, ea se impune, fireşte, prin mijloacele cele mai brutale. Să nu ne lăsăm înşelaţi: dacă marele public acceptă, credul, pretextele “civilizatorii”, pentru unii ele sunt în schimb doar ipocrizii moraliste ce maschează dorinţa de cucerire şi interesele economice; ciudată mai este şi epoca aceata, în care atâţia oameni se lasă convinşi că poţi face fericit un popor aservindu-l, răpindu-i ceea ce are mai preţios – cilivizaţia proprie -, silindu-l să adopte obiceiurile şi instituţiile altor rase, impunându-i munci dintre cele mai trudnice pentru a-l face să dobândească lucruri care nu-i sunt de nici un folos! Căci aceasta este situaţia: Occidentul modern nu poate tolera opţiunea unor oameni de a lucra mai puţin şi de a duce o viaţă mai modestă; cum numai cantitatea contează şi cum ceea ce nu e accesibil simţurilor e socotit inexistent, omul care nu se agită şi nu produce sub aspect material e categorisit drept “leneş”; fără să mai vorbim despre aprecierile curente în ceea ce priveşte popoarele orientale, n-avem decât să ne gândim la felul în care sunt judecate, până şi în mediile aşa-zis religioase, ordinele contemplative. Într-o asemenea lume nu-şi ma găsesc loc nici înţelegerea, nici ceea ce e pur interior, căci sunt lucruri care nu se văd şi nu se simt, nu se numără şi nu se cântăresc; nu mai e loc decât pentru acţiunea exterioară, sub toate formele ei, inclusiv cele lipsite de vreo semnificaţie.

René Guénon – Criza lumii moderne, editura Humanitas, 2008.

Rândurile acestea pun punct, într-un mod poate prea dur pentru gustul unora, multor îndoieli şi multor întrebări. Asta pentru cei care au vreme să îşi mai pună întrebări. Vizionare plăcută în Minunată Lume Nouă…