Fetele care zic “nănel” nu mai există. Adică acele fete care folosesc acest cuvânt încă din copilărie şi nu s-au dezis de acest termen, uitându-l în vreun cotlon al bogatului vocabular sau al bogatei – aşa sperăm! – inimi. Sau suflet, despre această realitate perorez. Acest “nănel”, pentru mine şi alţi câţiva domni, a căpătat statutul de ideal tip al salutului înainte de somn. Însăşi această devenire a termenului merită câteva clipe de rânduri. Pentru că, pentru orice domn, la început a fost un ceva care includea “puiule”. Dacă există cineva care nu a trecut prin asta, atunci în biografia dânsului există un lapsus, o verigă lipsă care, dacă nu a fost completată, dă naştere la tot felul de probleme. Pentru că “puiule” este o treaptă inferioră ce trebuie parcursă, iniţierea în ritualurile nocturne nu poate începe din altă parte. Se prea poate ca această treaptă să fie ocolită, dar nu este un lucru pe care să îl recomand. Cum altfel poţi dobândi tu, eroule noptatic, pretinsa virilitate, aşa-zisa dominaţie printre mătăsuri, energia de a stopa dulcegăria excesivă? Nu trebuie să porneşti şi tu de jos, să te impui în duelurile – obiceiurile – cotidiene? Următorul nivel este cel în care aflăm de variante ale “puiului”, de tot felul de variaţii mai mult sau mai puţin dubioase care întregesc recuzita exprimărilor greţoase. Evident, ele par greţoase din exterior, în înterior ele au sens şi savoare, atlfel s-ar înmulţi ştirile de la ora 5. Există un moment în care şi în interior devin de nedorit, moment ce reprezintă pentru el trecerea la o altă intenstitate a “dominaţiei”…”Auzi, tu să nu îmi mai spui puiule, da? Deci chiar mă enervează, nu îmi place, găseşte şi tu altceva!”. Dânsa, mai de voie, de nevoie, trebuie să se conformeze, doar nu ar putea să-şi supere puiul, dar nici de vocaţia ancestrală nu poate scăpa. Pentru că el rămâne un pui, pe care trebuie să-l îngrijească. Nimic anormal aici, până nu află el. Urmând traseul ascendent al nevoilor de comunicare, ne apropiem de momentul în care îşi face aparaţia “somnic”, de obicei completat cu un alt apelativ, pentru că totul a crescut în intensitate, inclusiv imaginaţia dânsei – evident alimentată de un sincer sentiment de iubire. Ar fi bine să nu neglijăm, totuşi, şi orgoliul dumnealui, care primeşte cu plăcere îndoită orice inovaţie verbală sub forma de diminutiv, căci, nu-i aşa, cine îl iubeşte şi îl face să râdă prin tot felul de giumbuşlucuri dacă nu ea? Dar toate au un sfârşit pe lumea asta şi dacă dimininutivele persistă o vreme ceva mai îndelungată, “somnic” vă asigur că nu are viaţă lungă. Este mult prea mult chiar şi pentru un răbdător stoic, un exponent al calmului în faţa virtouzităţii semantice ce-o cuprinde pe dânsa. De aceea, ajungem inevitabil la “somnel”, pe lângă care, după gradul de exaltare verbală, se pot regăsi tot felul de atribute care mai de care fistichii. Se prea poate ca în acest moment dânsul să nu mai fie congratulat cu diminutive ale numelui sau ale poreclei, ci doar cu “somnel”, care acaparează şi elimină tot, este ridicat brusc la rang suficienţă sentimentală – sau poate doar o simplă convenţie. Dacă nu este aceasta din urmă şi încă intensitatea amorului creşte sub toate formele de progresie – aia inversă mi se pare grozavă! – atunci depăşim şi pragul de “somnel”, cu oricare din posibilele sale atribute. Eu am avut o perioadă cu “somnel”, dar nu a fost să fie. În fine…am ajuns la premiant, la ideal tipul care domină paşnic relaţiile interumane, redescoperite printre cearşafurile de somn. “Nănel” absoarbe în el dulcegăria şi vigoarea, este suprem pentru că nu atinge nici una din sensibilităţile cele mai intime ale celor doi, este starea de echilibru atât de dorită. “Nănel” reprezintă suma victorioasă a toturor conflictelor interne, tuturor răutăţilor nespuse şi iubirii neîmpărtăşite. De fapt, “nănel” este într-atât de unitar şi forţos, încât de unul singur poate rămâne în vocabularul comun, acoperind cu brio orice altă dorinţă de verbalizare şi diminutivizare. Iată de ce noi, domnii mai sus numiţi, pledăm – sperăm cu succes - pentru “nănel”.
De fapt, nu îmi era somn şi m-am gândit să scriu “pamfletul” ăsta.
Excelent, Fane! Se puate, da?! Excelent!
nu-i rau!
http://luciditateextrema.blogspot.com/
Postarea asta mi-a trezit sentimentele.
Ohhhh, femeile astea!!!!!!
Miciu, îţi mulţumesc. Eşti mult prea amabil.
Ilie, nănel, în primul rând, nu există. În al doilea rând, te rog să nu uiţi dimensiunea (auto)ironică a postării.
Nimic mai greşit, Fanele. Nănelul egzistă datorită ţie. Hail to the God of Nănel. *virtually and repeateadly bows*
Dragă Elis,
Cel mult, nănel era undeva suspendat în gândurile noastre. Nu am făcut decât să-i ofer o formă estetică. Cu toate astea, el tot acolo rămâne, la nivel de ideal tip. Doar ştii şi tu că literatura nu creează realitate, da?
De aceea, meritul meu este minimal. Deci, ce atâtea plecăciuni?:)