Parcă ai vrea să auzi din nou: “Ce faci, valoare?”, “Care-i învârteala?” sau poate doar un simplu şi decent: “Ce mai faci?”, dar se pare că nu poţi, pentru că eşti dincolo, nu prea ai ce face, te învârţi printre străini, ei tot străini vor rămâne pentru tine, trebuie să ţii minte asta, să-ţi intre bine în cap. Şi sunt momente, în timp ce eşti la jobul tău de 4000 de euro, îmbrăcat în Armani sau casual, când îţi reaminteşti cum era vara la bunici, cum te îndopai cu dulceaţa de gutui şi nuci amare, când stăteai până în noapte cu tovăraşii de pe uliţă şi băteaţi mingea sau şotronul, te gândeşti la acel crâmpei de Paradis, dar nu o poţi face prea mult, ai un meeting în juma’ de oră şi nu ai terminat de cecuit brifingu’ şi da, vai! cum putea să fie pe atunci…Şi îţi mai aduci aminte de înjurăturile spumoase, de ţiganii de la colţ, de ţata ce-ţi vindea scump flori proaste , de aurolaci, sarmale şi Vadim, de horincă şi alte alea, dar nu, tu ai vrut să-ţi urmezi visul, ai vrut să pleci, să vezi cum este dincolo, brusc şi deodată ţara ta a devenit locul unde este mai bine, dar hei, cine te poate judeca, aici ai căzut în cur la primul şut din partea aministraţiei, de ce aş sta aici dacă ei nu mă vor? şi pe bună dreptate ai plecat…Şi acum, când te re-întorci în vacanţă prin România, eşti mâhnit din cauza drumurilor, a atitudinii generale şi a taximetriştilor, politicienilor şi copiilor străzii, dar hei, în definitiv ce îţi mai pasă de toate astea, tu eşti realizat, ai casă în suburbia marelui oraş care te-a primit cu braţele deschise, doar erai “valoare” din Est, şi pe bună dreptate eşti, ce-i al Cezarului e al Cezarului, şi marele oraş ţi-a permis să îţi dezvolţi o carieră în domeniul tău de specializare, acum cel mai important este că ai, oare în România puteai să faci asta? Nu puteai, era mai greu, pile, şmenuri şi alte combinaţii, tu aveai principii pe atunci, de fapt şi acum ai, şi de 1 decembrie sau alte zile te gândeşti cu nostalgie la filmele despre Mihai Viteazu şi toată mascarada aia cu eroii, da, poate e o mascaradă, sunt toţi aşa încruntaţi şi serioşi, like come on, e o zi importantă, dar de ce trebuie să ieşim în stradă cu tancurile şi florile? Deci ai principii, cum ziceam, te mândeşti cu asta, mergi la biserică din când în când, când nu eşti la golf, în Luna Park sau la barbechiu cu prietenii de la job, dar priveşti cerul melancolic şi îţi aduci din nou aminte că în Moldova cerul este cel mai frumos, dar acum nu poţi merge acolo, ai o delegaţie luni spre un alt mare oraş, şi totuşi eşti cuprins de dor, ce mama mă-sii caut eu aici, ce caut în viaţa mea? te cuprinde panică şi alienarea, dar îţi revii imediat, trebuie să fii fit deîndată, nu ai voie să nu zâmbeşti la muncă, emoţiile dăunează grav randamentului…parcă ai vrea să te re-întorci, dar aici este bine, totul merge ca pe roate, merge ca uns, ca un ceas, totul e locul lui, prevenţia este a doua natură a occidentalilor, uite ce avansaţi sunt ei, clonează oi şi permit căsătoria între homosexuali, românii sunt intoleranţi, nu le plac ţiganii şi ăştia pe de-a îndoaselea, ce să caut eu acolo?

Ce să cauţi, ce să cauţi, ce să cauţi? Te rog, te rog eu mult de tot, ca atunci când îţi mai vin în cap asemenea idei, gândeşte-te şi la următorii ani: 1821, 1848, 1859, 1877, 1918, 1944, 1989. Gândeşte-te că măcar într-unul din aceşti ani, cel puţin un om a murit ca tu să fii acolo unde eşti acum. Adică a murit de bunăvoie. Oare ce zice asta despre el şi ce zice asta despre tine?

Pentru că amicul, camaradul şi colegul Proclet este onorabil şi deznădăjduit până în străfundurile esenţei sale, m-am gândit că îi pot fi de ajutor cu ceva. Prin urmare, pam pam pam, cu dedicaţie:

Invitaţie la bărbăţie

“Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că suntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea şi cinismul. Unde întorci capul nu auzi decât strigăte, bârfeală, critică şi tânguire. Ne lamentăm fără nici un orgoliu, ne pierdem vreme plângând, ne risipim energia în critică, în negaţie, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre – şi nu ne-ar cerceta şi viaţa – ar crede că suntem cea mai bătută de Dumnezeu ţară, că ne aflăm în pragul unei catastrofe definitive, că totul e pierdut, şi pentru totdeauna. Suntem cu adevărat un popor fără orgoliul suferinţei; sau, mai precis, am pierdut cu desăvârşire acest orgoliu.

În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaştini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care ştie să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopţii o dărâmă. În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite. Când totul putrezeşte în jurul tău, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Când totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, suntem proşti şi netrebnici, suntem mărunţi şi păcătoşi, suntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare, în faţa oricărui om, în faţa oricărei întâmplări: Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întâmplă, e adevărată şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evenescenţa actelor noastre. E adevărat, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atât timp cât sunt viu, cât am viaţa de partea mea, cât timp miracolul ceaţiei se află în trupul, în sângele, în spiritul meu – ce putere a întenericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărămiţa, ce haos este atât de mare ca să se poată măsura cu câtimea aceea incomensurabilă de viaţă care mi-a fost dată?

Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime: dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră – să ne fie fapta. Pe ea să o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atâtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decât pentru cei care o acceptă. Înfrângerea nu există decât pentru cei care o acceptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem cu noi, existenţa noastră este o justificare a lui. Mi se par atât de absurde obiecţiile pe care le întâlnesc de la o vreme în calea mea; atât de absurde şi de ineficace. Unul îmi spunea: românii sunt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndârjiţi în suferinţa şi în creaţia noastră…Să strigăm mai tare bucuria noastră că suntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte.

Altul îmi spune: trăim un ceas tragic, un ceas care anulează orice încercare de creaţie, orice avânt spiritual. Ei şi ce dovedeşte asta? Cu cât e mai tragic ceasul, mai vitreg, mai întunecat – cu atât trebuie să ne îndârjim în nedejde, în muncă, în bărbăţie. Sunt alte popoare care suferă mai mult ca noi. Sunt alţi oameni care au experimentat un tragic mai hain decât noi. Cred că Promoteu, Edip, Antigona sau Fedra – au suferit un iad interior de o mie de ori mai crâncen ca al nostru. Şi dacă s-au dat bătuţi, au făcut-o pentru că nu cunoşteau nădejdea. Dar noi care cunoaştem şi viaţa şi nădejdea, noi care verificăm zilnic deznădejdea noastră prin nădejde – mai avem noi dreptul să ne plângem, să criticăm, să ne resemnăm?

Toate acestea dovedesc lipsă de bărbăţie. Îţi vine să-ţi iei lumea în cap când vezi oameni deştepţi desperând de condiţia noastră umană şi socială, şi lamentându-se în cele patru colţuri ale văzduhului că suferă, că totul e neant, că totul e zădărnicie. Toate acestea nu dovedesc nimic. Poţi să strigi o mie de ani că viaţa e zadarnică – ea nu va înceta o clipă să crească, să năvălească pretutindeni, să-şi strige pretutindeni victoria. Orice critică e inutilă, orice negaţie e ineficae în faţa vieţii. Viaţa care poate totul – în pofida oricărui haos sau oricărei catastrofe. Ar putea să se zguduie pământul, şi tot nu ar însemna nimic. Dacă aş fi ultimul om, aş striga încă o dată “EI ŞI?” în faţa oricărui cataclism. Ce poate face moartea împotriva miracoului existenţei noastre vii?...

Dar lucrurile acestea simple ne vrea nimeni să le ia în seamă. Este o panică a desperării, o manie colectivă în faţa răului, o isterie în faţa efemerului, o frică sugestionată în faţa neantului. Toţi oamenii aceştia privesc cu patimă întenericul, haosul. Le e frică de lumină, pantru că lumina înseamnă absurda rezistenţă împotriva oricărei eventualităţi, înseamnă continuă depăşire, continuă viaţă. E mult mai confortabil întunericul şi negaţia. E mult mai puţin responsabil. E mult mai puţin curajos să desperezi, decât să nădăjduieşti împotriva oricărei evidenţe şi a oricărei nădejdi.

Haide, domnilor, mai domol cu tânguirile, mai domol cu desperarea. Căutaţi înlăuntrul fiinţei D-voastră acel crâmpei de nebunie şi de faptă, aduceţi la lumină acel ridicol EI ŞI?, şi zvârliţi-l bărbăteşte în miljlocul descompunerii generale. Există atâta moarte în jurul meu încât nici nu nu ştiu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toatea aceste cadavre va creşte mâine o altă lume. “

Mircea Eliade, Oceanografie, Editura Humanitas, 1991, Bucureşti

“Şi nu ţi s-a întâmplat niciodată în viaţă să îţi pară rău că nu ai riscat?”

“Ba da…”

Apoi ce soi de om îi cela care distruge fără cruţare nemărginita dragoste dintre doi oameni? Amu’ cela nu mai ie om, îi neom, îi un animal.

Why dont you let me be yours ever truly?
Can I make your garden grow.

La târgul de carte Gaudeamus, pe acelaşi palier poţi găsi editura Pavel Coruţ şi editura Masonică din România. Dacă nici asta nu intră în logica absurdului, atunci să fie cu pardon, trăim într-o ţară normală…

În Carte mai scrie aşa, la o pagină pe care am uitat-o:

“În definitiv, focul şi re-inventarea sunt acelaşi lucru, dublă ipostază a aceleiaşi realităţi, două căi către un singur Adevăr.”

Nu prea am înţeles, dar cred că este adevărat.

I am too connected to you to
Slip away, to fade away.
Days away I still feel you
Touching me, changing me…

Culese din ultimele zile:

“Eroarea este bună” – tipul de la RDS care se chinuia să mă conecteze la server şi aştepta doar eroarea bună…

“Cred că merg acasă, mă trântesc în fotoliu şi citesc ceva.
Ce fel de bărbat eşti tu, măh, te duci acasă şi citeşti în loc să rămâi în oraş şi să bei până te faci praf?” – un gagiu.

“Sfinţii Părinţi erau nişte tipi needucaţi.” – o prietenă.

Pentru că aşa a vrut Mister Univers, via Machiavellian, iată cum stă treaba:

1) Cel mai naşpa om politic: Gigi Becali. Nu mai are rost să argumentez…

2) Cel mai tare din bloraş – Radu Iliescu. Educaţia şi textele sacre merg mână în mână la dumnealui. De ce nu am aprecia aşa ceva?

3) La categoria cel mai ratat individ promovat în mass-media – Gigi Becali şi OTV.

Ieri l-am văzut pe Dan Puric pe viu, vorbind despre tinerii români şi despre “tânăra generaţie”, în sensul de generaţie angrenată cultural, politic şi istoric. Şi-a pornit povestea despre neam de la Vasile Lazăr, cel care a impus limba română în şcoli şi a terminat-o cu generaţia de pseudo-intelectuali de astăzi, care se auto-proclamă elita conducătoare a ţării, dar care s-ar şterge le fund cu Eminescu şi Noica. Am stat două ore într-un frig mai abitir decât cel de afară, deoarece capetele seci nu au fost în stare să dea drumul, în ditamai Aula Magna a Facultăţii de Drept, la calorifere. Dar acestea-s detalii, căci acest domn, actor peste mări şi ţări, dar care, cică, nu este primit cu braţele deschise pe la noi prin ogradă, ne-a explicat frumos, cu răbdare şi tact, ce înseamnă, pentru el, România. Sau mai mult, ce rol jucăm noi, tinerii, pentru România. Dacă îmi aduc aminte bine, a zis: “aur viu”, şi şi-a justificat încrederea prin faptul că sunt atât de mulţi plecaţi, foarte buni profesionişti, oameni de cea mai bună calitate, dar care în mândrul plai sunt daţi la o parte, înlăturaţi din poziţiile din care ar putea mişca lucrurile într-o direcţie bună sau ar putea aduce un beneficiu real. Mai mult, din toate călătoriile pe care le-a făcut prin ţară, de mai bine de 20 de ani, s-a convins de potenţialul imens pe care îl au românii, în general, şi tinerii, în speţă.

Arareori mi-a fost dat să văd o asemenea siguranţă la cineva, o atâta certitudine asura lucrurilor ultime, cele care contează cu adevărat. Cineva l-a întrebat dacă această credinţă a lui vine din interior sau este doar un rol bine jucat. Evident că întrebarea a fost una cu un singur răspuns valabil, deşi fiind actor, cunoaşte perfect cum să îşi “conducă” publicul. Dar această ştiinţă a lui nu este una deprinsă în laboratoarele de piar, este naturaleţea omului care crede în neam, destin şi Dumnezeu. Chiar ne-a zis la un moment dat că nu este deloc de acord cu bigotismul şi cu “păgânismul ritualic” ce se desfăşoară în bisericile de la noi, susţinând că un credincios adevărat este un om extrem de natural, al cărui comportament iese în evidenţă prin firescul său. Nu ritualism înflăcărat, nu credinţă de duminică dimineaţa, nu îmbulzeală şi dat coate când “se dă lumină”.

Ne-a arătat ce trebuie să însemne generaţia noastră, cea lovită de nenumăratele reforme educative, care şi-a pierdut reperele pentru că, nu, trebuie să acceptăm moda vremurilor iar deconstructivismul şi desacralizarea sunt noile instrumente la care se apelează când vorbim despre ceea ce ne defineşte înlăuntrul nostru. A făcut diferenţa dintre adevărata generaţie de tineri, cei bine pregătiţi, cei care ştiu ce doresc, ce pot, şi care realizează ce înseamnă ei pentru ţară şi cealaltă generaţie de tineri, cei care ne dublează şi care ocupă discursul public propunând nişte valori şi patternuri nespecifice nouă. Prin urmare, îndemnul este clar: fiţi tari, mergeţi înainte cu credinţă şi asumaţi-vă rolul de formatori ai celor de mâine, pentru că şi ceilalţi au făcut acelaşi lucru înaintea voastră, fiind conştienţi de responsabilitatea lor. Iar spre final, în timp ce discursul lua amploare iar publicul era din ce în ce mai înflăcărat, a citat dintr-un româna anonim, care se întreba retoric şi, în acelaşi timp, genial: “Este viaţă înainte de moarte?”

“Domnule Puric, nu credeţi că această prăpastie între cei ca mine sau ca dumneavoastră şi cei care propovăduiesc viitorul ca pe o religie, fără să se uite în urmă, s-ar putea adânci şi mai mult? Că ar putea conduce la o distanţare iremediabilă şi, mai mult, la diverse conflicte?”

“Asumă-ţi riscurile, nu-ţi fie teamă.”, zis-a omul şi m-am aşezat pe scaun cu puternicul sentiment că încă nimic nu este pierdut.

Ura are cea mai atrăgătoare caracteristică cu putinţă: este accesibilă. Este facilă, e scurtătura care ne lasă cu mintea să lânceazească, să adoarmă liniştită. De ce să cauţi când mai uşor este să spui: “Nu-mi place, îl urăsc!”? De ce ai vrea să vezi cum este de fapt un lucru, când este mai economic să o laşi baltă, să te scufunzi în ură şi să fugi de adevăr? Pentru că ura mai poate însemna şi fuga de adevăr. Sau ocolirea lui. Şi mai are o problemă ura asta: vine la pachet cu generalizările pripite. De fapt, sunt atât de strânse între ele, încât nici nu mai ştii care e una, care-i alta. De obicei, asta se întâmplă când avem de-a face cu alte popoare, etnii sau grupuri aparent diferite. Sau, mai precis, distanţa de la prejudecăţi la ură este distanţa care poate fi umplută de un eveniment similar celui din Italia. Asta neluând în calcul unele predispoziţii ale italienilor.

Bine, există în ură un aspect destul de interesant: chiar dacă este lejeră, te ajută, tocmai pentru că este lejeră. Te ajută să depăşeşti acel moment critic, în care nu prea ai avea cum să raţionezi, să vezi diferitele faţete ale unui moment, pentru că sentimentul este prea puternic, te macină în interior necontenit. Este un medicament, dar unul cu rază scurtă de acţiune, este un soi de aspirină împotriva unor realităţi, de orice fel ar fi ele, şi tocmai de aceea este recomandat să nu urăşti prea mult, pentru că tot în realitate ajungi la final. Doar dacă nu eşti toxicoman.

Trebuia să treversez şi el, şoferul, trebuia să meargă mai departe. Am ezitat să trec, pentru că venea cu viteză. Până la urmă, el îndrăzneşte, trece prin faţa mea şi după aceea îmi aruncă:

“Ce faci, te hotărăşti sau nu???”

Una din cele mai bune întrebări din ultimul timp.

Don't you forget about me.

Răsfoind din nou Cartea, am găsit o altă notiţă:

“Să te păstrezi pentru fiinţa pe care o iubeşti. Să te oferi puţin câte puţin, respectând cotidianul. Să te inventezi şi să te re-inventezi, astfel încât să poţi dărui de fiecare dată ceva nou. Să surprinzi şi să te surprinzi pe tine în timp ce te re-inventezi, dar respectând fondul. Să produci mirare în timp ce te redefineşti. Să te arunci puţin câte puţin, re-inventându-te, dar cu maximă atenţie, astfel încât să nu calci pragul banalului, dar toate acestea delimitate de firescul unei mari iubiri. Adică firescul intensităţii dragostei. Poţi iubi intens re-inventându-te?”

Mi s-a părut cam patetic. Dar nu mai puţin justificată întrebarea.

Dragă Radu Iliescu, m-ai rugat să povestesc despre cărţile mele. Cea de credit este irelevantă din start. Cele de joc îs uitate, ca şi jocurile ce le practicam cu dânsele. Pe cele de telefon nu le folosesc. Iar despre cele care contează e greu să vorbeşti, relaţia este prea intimă sau prea complicată pentru a fi suportată de blog, zic eu, aşa că o să zic câte ceva despre ce fel citesc eu.

Snoava începe atunci când tata m-a dus la Biblioteca Judeţeană din Constanţa şi mi-a făcut acolo abonament. Asta se întâmpla undeva prin ’94 sau ’95 şi acea bucată de hârtie îmi permitea ca de 5 ori pe lună să împrumut diverse volume, secţiunea “Copii” şi, mai târziu - deşi nici acum nu ştiu de ce nu am rămas doar la basme – de la “Adulţi”. Am împrumutat an de an, până prin anul II de facultate, moment când am trădat cauza şi mi-am mutat interesul către BCU, varianta capitală, loc unde am mimat nu de puţine ori interesul faţă de cărţi în dauna altora sau cititul sistematic. După nenumărate ore, zile, săptămâni petrecute acolo, mi-am dat seama că biblioteca – cel puţin BCU, care arată ca o navă spaţială – nu este locul în care să te căzneşti în a desluşi ideile, aşa că am decis undeva în timpul anului IV că liniştea dormitorului şi biroul îndreptat către geam ar fi cele mai nimerite pentru spirit. Nu cred că o să calc în curând în vre-o bibliotecă publică.

Nu am fost niciodată un cititor sistematic, unul care să umble cu fişe, cu caiete, cu multe foi, foiţe mai mici care să îmi spună unde sunt foile mai mari, cu dosare tematice sau mai ştie eu ce grozăvii ajutătoare. Cu toate astea, am adunat câteva mormane de foi scrise în timpul facultăţii, fără să îmi aduc aminte de vre-un efort în a face asta. Cu mare chin m-am obişnuit ca pentru anumite materii să îmi fac fişe de lectură la sugestia profesorilor şi trebuie să recunosc că m-au ajutat, dar din păcate, nu am statornicit acest lucru. Cele mai dichisite instrumente ale mele pentru lectură sunt două carneţele pe care le utilizez în a-mi nota diverse lucruri care mi s-au părut interesante şi tot timpul mă iluzionez că într-o zi mă voi apuca serios de cititul sistematic, care să îmi ofere un soi de siguranţă şi înţelegere a lucrurilor. Zilele trecute am depăşit şi eu pragul de 20 de cărţi începute şi m-am hotărât să nu mai încep nici una până nu o termin măcar pe ultima de care m-am apucat şi, pe cale inversă, să le termin şi pe celelalte.

Citesc dezordonat, citesc fără noimă, citesc fără un plan, iau autorii la întâmplare, iau curente şi momente literare total anapoda, amestec pe cei vechi cu cei noi, pe tineri cu bătrâni şi literatura cu cele de specialitate. Asta se întâmplă pentru că şi în viaţa de zi cu zi trăiesc cam anapoda, de cele mai multe ori, iar felul în care citesc reflectă şi apucăturile cotidiene. Dar am învăţat la şcoală că angajamentele publice cântăresc destul de mult în conştiinţa omului, aşa că planul de lectură prinde contur.

Înainte de a încheia, aş vrea să întreb: ştie cineva unde se poate găsi “Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă” a Părintelui Antonie Plămădeală? Menţionez că mă interesează să o cumpăr. Am căutat-o îndelung şi aş vrea să o termin.

“Climbing up the walls” este disperarea acută, este depresia intenţionată, este voluptatea durerii, este tot ce îţi poţi dori mai mult de la un câmp gol, un cer înnorat şi o negură în depărtare. Este tot ce poţi scoate mai bun dintr-un deal acoperit de ceaţă. Este tot ce îţi poate oferi mai grozav un gri nemernic de toamnă.

Pentru că aşa a vrut naşul onorabil, bag de la mine câteva. Dacă s-au mai zis, asta e, îmi pare rău, nu o fi foc.

Bloghix – e ca şi când ai avea blog, dar scrii cum te-ai trezit dimineaţă şi te-ai îndestulat cu iaurt, pentru siluetă.

Bloagă – echivalentul feminin, în limba blogului, pentru toantă

Blomanie – e de la sine înţeles

Blogos – ştiinţa bloging-ului

Blosfemie – să ai mai multe bloguri cu personalităţi multiple

Blosfor – strâmtoarea către republica G

A o arde blogo loco – adică să o arzi numa’ pe bloguri, fără intenţii sociale

Blogonanie – o freci pe blog

Blost – eşti pierdut, nu ma ştii care este blogu’ tău

Blogat – te-ai conectat la blog; eşti bogat în bloguri

Bloraş – echivalentul blogosferei?

Blogogoman – fraer

Blogogonat – blog de politician

Blogogoşar – a ţi se umfla blogu’

Nu îmi mai vine şi altele.

Cumva, suntem undeva printre aceste două realităţi:

Ce alegi? Ruga disperată şi jalea necontenită? Sau privirea, rece, tăioasă, adevărul crunt care te loveşte zilnic?

The blue pill or the red pill?

I choose the violet one.

Ieri, răsfoind Cartea, am găsit următorul gând:

“Îmi aduc aminte cum îmi spuneai că dragostea este ca o floare care creşte şi trebuie udată puţin câte puţin, zilnic, altfel se veştejeşte, dar crede-mă pe cuvânt când îţi zic că sunt dimineţi în care mă trezesc urându-mă pentru că nu am ţi-am arătat că dragostea poate fi şi ca un foc, lângă care, dacă te apropii prea mult, se sufocă, pentru că nu are pe unde respira.”