Se mai poate vorbi despre nănel în două moduri. Ordinea este aleatorie, sunt lucruri care se completează…
“… frumuseţile fizice nu excelează în puterea de a impresiona prin mimică. Detaliul acesta este izbitor în cazul femeilor: frumuseţea lor, una eminamente estetică, nu are darul de a tulbura sub unghiul expresiei. Înfăţişarea lor te încântă, dar nu te răscoleşte, te incită, dar nu te răvăşeste, şi asta fiindcă faţa lor nu-ţi transmite ceva semnificativ. Cu alte cuvinte, chipul lor nu-ţi sugerează ceva anume. O femeie poate cel mult să te inspire, adica să te încarce cu o energie, dar în nici un caz nu-ţi poate sugera ceva precis, o direcţie, un sens, o ambiţie. Dacă îţi sugerează ceva, ori nu e femeie, ori e urâtă. Aşadar, virtutea unei femei este să te încarce cu o stare de sprit, fără ca prin asta să-ţi sugereze vreo intenţie, vreun gând sau vreun mesaj.
………………………………………………………………………………………………
“…O femeie de rasă e o matcă, o albie, un decor, un fundal, dar nu vector al unei sugestii. Când o femeie începe să-ţi sugereze ceva, e denaturată. Şi pentru că femeia este în esenţa ei un peisaj, tocmai de aceea femeii nu i se poate face portretul. Ca să i se poată face portretul, ar fi trebuit să fie o fiinţă înzestrată cu vibraţie lirică. Din fericire, aşa ceva nu există. Femeia poate fi oricum – patetică, isterică, colerică, mistică –, dar nu lirică. Natura lirică cere extazul silenului şi exuberanţa satirului, cere zbaterea coribantului trăgând după el haita menadelor imaginare. Tocmai de aceea un bărbat nu poate sugera decât un sens al cărui fundal i-a fost inspirat întotdeauna de o femeie. Şi tot de aceea o femeie se identifică cu starea de spirit a celui care o doreşte. Muza nu poate fi decât de sex feminin, satirii şi silenii numai de sex masculin. Orice invertire lasă haita menadelor fără direcţie spirituală, fără vector înzestrat cu un sens, iar pe coribant îl preschimbă într-un vraci decăzut, varianta deplorabilă a artistului care, lipsit de inspiraţia unui mediu sau de insuflarea erotică a unei femei, se îndoapă cu droguri şi alcool spre a prinde vlaga creatoare. Aşa se explică de ce pozele cu femei nu impresionează: nu poţi fotografia un peisaj decât făcând din el secţiunea sagitală a spiritului tău, ceea ce are drept consecinţă dispariţia peisajului.”
“Coribantul şi menadele” – Sorin Lavric, Idei în dialog, numărul 49, octombrie 2008.
“Ordinea ideală a individualismului modern a făcut instituţia inoperantă în procesul social şi ceva uşor de ocolit în cel moral. Instituţia nu este un artificiu sau o haină pe care o poţi schimba după voie; ea nu face şi desface contracte după bunul plac al individului liber, ci întrupează unele forme şi reguli ordonotoare faţă de o realitate care este continuu în mers, continuu spre împlinirea în concret a unei concepţii. Ce mai poate rămâne din căsătorie şi instituţia familiei, care creşte tot în alte forme de milenii, dacă le supunem unui regim contractual liber interpretat în toate modurile posibile, după caracterul sau scopul urmărit de individ. Această celulă socială care garantează o seamă de drepturi, dar nu mai puţin datorii, nu poate fi supusă unui regim de incosistenţă şi bun-plac; ea devine, până la sfârşit, o diversiune, ca multe alte instituţii fundamentale.
“Dialectica spiritului modern” – Ernest Bernea, pag. 48, Editura Vremea, Bucureşti, 2007
Un fin apreciator al naturii feminine desi in prima faza citisem ''o femeie grasa'' (in loc de ''de rasa'') si nu pricepeam analogia.
Oi fi eu fin – deşi nu cred – dar drama e încă acolo…Vezi că am mai adăugat ceva, ulterior, pe aceeaşi temă.