De curând, tot scotocind prin nişte arhive, am găsit această scrisoare, din păcate nedatată. După conţinut, îmi pare a fi o încurajare adresată unui tânăr de către duhovnicul său, în apropierea datei de 1 decembrie (anul nu l-am putut ghici). După ce am analizat mai atent scrisoarea, se pare că tânărul în cauză era dezamăgit de ambianţa în care să găseau cei din preajma sa, în pregătirile pentru marele eveniment, şi căuta un sprijin moral. Nu prea ştiam ce să fac cu această scrisoare, dar tot recitind-o, mi-am zis că mai potrivit ar fi să ajungă sub ochii publicului şi ca acesta să judece dacă bătrânul duhovnic, adesea tendenţios şi rigid în cuvintele şi concepţiile sale, are sau nu dreptate.
“Dragul meu copil, primit-am cu nespusă bucurie în suflet ultimele tale slove. Dar înrudită cu această bucurie, dar nu mai presus de aceasta, a fost mâhnirea pricinuită de neputinţele mărturisite de dumneata faţă de momentele ce au să vină. Căci dreptatea de partea ta este atunci când bănuieşti sminteala celor din jurul nostru, a acelora care, fără a avea pic de ruşine şi de jenă faţă de ei înşişi, cu nesocotinţă aduc învinuiri şi cuvinte de ocară la adresa acestui neam, de parcă au uitat unde s-au născut şi ce fapte măreţe s-au realizat pe meleagurile noastre. Dumneata, prea iubite copil, care eşti chibzuit întocmai după cum ai fost crescut, îţi dai seama că nu doresc a aduce laudă deşartă celor ce, având sufletul tare, fără de teamă au înfruntat diferitele chipuri supt care răul li s-a înfăţişat împotrivă. Căci mulţi dintre aceştia au fost pe aicea, pe la noi, şi cu toţii s-au jertfit de bunăvoie, adesea cu preţul vieţii, crezând într-un singur ideal, acela al dăinurii neamului. Dar cei de astăzi, având pâcla nesăbuinţei aruncată peste ochi şi o îndesată clisă peste mintea lor, nu numai că ignoră aceste fapte dar, atunci când le sunt aduse la cunoştinţă, degrabă îşi arată scepticismul faţă de acestea. Şi toată neputinţa acestora de a înţelege anumite lucruri se datorează întrutotul fricii pe care au căpătat-o faţă de moarte, şi tare mi-e teamă că această frică devine de neclintit, pe zi ce trece. Prin urmare, durerea dumitale, exprimată în ultimaul răvaş, este de înţeles în faţa îngustimii şi nesăbuinţei acestora; oare cum ai putea, de unul singur şi neajutorat, să te iei la trântă cu asemenea dihănii, ce-şi ţin hangul uneia alteia? Căci omul, atunci când se pierde în fiece zi cu nimicuri şi nu mai are conştiinţa morţii, devine din ce în ce mai barbar. Tocmai de aceea am ales să-ţi scriu, să îţi fiu întru ajutor şi izvor de nădejde în aceste clipe grele, astfel mai abitir să te îmbărbătezi în lucrarea ta.
Dragul meu copil, după cum bine te-au învăţat cei drepţi în vremea tinereţii tale, încă de pe vremea strămoşilor noştri daci, moartea era privită ca o trecere într-o lume mai bună. Iată de ce aceşti mândri şi viteji traci, geţi şi daci, au avut putinţă şi curaj de a se împotrivi vrăjmaşelor legiuni romane, aparându-şi ţinuturile pline de aur şi de nemaiauzite bogăţii. Dar să ţii minte că, mai presus de aceste bogăţii, dacii preţuiau pe zeul lor, zis Zalmoxe, cel ce-i învăţase înţelepciunea şi virtutea. Căci acest Zalmoxe, aflându-se multă vreme la izvoarele elene de cultură, a adus stiinţa căpătată acolo pe meleagurile acestea. Dintâiu’ care au intrat în contact cu aceasta au fost tracii, după care dacii au deprins meşteşugul întrezăririi esenţelor şi căpătară, astfel, curaj în faţa morţii, căci viaţa, pentru dânşii, abia atunci începea.
Având aceste fapte în minte, să purcedem în timp înspre întemeietorul creştinismului pe acest pământ, la Sfântul Andrei, cel ce a apărut prin pustiul Dobrogei pe la anul 50 după Hristos. Fiind cel dintâi dintre toţi apostolii şi primind în inima sa învăţătura Mântuitorului, s-a învrednicit să propăvăduiască Cuvântul acestuia; şi nimerind pe aicea, nu a şovăit în a arăta calea cea dreaptă locuitorilor acestor tărâmuri. Să nu uităm ce spun Scripturile, cum că bucuria şi fericirea cea de pe urmă nu-s pe lumea aceasta, ci dincolo, în împărăţia Tatălui. Creştinul, nepunând prea mult preţ pe această sălăşluire, urmând îndeaproape şi cu sfinţenie Cuvântul, va căpăta viaţa veşnică de îşi va trăi viaţa aceasta în suferinţă, nevoinţă şi smerenie. Deci iată cum adevăratul creştin nu preţuieşte defel vremelnicia veacului aceasta, ba dimopotrivă; închipuie-ţi prin urmare, dragul meu copil, că lucrarea făcută de Sfântul Apostol Andrei s-a potrivit în chip minunat cu concepţia despre suflet a sciţilor şi geto-dacilor, înfiripându-le în inimi credinţa cea dreaptă şi sfântă întru Hristos. Şi iată că doar acesta şi numai acesta este adevărul în privinţa făuririi neamului nostru ortodox, căci cum altfel ar fi rezistat dânsul împotriva atâtor urgii ce s-au abătut asupra sa, căutând fie a-l nimici, fie a-l doborî pentru totdeauna? Că nu greşit a spus poetul: “Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul” şi în zadar caută neghiobii şi smintiţii vremii acesteia, sub pavăza dichisitelor cuvinte, să spună supt alt chip povestirile neamului, ispitând minţile crude la necredinţă şi neadevăr.
Prea iubite copil, iată că în scurt timp se apropie ziua cea mare, în care cu toţii închina-ne-vom la stindard. Oh, iubite copil, dacă ai afla vreodată cât sânge a curs pentru aceste culori, te-ai cutremura până în adâncul fiinţei tale. Şi având în minte cele ce ţi-am grăit până acum, dumneata, în lumina celor ce va să vină, să te păzeşti şi să ţii ochii în patru. Căci odraslele veacului, dornice de înavuţire, vor spune vrute şi nevrute în următoarele zile. Dar tu eşti pregătit deja, copilul meu, şi vei fi înţeles că marea Unire înseamnă mult mai mult decât alipirea de ţinuturi, ci este alăturare în gând şi credinţă, iar apoi în faptă, ceea ce este cu mult mai presus decât o bucată de pământ lângă o altă bucată de pământ. În cărările bătătorite întru credinţă, limbă şi obiceiuri se află adevărata unitate a neamului. Şi cei ce au încercat să ne dezbine şi vor încerca în continuare, degeaba vor desena linii peste linii pe hârtii colorate sau vor căuta să facă stricăciune cu cuvinte goale; cărările de care îţi pomenesc sunt bătătorite de sute de ani, şi nici cruzimea cizmei sovietice şi nici trufia şi lăcomia apusenilor neîndestulaţi nu vor putea să curme ceea ce în mult timp şi cu multă sudoare şi sânge s-a adunat, straturi peste straturi, precum vajnicul brad.
Dar drepţi trebuie să fim şi să spunem adevărul, precum însuşi Mântuitorul nostru ne îndeamnă: acuma, în prag de sărbătoare, toată lumea va privi cu închipuită mândrie la stindard, zicând în gura mare că mai patriot ca dânşii nu se mai află pe aicea. Dar dumneata ţine minte vorba aceasta a unui biet bătrân: apoi ‘cela ce în gura mare zbiară peste tot satul că îşi iubeşte neamul, apoi ‘cela îi ăl mai mare dintre făţarnici; căci patrioţii, dacă este să fim cinstiţi, îs cei tăcuţi şi discreţi, ce se jertfesc întru Domnul nostru în fiece zi, câştigându-şi pâinea şi libertatea cu sudoarea frunţii, precum şi Hristos a îndurat pentru noi toţi. Şi tot patrioţi sunt aceia ce, atunci când va fi vremea – căci va veni şi o vreme ca aceea – vor pune nestingheriţi mâna pe armă, şi îşi vor apăra familiile, credinţa şi pământul, încrezători că doar supt acest chip îşi pot păstra libertatea.
Doar cei ce s-au robit şi nevoit întru Domnul sunt adevăratele odrasle ale neamului. Ei sunt primii ce trebuie pomeniţi, căci de bunăvoie şi nesiliţi au ales să moară pentru libertatea copiiilor lor şi a acestui pământ. Şi dacă vorbele mele ţi se par a avea prea puţin tâlc întrânsele, sau sunt prea depărtate de adevăr, am să încerc să-ţi zic câte ceva despre o femeie ce nu a pregetat să să se sacrifice întrutotul, toată viaţa ei. Să ştii că isprăvile dânsei le-am auzit şi eu de la un călugăr mai bătrân şi sper să le fi auzit bine; miezul îl vei pricepe dumneata cu siguranţă.
Pe această femeie a lui Dumnezeu o chema Dunia, dar din pricina neprihănirii dânsei, înspre sfârşitul vieţii lumea o căuta zicându-i bunica Dunia. De felul ei era rusoaică şi nu prea ştia graiul nostru şi nu arareori pocea în felurite chipuri cuvintele; era înaltă, voinică, blondă şi cu ochii albaştri. Dunia a muncit toată viaţa ei alaturi de bărba-su, om înstărit, ce avea plantaţii de tutun prin dimprejurul satului. Dintâiu’, Dunia fusese fată săracă şi căpătase loc de muncă la câmpul cu tutun, dar găsindu-se ea cu Chiracu – acesta era numele bărbatului – au făcut unire întru Dumnezeu. Ştia carte, dar nu multă, şi era tare credincioasă; câtă vreme bărba-su a fost primar, preţ de 20 de ani, ea a fost moaşă în sat şi nu i-a murit nciodată nici măcar un copil.
Despre bunica Dunia încă povesteşte lumea în sat. A fost tare preţuită de oameni şi iubită mult în familia sa. Ia aminte, copile, la fapta sa: nu exista ca dânsa să ţină ceva doar pentru ea; tot ce avea, dădea mai departe. De se găsea vreun amărât să nu aibă deloc bani, ea îl împrumuta pe om până când ‘cela găsea a da îndărăt. Şi Chiracu întreba: “Dunio, da’ mai primeşti banii ăia înapoi?”, la care dânsa răspundea cu blândeţe: “Da’ bineînţeles, că-i om bun acela de l-am împrumutat.” Şi Chiracu îi răspundea la rându-i molcom: “Dacă zici matale, apoi aşa o fi.” Ce să mai, bunica Dunia era precum o bancă!
Dacă se întâmpla să meargă pe uliţă, sau înspre biserică, şi se izbea de vreo femeie sărmană, cerşetoare şi făr’ de haine, bunica Dunia degrabă se lepăda de haina sa şi îmbrăca pe femeia necăjită. Mai mult, nu lăsa treaba pe jumătate făcută: dădea de pomană mâncare şi cele trebuincioase femeii în cauză şi avea grijă de dânsa cu mare atenţie. Şi fiică-sa tot întreba: “Da’ măi mamă mă, ce-ai făcut cu haina dumitale?”, şi bunica răspundea: “Pui la mama, ce să fac, am dat mai departe la o femeie sărmană, căci tare era înfrigurată.” Ce să mai zică Maria? Spune povestea că bunica Dunia croşeta toată ziua bună ziua la vreo haină sau un şal, căci nu se îndura să lase pe altu’ la nevoie.
Se nimerise ca lângă casa în care stătea, gard în gard, să fie postul de miliţieni. Aceştia, după cum îţi închipui, se purtau grosolan şi precum nişte barbari cu cei întemniţaţi, adesea copchii din sat care mai făceau pe aia nefăcută, de furau o găină sau cine ştie ce lucruri neimportante. Toată ziua era ocărâţi şi bătuţi, şi sudălmi peste sudălmi se abăteau asupra lor, de parcă nu era de ajuns că zăceau în temniţă. Şi bunica Dunia tare se mâhnea pe miliţieni şi intra peste ei în curte şi îi lua la rost: “Ce faceţi nenorociţilor şi ticăloşilor, de loviţi pe bieţii copii şi îi târnuiţi?” Şi se răţoia la netrebnici şi îi afurisea până ce aceştia, ca să scapa de gura ei, lăsau şi pe ocnaşi şi pe dânsa în pace şi se cuminţeau. Pesemne că dânsa nu suporta să vadă atâta nenorocire pentru o amărâtă de găină sau ce furau amărâţii ăia prin sat. “Da’ mai isprăveşte, babo, odată, şi lasă-ne în plata Domnului!” se răsteau brutele la ea. “Babă e mă-ta, spunea ea cu glas domol şi dulceag, un pic pocit, dar furioasă pe netrebnici; eu îs bunica Dunia şi de-acuma numai aşa să îmi zici!” Şi nenorociţii nu scăpau de gura rusoaicei până nu învăţau a-i zice “bunică”. Da’ cum comandantul de post se schimba adesea, tărăboiul începea de la capăt. Da’ nici bunica Dunia nu se lăsa mai prejos şi tot îi punea cu botul pe
Comuniştii, cum au intrat în sat, au început a dărâma tot ce era mai sfânt pentru oameni. În mijlocul satului era o troiţă, cu chipul Mântuitorului. Şi bineînţeles că nemernicii au vrut să o dărâme de la locul său. Era o zi tare ploioasă şi noroioasă, crăpa cerul de atâţia nouri încărcaţi de negreală şi amărăciune ce erau în ei, când cu un buldozer au cutezat, smuciţii, să dărâme troiţa. Bunica Dunia se întâmpla să treacă pe acolo, pe unde se afla troiţa, şi văzând-o dărâmată în clisa băltoasă, de una singură s-a pus de-a urnit-o din loc, prin frig şi ploaie. A dus-o până acasă şi cu mare migală şi îngrijire a curăţat-o şi a şters-o de toată stricăciunea ce se pusese pe dânsa. A luat-o şi a urcat-o pe peretele din camera ei, după care dedesupt a pus o candelă. A aprins candela şi până în ziua în care a murit, ani şi ani la rândul, flacăra a rămas nestinsă. Aflară comuniştii de astă ispravă şi au căutat-o să-i fure şi să-i ia îndărăt troiţa; dar dânsa nu s-a lăsat abătută şi amăgită de vorbele ticăloase şi dreaptă a rămas în faţa lor. Nu de puţine ori au bătut la poarta ei, venind cu făţărnicie la dânsa să o păcălească. Dar degeaba, deoarece era de neclintit rusoaica. Şi cât ulei a cărat bunica Dunia la candela de supt troiţa Mântuitorului, numai bunul Tată ceresc poate şti. Căci fără încetare a ars flacăra, la fel cum nestinsă era şi iubirea ei faţă de aproape şi faţă de cel în suferinţă. Neostoită era iubirea ce Domnul o pogorâse în sufletul său; neostoită a fost şi lucrarea pe care ea o făcea cu inima deschisă faţă de toţi ceilalţi, întrupând-L pe Mântuitor. Şi când a murit, candela s-a stins şi mare amărăciune a fost în familie că a murit fără lumânare aprinsă la cap; dar preotul din sat, cunoscând dăruirea bunicii Dunia, cu vorbă blândă zis-a: “Da’ lăsaţi şi nu vă faceţi inimă rea dintr-o pricină atât de puţină; cât ulei a pus ea la candela aceasta şi la candelele din biserică, atâta amar de vreme, a iertat-o Cel de Sus şi negreşit de acuma sufletul ei va fi de-a pururea fericit.” Şi în mare mâhnire dusă a fost la cimitir, bocită şi jelită de multă lume.
Iată, iubitul meu copil, că povestea bunicii Dunia este de la sine grăitoare. Tu, care eşti înzestrat de la Domnul cu darul scrierii, numaidecât să spui mai departe povestea acestei femei, deoarece cu luare aminte şi cu inima deschisă trebuie să privim la dânsa. Dar înainte de toţi, tu trebuie să păstrezi în sufletul dumitale exemplul acesta. Căci de la tine şi de la voinţa ta curg şi se înrâuresc toate. Şi astfel păzit vei fi de toate cele necurate, de trufie şi de urâţenie. Astfel fiind, curajul de a spune adevărul te va însoţi pretutindeni şi pavăză de nădejde îţi va fi. Căci precum bine vezi, astăzi sunt mulţi cei care uită locul de unde au pornit; şi uitând ei locul de unde au pornit, vor uita şi de sufletele lor. În sminteala lor, ei îşi închipuie că pot trăi fericiţi oriunde aiurea, fără să dea seamă trecutului şi uitând că sufletul dezrădăcinat pe veci le va fi plin de durere. Şi mai abitir sunt cei care, mânaţi de neştiinţă şi de ignoranţă, atinşi de scrânteala veacului, vorbesc tot felul de neadevăruri despre acest neam, trecându-le drept adevăr. Dar acum, că întărit eşti în credinţa dumitale şi îmbărbătat în smerenie, merge de spune falşilor profeţi unde se află adevărata Românie. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu, iubite copil, acum şi în vecii vecilor, Amin!
Al tău smerit duhovnic,
Ioan”
Pesemne că cei de la Daciajurnal ar fi interesaţi de această scrisoare.
:)) Post-ul asta se citeste ca Balzac: din doua in zece rinduri. Sunt constient de faptul ca, dupa cum nu exista marfa nevinduta si femeie ne... (cum sa zic eu?) necurtata :D ,tot asa se gasesc si oameni care aprecieaza vorba lunga. Pentru ei, doar pentru ei - de la Fane mare valoare.
Constantin
Tare mamaia.
Da' ce bine era daca o aduceai pe mamae mai incoace, in zilele noastre. De exemplu, sa o faci sa mearga zilnic la troita si sa schimbe beculetele care se ard la instalatie si sa stearga de praf florile de plastic de sub printul cu Iisus. Punctul de maxima intensitate al povestirii ar fi fost cind sosita ca de obicei cu punguta ei inscriptionata thank you for shoping here plina cu lavete si solutii de curatat marca Clean, ar fi gasit troita pavoazata cu afise electorale. Descrierea muncii frenetice a bunicii Dunia de a curata troita de afisele electorale ar fi produs pagini intregi de literatura suprarealista. Desigur, finalul nu poate fi decit tragic. Mamae e pirita de un candidat sefului de post care vine si o "salta" cu Loganul alb (Politia rurala) si o acuza de distrugerea afisajului electoral. Mamae moare de degeraturi la deste (capatate in lupta cu afisele) in mica celula a postului de politie rurala, in timp ce la troita de la rascrucea de drumuri mici fluturasi albi de afise scorijite danseaza in jurul lavetelor si sticlei de detergent de geamuri Clean care-si varsa gilgiind continutul. Oare se va gasi cineva sa le ridice de la pamint pentru a continua lucrarea bunicii Dunia? Pam-pam!
Muaamaaa! Ce zici Stefane?
Constantin
Da Stefan, nu se putea sugera mai bine de atat ceea ce le lipseste romanilor. Si pare ca bunica Dunia este atemporala si mitica ... si cred ca e usor de inteles de ce
Imi cer scuze ca nu am citit tot articolul si nu stiu daca ajuta dar chiar tineam sa iti spun ca aduci cu Eliade in condei.
Doamne-ajuta!
In primul rand, multumesc de link. Acum, revenind la articol, primul cuvant care imi vine in cap despre el este , dupa cum au mai spus cineva, "lung"(sa nu intelegi de aici ca l-am citit "ca pe Balzac" :)). Fiind prima scriere a ta de pe blog pe care o citesc nu pot sa spun clar daca e, intr-adevar, o scrisoare gasita sau daca nu cumva tu esti duhovnicul. poate, dupa ce mai citesc ce e pe aici, o sa ma dumiresc. Nu stiu daca cel care a scris randurile a fost "tendentios si rigid", cred ca, mai degraba, raspunde unor clisee ale unor tendentiosi si rigizi. Hai ca am inceput sa fiu si eu "lung" si ma va citi lumea "ca pe Balzac"(si nu ma refer la numarul cititorilor).
P.S. Astept "analiza SWOT" pentru U.E.
Tactumare,
Dacă ai folosit “dumirire”, suntem deja în dialog. Apreciez răbdarea, este semn de maturitate şi smerenie.
În mod ironic am folosit termenii “tendenţioşi şi rigizi”. Dimpotrivă, părintele îndeamnă la libertate totală, dar pentru asta e nevoie de ceva cheltuială de timp şi energie. Ăsta ar fi unul din sensurile scrisorii sale, chipurile balzaciene. :)
Victoraşe,
Ori tu nu l-ai citit pe Eliade, ori l-ai citit, dar l-ai înţeles pe de-a îndoaselea. Mă onorează alăturarea, dar crede-mă că sunt atât de departe de domnul în cauză…încât comparaţia este chiar amuzantă.