• Home
  • Posts RSS
  • Comments RSS
  • Aici mai scriu eu
Blue Orange Green Pink Purple
"Un freamăt firav, un murmur de fulg, abia iţit, abia ochi, din încremenita humă, zvâcnind. "
Dec 01

Singurătatea omisiunii de cursă lungă

(Şi) poate ţi-ai fi dorit ca nuanţele să nu mai fie atât de volatile, inflamabile şi finale. Poate nu ai mai vrea să eviţi, să cauţi, să întrebi, să faci scenarii inutile, să te lansezi entuziast în calcule nefezabile. Atunci ce rost mai are ispita miresmei de toamnă, când răsuflarea-i se curmă sec, în limbaj Morse? Inutilă-i zbaterea împotriva efemerităţii pastilelor de timp cu bleo câştig, administrate de ursită, în timp ce-ţi îngădui o schizofronie întrupată în contexte neprietenoase, o teribilă biografie putând reieşi din aceste sănătoase premise. Cât de aseptică se arată această schizofrenie, când capeţi certiutdinea că în spatele experienţei (concept general) tronează atrocea suferinţă. Întrebarea-mi de căpătâi: cum poţi condensa calitativ o interacţiune condiţionată de nisip, cum poţi evita regretul ulterior că nu ai făcut ce trebuie, că nu ai avut acuitate? Amăgeala toamnei este cea mai periculoasă, ca oricare alt soi de amăgeală, căci te îmbie cu vălul pervers şi subţire al câştigului stacojiu şi umbros al melancoliei. E superb şi ridicol să crezi în pasiuni toamna, dar doar aşa îţi poţi garanta seducătorul masacru al mătăsurilor, voluptatea inerentă a detaşării şi refuzul culcuşului cu margarete pe termen lung. Să te iei la harţă cu blestemul incantat cu simţ de răspundere, ca şi cum ai persifla eficacitatea vulturului înfometat. Au dreptate pozitiviştii: cea mai adversă reacţie o vei obţine din partea individului atunci când încerci să-i îngrădeşti libertatea. Ospiciile curente ţin cont foarte mult de acest lucru şi, prin urmare, deţin spaţii special amenajate pentru romanticii lucizi care scrijelesc cuvinte de ocară la adresa ordinii curente, răbufnind sub lumânări, inspiraţi de portocaliu şi, eventual, de nuanţe arămii de albastru. Dar ce te faci atunci când azurul refuză concubinajul, căci în paleta de culori se află un un pic cam departe de reflexele roşietice, o distanţă care s-ar putea calcula în oftaturi nocturne sau în şuşanele, depinde unde te poziţionezi, dar, în absolutul cromatic, albastrul e departe de portocaliu, cu excepţia asfinţitului. De aceea, aş mijloci câteva asfinţituri pe e o neîntreruptă serie de oftaturi. Natura nu are cum să se trădeze pe ea însăşi, asta e treaba oamenilor, dar simbolurile în spatele cărora se află deveniri şi trasee de viaţă, în şoaptă glacială îşi declară sterilitatea, secătuite de dansul aleator şi încordat al imaginaţiei. Sau al distanţei faţă de adulator. Şi toată această sterilitate rezultând într-un film suprarealist de categoria a doua, cu ploaia în central rol stereotipic, nevoită să contabilizeze încă un eşec al trişorului dezavuat, căruia o felină distrată, aflată într-o adorabilă stare de confuzie, i-a jucat o festă. Cu siguranţă paşii din ploaie sunt apăsaţi, ignorând băltoacele, dar nu şi rotocoalele vulturului trufaş, care-şi savurează victoria sub privirile reci ale felinei scăpate de sub jugul propriului vis.

Cu câtă detaşare poţi privi pierzania unui mănunchi de margarete? Cu siguranţă numai cu răceala singurătăţii omisiunii de cursă lungă, însoţită la tot pasul de hulpavul vultur. You were wrong. You were right. To facilitate the great unknown.

Read More 1 Comment | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
Aug 31

Despre demenţa producătorilor de vodcă (VI)

Ştii ce mi-ar plăcea? Să trăiesc acum 200 de ani la ţară şi să nu am alt rost decât acela de a face copii şi de a lucra pământul. Cred că tocmai am dat la gunoi 100 de ani de ambiţii feministe.


Păi tu vrei să mă ţii sub papucii tăi?

Eu folosesc papucii doar pentru a nu-mi fi frig la picioare.


Păi, aş vrea să te văd.

Aaa…stai!

Stau.

Dar am bluza de pijama fără sens pe mine.

Nimic nu e fără sens pe tine.


Nu! Calitatea cantităţii! Dar Guénon s-ar învârti în mormânt daca ar auzi.
Păi, tu ce crezi că face mişcarea de revoluţie a Pământului, dacă nu toţi morţii care se învârt în jurul propriei axe în mormânt?! Te crezi deştept, ai?!
Deci, daca noi nu îi mai scandalizăm pe morţi, Pământul nu se mai mişcă!

Nu chiar atat de brutal! Lucrurile îs făcute de aşa natură ca să se "întample", să se "petreacă" aşa. Şi tu nu vrei să fii un eretic pe problema asta, nu?
În nici un caz nu îmi permit aşa ceva.


Da`de ce nu le inviţi la o plăcere?

Du-te tu la patru tipe dezbrăcate, pe plajă în Mamaia, şi invită-le la plăcere. Dacă nu eşti scos din Baywatch, mai bine o laşi baltă.

Ba spui că eşti castrat şi vrei să discuţi filosofie cu ele.

Auzi, da’ tu ai fost vreodată in Mamaia?


(Dimineaţă, pe plajă, undeva spre 8 jumătate. Linişte, deodată se porneşte violent alarma unei case.)

La naiba…unde e James Bond? Să iasă din apă, impasibil, şi să rezolve problema.

Aoleu, da Ştefane, cu Halle Berry lângă el!

Sau cu Eva Green!

Daaaa, da…dacă iese femeia aia din apă, mor la picioarele ei.

Dacă iese femeia aia din apă, mor între picioarele ei.


Măi, ăştia de la Placebo au doar trei piese bune: Pure Morning, Commercial for Levi şi..

Şi Special K, neapărat!

Uită-te la noi…Special Needs mai degrabă…


Un înger instant, la plic, vă rog. Dacă se poate pufos, vă rog mult.


Da’ cu Nabucco ce se mai aude, bre Moromete? Ce zic ăia la centru acolo?

Azi l-au semnat la Ankara. E de bine. Pentru prima dată, se pare că România nu va ieşi în pierdere.

Prima dată...în câţi ani?

Ever.


De trei ori femeie, de trei ori sobiţă.


Mă duc sa mănânc ceva. Revin. (Căţelul)

Eu nu cred ca mai revii. Doar te duci sa mănânci...


Ah...sunt mai multe fete?

Păi da’ cum, credeai că te chem doar pentru mine? Ele deja îşi caută haine mai decente...

Nu e cazul, pot fi şi eu indecent. Şi nu de alta, dar să ştiu ce şi câte prăjituri să aduc.

Da’ dacă suntem indecente primim mai multe prăjituri?


Frustrarea mea este că nu pot cânta din voce. Asta mi-ar fi placut enorm, dar nu cred că am înclinaţie pentru aşa ceva.

Hm…şi eu în secret am vrut asta mereu. Ador să fac karaoke în faţa maselor.


Şi dumneata? Ce faci în viaţa aceasta?

Totul pe jumătate. E frustrant.


Cândva, să-mi dai adresa ta, să-ţi scriu.

Ar fi inedit. Nici nu ştiu dacă mai trăieşte poştaşul.


Perversiunile astea au ajuns să mă dezguste. Îmi vine să mă îndepărtez de Sandu Ciorbă şi să mă apropii de Caetano Veloso. Femeile mai trebuie şi iubite, cu gingăşie şi tandreţe.


"…asta unde suntem noi…Calea Lactee (care e o galaxie) o să intre într-un nor interstelar (un nor care se formează între stele) şi e o energie şi murim."


Acum urmează pasul cel mai important: sincronizarea.

Păi pasul ăsta nu ţine de noi. Dar putem să ne întâlnim pur şi simplu.


Oricum, când mai vii la Bucureşti ai patul asigurat. Asta să ştii sigur.

Cu al tău se fac vreo...cinci, oare?

Da, dar e probabil singurul pat de mascul... parol!


Păi nu ai zis că vrei să ne facem praf?

Păi nu suntem deja?


Fructele iubesc Granini!

Şi Granini iubeşte vodca…


Am chef de Costa. Să-mi zică lucruri cinice şi eu să-l ignor.


Cică a fost tare fericit în seara aia, îşi îndeplinise unul din visurile sale: să toarne bere pe o femeie aproape dezbrăcată.

Ce ciudat! Şi eu visez să torn bere pe femei. Dar de la balcon.


În prima zi a Apocalipsei o să dărâmăm băncile şi în a doua zi universităţile.

Păi asta o să fie Apocalipsa?

Păi altfel cum?

Ştefan, aia nu o să fie Apocalipsa, aia o să fie Raiul!


Păi şi nu o calci şi tu pe Tomis, ca băieţii?

Păi nu prea, că am făcut greşeala în viaţă să mai deschid o carte, să mai merg pe la şcoală…


Dintotdeauna mi-am zis, de când am văzut primul videoclip cu ea, că eu când o să fiu mare nu o să-mi fac o gagică precum Natalia Imbruglia. Adică eu nu am personalitate?


Şi cu cine te-ai combinat la cartelă? Că sper că nu la abonament…



Păi nu aş mai fi om dacă nu aş comenta ceva la adresa lui, chiar dacă nu mi-e coleg.

Adevărul e că în afară de noi, colegii tăi, nu prea ai mai întâlnit oameni perfecţi.


Băi, deci Mac-ul e ca rasa ariană, perfect. În schimb, PC-ul şi Windows-ul sunt ca oamenii din viaţa reală, ai tot felul de probleme cu ei.


Băi, a îngheţat iadul: C. îmi spune că sunt frumoasă, drăguţă şi că mă iubeşte, tu îţi cauţi de muncă, R. are o relaţie stabilă de şase luni iar eu nu mai mănânc shaorma şi am învăţat tabla înmulţirii. (Căţelul)


Păi şi nu ţi-ar plăcea un concert cu Nick la sfârşit de săptămână?

Cred că la sfârşitul săptămânii aş face orice.


Eu vreau să fie egală cu bărbatul, dar îmi place de mor să fiu dominată.


Să mergi la Ateneu e ca şi cum ai sta în hamac.


Incredibil, am vărsat Cola pe mine când am dus sticla la gură.

Păi voi nu aveţi înscrisă în codul genetic mişcarea corectă?


E bun ceaiul, numai bun de savurat pe ploaie şi când citeşti.

Da, da, o ploaie din aia de toamnă!

Hai mă! Ploaia de toamnă nu e bună de citit.

Eh, da nici atâţia bani nu am să-i număr pe o ploaie de toamnă…


(La masa alăturată erau nişte străini): Trebuie să le arătăm ţara noastră e mai civilizată decât a lor!

Pentru început ar fi bine să aduci o scrumieră la masă…


Oricât de rangă ai fi, nu poţi uita că Crişan s-a spânzurat cu nojiţele de la opinci.


Oare o pungă de popcorn încape într-o geantă Louis Vuitton?


Eu: Hmm…cred că dormitorul meu o să arate ca Dexter’s Laboratory.

Căţelul: Şi eu o să fiu Dee Dee!!!

Eu: Atunci sigur o să-mi construiesc un buton “Fuck off Dee Dee”…


Tocmai de aceea am vrut să ne vedem, ţineam neapărat să-ţi văd bucătăria, să ştiu cum o să mi-o aranjez pe a mea.


Auzi, să-mi spui dacă te călăresc prea mult, da?


Făt Frumos era, de fapt, un fel de MacGyver pentru că altfel nu avea cum să deblocheze centura de castitate.


Turkish lover, turkish delight.


Nu există ciufuţenie ex-nihilo.


Trebuie să vă obişnuiţi cu ideea că în aproape 25 de ani o să ajung preşedinte.

Fane, trebuia să-mi zici asta înainte să încep să beau cu tine…


Eu sunt gata.

Aşa repede, dragă?

Nu am zis că am terminat, am zis doar că sunt gata.

Read More 17 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
Jul 24

Întâmplări

Noi stăteam la o masă, sub un nuc castan, sorbind din limonade nu foarte dulci şi dintr-o cafea simplă, aştepând ceva să se întâmple, în timp ce un copil se juca cu creştetul unei statui de piatră, imitând pesemne un clasic dezavuat. Copilul era în preajma unei copile care cândva fusese pictată de un renascentist sau impresionist, după care se cioplise avatarul împietrit. Ploua japonez cu tinere nuci castane, rămânând agăţate în cârlionţi uituci. La masa din faţă apare un bătrân care se linişteşte cu o apă plată, fără lămâie, fără gheaţă. Consoarta lui apare în scurt timp şi, după ce schimbă câteva cuvinte exersate în zeci de ani, se aşează zâmbitoare şi calmă pe scaun. Cineva roşeşte în preajmă auzind prostioarele copiilor. Pe câţiva metri pătraţi, într-o curte dosită, trei generaţii împart liniştea plăcută, calmul după-amiezei şi dulcea lentoare. Dar…ce i-a adus pe toţi odată, acolo? Şi de ce altcineva visa aceeaşi curte, undeva peste mult mult timp, cu copii renascentişti zbenguindu-se în juru-i?

Timpul îmi apăru comprimat într-un spaţiu care arestează timpul, după care îl eliberează încărcat cu alte scenarii.


***


Şi, la distanţă de multe ore, un om a început din senin să mă ironizeze, într-o altă curte, aproape invizibilă, una dintre acele curţi care face Bucureştiul măcar suportabil. Ironia lui era plăcută, provocatoare, mă simţeam atras de jocul pe care îl întreţinea distrat şi mă străduiam să-i răspund cu aceeaşi monedă. Mi-e greu acum să apreciez dacă am reuşit sau nu. Dar, la un moment dat, m-am ridicat brusc, şi atunci o pereche de ochi trişti şi epuizaţi l-au aţintit. Ceva inconfundabil, probabil, căci a încetat câteva secunde. M-am sprijinit de stucatura ferestrei şi l-am lăsat să peroreze în continuare. Ceva se rupsese. Un loc unde nici măcar ironia nu mai putea fi medicament…


***


Pe o lungă bancă de gresie, dintr-un posibil spaţiu public, în cele două extremităţi opuse stau un cuplu entuziasmat şi o domnişoară care notează cu sârg într-un carneţel. După un moment de ezitare, te vei aşeza undeva la jumătatea distanţei, dar sensibil mai aproape de fata singură; asta pentru că nu ai nici un drept să deranjezi ingenua dragoste tinerească, dar nici respiraţia avântului creator. Şi pentru că te-ai săturat să fii la mijloc. Adică între alţi doi oameni.


***


În definitiv, oare ce ipostază mai tristă există pentru un bărbat decât aceea în care el este admirat doar pentru intelectul său de femeia de la care el pretinde pasiune?

Read More 0 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
Jul 06

Creatorii

“Viaţa spirituală, din care face parte şi arta, fiind unul din cei mai puternici agenţi ai acestei vieţi, este în esenţa ei şi o mişcare de înaintare şi înălţare complicată, dar precisă şi uşor accesibilă. Această mişcare este mişcarea cunoaşterii. Ea poate lua forme variate, în fond, însă păstrează mereu acelaşi înţeles interior şi scop.

Rămân însă învăluite în întuneric cauzele care fac necesară o astfel de mişcare de înaintare şi înălţare, "cu sudoarea frunţii", prin suferinţe, rău şi chinuri. După ce o treaptă este atinsă şi mulţi bolovani sunt înlăturaţi din drum, o invizibilă mână malefică aruncă în cale alte pietre, care uneori par să astupe cu totul această cale, făcând-o de nerecunoscut.

Deodată însă apare, inevitabil, un om ca noi toţi, dar care deţine, tainic implantată în el, o putere a "privitului".

Este un om care vede lucrurile şi le arată. De acest dar elevat, pe care adesea îl poartă ca pe o cruce, ar voi uneori să se elibereze, însă nu reuşeşte. Sub focul batjocurii şi al urii, el trage după sine greul car, împotmolit în bolovani, al vieţii umane.”


Wassily Kandinsky, Spiritualul în artă, p. 20, ed. Meridiane, Bucureşti, 1994


***


“Pretutindeni pluteşte ideea că imaginaţia, în special cea mistică, este periculoasă pentru echilibrul mintal al omului. Ne referim adesea la poeţi ca fiind instabili psihic şi există, în general vorbind, o vagă asociere între a-ţi împleti lauri în păr şi a o lua razna. Faptele şi istoria contrazic flagrant această concepţie. Majoritatea poeţilor foarte mari au fost nu numai sănătoşi mintal, ci chiar oameni extrem de practici; dacă este adevărat că Shakespeare a crescut vreodată cai, în mod sigur nu există om mai în măsură să-i întreţină. Imaginaţia nu dă naştere nebuniei. Ceea ce dă naştere nebuniei este tocmai raţiunea. Poeţii nu înnebunesc, dar jucătorii de şah da. Matematicienii înnebunesc, la fel şi casierii; artiştii creatori, foarte rar. După cum se va vedea, nu atac în nici un chip logica. Spun numai că acest pericol rezidă de fapt în logică, nu în imaginaţie. Paternitatea artistică este la fel de sănătoasă ca paternitatea fizică. Mai mult, este demn de remarcat că, de regulă, poeţii au fost cu adevărat morbizi atunci când au fost cât de cât de raţionali.”


G.K. Chesterton, Ortodoxia – o filozofie personală, p. 17, ed. Humanitas, Bucureşti, 2008

Read More 6 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
Jun 30

Iluzia unui continent - Finalul

“Lianele încep să se destrame furios iar licuricii evadează din bolul răsfirat în cioburi mii. Ploaia se termină brusc, lăsând în urma ei un aer de umezeală călâie, obligând încrengătura să se năruie la rândul ei peste creştetele noastre. Îţi simt detaşarea bruscă strecurându-se în tine şi lăsându-mă în ghearele deznădejdii. Trebuie să fug, pentru că reverberaţiile neliniştii crescânde încep să prindă viaţă: pământul se clatină şi se scutură anxios la fiecare pas. Cu greu ne facem drum pe poteca ce urcă înspre munte. Cu cât lăsăm în urmă mai repede coliba năruită, mai degrabă aerul tare şi rarefiat se propteşte în plămâni, liniştind pământul ostoit şi agitat. Duhul muntelui se strecoară alene printre neîmblânzitele crengi, ce se curbează ca un prelung tunel, adăpostindu-ne de pericole. Dar încă resimt neliniştea ta şi încă simt mănunchiul de gheare încolţindu-mi inima, în timp ce podeaua preaplinului începe să se şubrezeasă pe nesimţite.

Înserarea se aşează treptat peste tunelul vegetal ce ne străjuieşte urcuşul. Stâncile au forme bizare, sculpturi ale emoţiei tăinuite, ale deznădejdii cinice şi ale resemnării împăcate. Mică şi amărâtă, la ultima răscruce de drum, zace ferită de lumină o piatră minusculă, tânără printre celelalte, prelungire a unui mugur violentat de răsuflarea mustrătoare a pietrelor mai vârstnice. În preajma acestor pietricele încrucişarea a mai multe cărări ne stârneşte mirare şi spaimă. Frica rece se furişează printre capilarele preaplinului. Aleg să ne urmăm drumul pe poteca străjuită de pietricică. Înaintăm timoraţi prin bungetul necunoscut, urmărind cu resemnare ultimele veşti înscrise pe feţele noastre de Suliţaşul adormit. Pare că toată vegetaţia şi toată stâncăraia s-au înţeles dinadins să ne curme urcuşul. Se înteţeşte bezna peste capetele noastre şi înce-încet drumul se subţiază ca un vas de sânge care se pierde îndărătul coloanelor vegetale. Cu teamă înnegurată căutăm să desluşim pe unde se cocoaţă micul fir de drum, dar ne scapă ochilor tulburaţi de ceaţa copleşitoare. Îl urmărim timoraţi, în timp ce movilele de iarbă se înfioară sub bătăile din ce în ce mai neregulate ale argilei subpământene. Frunzişul se înnegreşte şi aproape că pierdem din ochi şi ultima fărâmă de drum, împrăştiindu-se prin vegetaţia care înghite orice urmă de viaţă…

Înfricoşată, te ascunzi înspre mine, lăsând respiraţia să îmi înăbuşească umărul. Palpită stânca sub noi, a decepţie maladivă, a nesfârşită şi sfâşietoare amărăciune. Iluzia s-a înfăţişat ca o fantomă deranjată din somn, gubavă şi buhăită, destăinuindu-şi fără jenă transparenţa apoasă. Abia ne mai auzim paşii pe scrumul cernit de respiraţia din ce în ce mai greoaie a venelor împresurate de tristeţe. Paiaţe şi alte creaturi din ceară se strecoară printre nebănuite cărări, ascunse de ochiul neştiutor, căutând să ne sperie cu prezenţa doar. Dar, brusc, îmi găsesc un punct de sprijin în arcul claviculei. Sub el zac multe flori, care mă îmbie să le miros, să le muşc neîncetat. Mosc şi amărui petale izvorăsc din zvâcnirea grumazului. Buzele, în fapt, caută adierea molatecă a amestecului de izuri revigorante. Şi de să dăm ascultare acelei vorbe care spune că îmbrăţişarea este o luptă, când aici şi acum aceasta este semnul cele mai liniştitoare iubiri, a unei dragoste aproape imobile în armonia ei venusiană. Chiar dacă frenezia unui verde rodnic se trezeşte între noi, pulsând a viaţă nouă, a proaspătă demenţă întru iubire. Şi uitând de promisiunea dintâi, zâmbeşti nevinovat în jos, lăsând mici şi nenumărate ace cu zulufi în vârf să străpungă podeaua preaplinului. Dar aceasta, în loc să se sfarme, mai mult se întremează şi ne poartă pe o lină şi bucuroasă cărare, înspre platoul de unde răsăritul Suliţaşului ne va îndrepta către trăsură, mai vie ca niciodată…”


Sărac om. Asemenea rătăciri trebuie tratate ca maximă răceală, căci dragostea sa e mai degrabă fetişism, îngreunându-l cu bolnave închipuiri şi adâncă tristeţe. Sper să-şi fi revenit degrabă din această iluzie şi să se fi apucat de ocupaţii mai serioase, pe măsura intelectului şi priceperii sale. Sărac om…

Read More 4 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
May 18

Iluzia unui continent - Drumul

“Primi-vom totul în seara asta. Încă e zăpuşeală, Suliţaşul e nemilostiv şi ne asupreşte cu oştile sale de ventuze înfierbântate. Emoţia trandafirului stâlcit în degete, aşteptând după colţ adierea rochiei. Întâmplător sau nu, pe drumul pe care suntem începe să răzbată în aer un vânticel răcoros, care ar fi trebuit să ne răcorească pielea, dar nu, e o mângâiere care devine din ce în ce mai intensă cu cât ne apropiem de revărsatul apei. Ne oprim miraţi, căci aorta zvârcolită pare prea tulburată pentru a putea fi luată pieptiş, înot. Dar oare de ce plânge acea salcie? Şi mi se pare mie sau atârnă ceva de una dintre crengi? Mă apropii curios şi disting un semn de întrebare sidefat, îmbrăţişat de o liană melancolică. Privim miraţi unul la altul şi nu pricepem rostul ei. Semnele pădurii s-au furişat departe de noi. Până să mă descumpănesc, privirea s-a proptit aiurea înspre Suliţaş şi descoperă cum toiagul din vârful salciei aruncase un cuvânt pe mal: VALS. Într-o clipită zvârl liana după gâtul meu, dar având grijă să rămână o frântură şi pentru tine. Liana ne obligă să stăm lipiţi unul de altul, cu semnul de întrebare strecurat între piepturile noastre, care pulsează unul în altul. Păşim vienez pe scurgerea râului care, intuind vestea armoniei, îşi potoleşte năvala. Dansul nostru alungă melancolia semnului de întrebare, acesta începând să risipească o lumină potolită prin sideful însufleţit. Contracţiile interioare se răresc şi apa se linişteşte, întocmai ca aceea a unui lac. Nestingheriţi ne terminăm valsul, iar acordurile finale, care eliberează bucuria nestăpânită şi frenetică, ne aruncă pe malul celălalt, la timp să ne ferim din calea apei buhăite. Bineînţeles că nimic nu ne împiedică să ne bucurăm încă puţin de râu: mai ales tu, căci prima ta grijă este să-ţi înmoi picioarele, măcar un pic, în repezeala vânturată.


Ne urnim degrabă din umezeala locului şi fuga-fuga ne îndreptăm către un deal care se iveşte perechilor de ochi, identici în culoare şi simţire. Urmează un suiş domol, pe care îl isprăvim fără prea multă greutate. Suntem de-ai locului acuma, şi deja începe să se înfiripe o legătură tainică între noi şi tărâmul acesta, înfiorat poate mult prea des de convulsii. Ajunşi sus, prima noastră grijă este apreciem onest distanţa până în devale. Adică distanţa pe care ne vom buşi de-a dura, alergând în chiote şi rostogolindu-ne până vom atârna în fân. Contracţiile arterelor răzbat prin iarba pe care o tăvălim în urma noastră, înţepându-ne şi înghiontindu-ne cu scurte împunsături. Fânul e molatec, primitor şi lecuieşte punctual pielea înroşită, cu care stabileşte rapid o bună tovărăşie.


Suntem anunţaţi, brusc, de un strop de ploaie că, imediat în urma lui, vor sosi şi prietenii săi, nerăbdători să cunoască iarba. Meşterul-Făurar din preajmă, fiind meteosensibil de felul lui, a devenit, tocmai din cauza asta, cel mai grozav meşteşugar de adăposturi de pe deal. Aşa că, văzându-ne uzi la piele, degrabă înfaşcă nişte legături de iederi şi liane şi încropeşte un culcuş ademenitor. Acest adăpost proaspăt are un dar curios: iedera este într-e simbioză neîntreruptă cu nişte licurici care dansează, capturaţi într-un bol de cristal sferic. Licuricii nu sunt suflete pierdute, ei alimentează cu dansul lor haotic sfericitatea cristalului. În momentul în care aceştia îşi întrerup dansul căpiat, cristalul se evaporă şi, odată cu el, dispare şi încrengătura ce ne ţine acoperiş. Dar tu ştiai, iubito, că dansul licuricilor supravieţuieşte doar la intuiţia dragostei pure?


Dar ceva se întâmplă…Auzind această vorbă, o urmă de nelinişte şi de nesiguranţă se strecoară pe furiş în tine, născând o frică tremurată. Paloarea se iţeşte pe chipul tău şi rămâi îndelung tăcută. Zvâcnetul arterelor se înteţeşte şi gleznele încep să-mi tremure…”

Read More 3 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
May 16

Iluzia unui continent - Sosirea

Revin la Carte, poate poate mai trag ceva învăţăminte. Mi-e teamă că aşa ceva nu este cu putinţă de data asta…Am găsit povestirea asta, cam lungă ce-i drept, pe deasupra şi patetică. Din milă pentru el, care de atâtea alte ori mi-a oferit sfaturi înţelepte, am să i-o public. Mă întreb unde îi este capul? Chiar nu are ceva mai bun de făcut? Stârneşte în mine un sentiment de compasiune amestecat cu silă. Nu-l văd să-şi revină prea curând. Trebuie să ai mintea sucită rău să pui pe hârtie asemenea palavre…


“Întinde piciorul şi calcă iubito, pe bucata asta de pământ, care nu este defel movila nici unui proaspăt mormânt, ci este poarta cu clanţa ruginită, dar încă vie, către un tremurând tărâm. Ochii atoatevăzători ai îngerilor, rotindu-se deasupra acestei Atlantide zămislite din ambiţia unei nopţi de primăvară, cu ploaie japoneză, tresară la aflarea alcătuirii acestei bucăţi de pământ: bucălată la un capăt, ascuţită în partea opusă. Este un continent care palpită încet, molcom, adesea vânturat de intensităţi obscure şi care de curând a trăit abruptul unei erupţii vulcanice. Reflexia la scară geografică a unui tremur interior. Anatomia suprafeţei e pentru medici, dar sinapsele ce prind rădăcini în necunoscut sunt obiectul de studiu al danezilor. Acum situaţia este mediu stabilă: închipuie-ţi un preaplin pe care îl înţepi involuntar, într-un punct aleatoriu. Ştiu că eşti într-atât de atentă încât să nu să scapi compasul de jos, deşi cine nu şi-ar dori să fie un Dali şi să deseneze un compas din nenumărate zâmbete, iar îmbujorarea să fie vârful ascuţit? Deci vom avea această convenţie, conform căreia zâmbetele tale să îmi caute privirea său să ţintească aiurea, înspre zenitul păzit de Suliţaş. Sute de firişoare întretăiate susţin podeaua preaplinului. Un singur moment de neatenţie, un singur zâmbet focalizat în jos va echivala cu zborul violent al unui mănunchi de creioane ascuţite, căzând vertical, vertiginos şi perpendicular pe o peliculă de bezea, zguduind podeaua cu pricina.


Suntem abia ajunşi, abia păşit-am cu sfială copilărească pe acest nou teritoriu, splendid în melancolia lui, într-un loc unde marea nu este prea năzuroasă şi ne îmbie la odihnă, nicidecum îndelungată. Dar deja îţi ghicesc nerăbdarea, ştiu că priveliştea plană nu te încântă aşa mult, pentru că încă nu ai intuit dimensiunea balneară a vieţii. Convulsia oftatului ce anunţă plecarea se ramifică în nisip, transmiţându-i uşoare unduiri. Datorită lor găsim un drumeag ostenit de atâta praf, care ne conduce într-un spaţiu larg, deschis în verde, mănos şi anost datorită uniformităţii, dar plin de câmpii de floarea-soarelui. Cu adorabila-ţi răbdare, aştepţi liniştită până îmi fac saltul meu mortal cu dublu şurub în lanul de flori, cu aterizare sigură în geotextil, zâmbind cu direcţie corectă, aşa cum ne-am înţeles. În urma mea rămâne amprenta unui…Un pic mai la dreapta de locul acestei năstruşnice fapte, există un copac atât de simplu, după forfot, după scorburi. Îi căutăm rapid răcoarea, ferindu-ne de arşiţa inerentă şi ubicuă, la adăpost de Suliţaş. Muşuroaiele de furnici rămân intacte, căci convulsiile podelei sunt aproape neglijabile, semn că miezul zilei îndeamnă la moleşeală. După mine, spleen-ul! Care deţine cea mai păcătoasă caracteristică cu putinţă: e magnetic, prin urmare cădeam moale peste încordat, ademeniţi de prelingerea răcoarei peste noi. Dar câmpia şi avatarurile ei vegetale ne ţintuiesc locului, în plasa comodităţii, ispitându-ne la şezătoare păcătoasă. Degrabă trebuie să ne continuăm călătoria şi să purcedem mai departe înspre firea lucrurilor…”

Read More 0 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
Apr 27

Fragment de pastel


Balanţa a început să cumpănească înspre ordine şi liniste în momentul în care am decis că infuzia de tehnologie trebuie minimalizată. Mai puţin ca în alte zile, am abandonat ritualul hainelor îngrijite la dungă şi, cu aerul lui Bruce S, mă cobor în străzi, în spaţiul unde antrenamentul poate ordona nestingherit privirea observatorului, fără a trăi cu povara gândului că ar putea fi surprins. Cel care caută momentul, clipa, scena inefabilă care brăzdează realitatea cu paradoxul, nefirescul şi cu tot balastul ei de mizerabil, este sortit să se lasă absorbit dezinteresat şi fără un scop anume de cotidian, care, atent observat, răstoarnă imediat prejudecăţile. Fără observaţie, nu poţi crea.


Iată-mă în preajma bancomatului, unde doi pui de gemeni sunt agasaţi cu drăgălăşenie greţoasă şi prefăcută de o tanti cu permanentul răzvrătit în cap. Mămica îşi trăieşte scurta clipă de glorie, îndesând în marsupiul de sub plozi o pungă cu dovlecei. Depăşesc un căţel alb şi creţ, cu zulufii pleoştiţi şi ţinuţi în frâu de o fundă roşie, care păzeşte ţanţoş nişte madame sictirite. E hotărât lucru, trebuie să fii stăpân pe tine atunci când treci pe lângă magazinul de brânzeturi, de unde o tanti cu părul roz îşi latră agresiv oferta spectaculoasă. Gândesc că pentru G. ar fi nimerite nişte lalele. Spre exemplu, galbene. Cotesc pe ultimul rând şi salut nenumăratele fire gâtuite, plesnind de verde, ce stau atârnate peste jgheaburi. Stupid este să crezi că sensibilitatea stă doar în flori, dar la fel de stupid este să le ignori. Mă hotărăsc asupra buchetului, dar din jerbele alăturate se iţeşte vioi o zvârlugă mlădioasă. Clipa de uimire e urmată firesc de clipa de contemplare, după care imaginaţia dă buzna, neinvitată şi trufaşă, ca o soacră care ştie ea mai bine mersul lucrurilor. Întrebarea mea este: unde sunt, de fapt, bujorii? Sub ochii neştiutori de tertipuri şi de orgoliu ai zvârlugii sau în ceata verde care o înconjoară şi pe care o păzeşte? Precum Bruce W., aş fi vrut să cumpăr întreg standul şi las în urma-mi multă mirare, fără a lămuri absolut nimic. Tăcutul necunoscut a cărui extragavanţă m-a lăsat fără suflare şi fără obiectul muncii. Dar nu, Bruce, printr-un astfel de comportament, este brutal şi fără imaginaţie: ruptă din contextul floral, zvârluga şi-ar fi anulat potenţialul. Nici cealaltă extremă nu ar fi fost atractivă: doar un fir, având că destinaţie părul ei. Mi-aş fi încălcat umbra. Este necesar să nu mai zăbovesc şi dispar uşor printre celelalte rânduri, ajungând din nou în stradă. Covrigii calzi cu aromă abia perceptibilă de rom mai-mai că mă aruncă în faţa unui nebun care uitase piciorul pe acceleraţie. Nu-mi trebuie decât un dram de corectitudine pentru a evita întâlnirea cu domul în verde, dar numai în jungla de asfalt zebra se lasă călcată în picioare. Reiau drumul pe care îl ştiu de atâţia ani şi pe prima străduţă lăturalnică dau de un nebun care urlă, cum că el ar şti rostul. Din păcate, zece metri mai încolo, drojdierii de amiază apreciază noile ambalaje ale berii de la munte, cu un căţel adormit pe post de cerb şi fără ca nici unul din ei să ţină isonul nebunului, nici întru libertate, nici întru adevăr. Mă gândesc la o convenţie: dragi servanţi ai laboratoarelor de marketing, să încheiem amiabil acest pact, conform căruia toate berile conţin apă de munte şi orice vin mai de soi trebuie obţinut numai din vie lovită de soare sub un unghi de 45°. Plecând de la aceste date apriorice, de acum încolo va fi mult mai uşor să stabilim caracteristicile drojdierului tip, cât şi nevoile sale – poate o toaleta ecologică ambulantă pentru amatorii de bere? Cu aceste speculaţii în cap, alunec printre crengile aplecate ale copacilor care străjuiesc drumul. Încet-încet, garajele sunt puse la pământ de ambiţia legumei şef. Suntem toţi nişte legume sub pofta legumei şef şi tartor pe deasupra. Nici măcar acest mic neajuns nu mă mai poate descumpăni, căci văd nişte copilandrii lovind cu racheta sferele mici şi verzi care, în contact cu zgura prăfuită, provoacă mici explozii de colb întărâtat. Acum încă sunt la antrenament şi nu au motive să gâfâie; mai încolo, în viaţă şi în turnee, vor icni din piept, sub presiunea camerelor şi a publicului. Imediat după colţul terenului, ajung lângă blocul cu pricina şi, deşi G. e cam uitucă, nu mă lasă să aştept prea mult la interfon. Prima grijă este să merg pe balcon, de unde se vede până la turci şi cu oleacă de chinuială, pân’ la Odessa. Din unghiul meu, fâşia de pământ care desparte lacul de mare abia dacă se mai întrevede de vegetaţia abia înmugurită. În dreapta se grozăveşte deja celebra bisericuţă de lemn, cu al său mucalit dar nu mai puţin dăruit preot. În faţă se iveşte o jumătate de sferă, pe marginea lacului, lucind în bătaia soarelui, dar al cărei scop îmi scapă intuiţiei. Întorc privirea în jos şi din gresia ce-mi îngheaţă picioarele, dau în sticla ochilor lui Iubi, tolănită ca o matroană versată. Nu îmi caută disperată mângâierea, dar se lasă imediat înduplecată după ce află, pe blana ei, iscusinţa mea. Am ajuns la concluzia că în preajma pisicuţelor este înţelept să umbli cu linguriţa, astfel încât să nu primească mai mult sirop de tuse decât este necesar. Reamintindu-mi acest fapt, o las pe Iubi să zacă şi încep să curăţ merele. G. stabileşte ordinea paşilor şi, făcăreaţă de fel, nu stă la taclale. De la franţuz citire, diviziunea muncii se stabileşte organic, de la sine. Ca în filmele italiene, buşim aluatul cu mâinile, fără a-l face prea vârtos, dar nici prea moale, G. mirându-se că nici la acest capitol deţin ceva măiestrie. Dacă ar şti dânsa… Revin la mere, care trebuie îngrijite cu migală, după care stropşesc nucile cu juma’ de sticlă goală. Procesul tehnologic e întrerupt de întrebarea cheie:

“Mă mamă, da’ tu acolo la Bucureşti îţi faci singur de mâncare?”

“Da bre, de unul singur sau cu prietenii.”

“Păi şi fetele, vin la de-a gata?”

“Păi…cam da.”

“Măi mamă, era o floare care era galbenă şi creştea în mijlocul grâului. Acum nu mai creşte.”

Noah, ce era să zic, nu pare prea amărâtă din cauza asta, sau cel puţin nu mai mult decât aş putea să fiu eu prea curând. Şi culmea, nu prea am avut de-a face cu feministe…sau dive. Las aceste gânduri pentru alte momente şi mă concentrez pe extractul de căpşunică ce zăce într-o sticlă de plastic, lângă masă. Termin treaba, cucerit de dragostea cu care am închegat turta şi ma lenevesc în pat, în timp ce G. alungă şarlele cu ocară de lângă rucsacul meu. Curvelor, lăsaţi geanta băiatului meu în pace, curvelor ce sunteţi! Tot ea, mai târziu, le ia şi le giugiuleşte…


Plec mai pe seară din casa primitoare. Îmi terminasem treaba cu brio, chiar am reuşit să adorm niţel pe pledurile împodobite cu niscaiva găluşti umplute cu fulgi. Am visat că geniul e, de fapt, conştiinţă şi luciditate, plus conştiinţa lucidităţii şi luciditatea conştiinţei. Din nou în stradă, unde sub nişte copaci cu nişte coroane imense, un copil mic tropăie pe capota unei maşini scumpe cu număr de Spania. Tatăl, care sigur muncise tot acolo pentru maşina aceea, aruncă în direcţia glugii mele o privire sfidătoare şi îşi vede mai departe de gânguritul plodului. Mai încolo, între două maşini, o femeie a străzii îşi plânge jalea şi abia dacă am văzut-o, căci era aproape încotoşmănată în boscheţi.


Nu la mult timp după, mă infiltrez în localul cu mult fum. Mă aşez la masă astfel încât să văd zâmbetul zeflemitor al lui Gilmour şi poate o pereche de ochi care ar putea apărea. Antrenamentul se încheie brusc.

Read More 6 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
Apr 17

Despre demenţa producătorilor de vodcă (V)

Nici de această dată nu am absolut nimic de adăugat, căci viaţa vorbeşte de la sine, căci “viaţa este…”


Eu venisem cu Nietschze după mine să citesc.
Dar ai văzut Biblia la capul patului şi ai zis că…
Da, am renunţat…după care am văzut Guénon, l-am deschis dar l-am închis repede şi m-am culcat.

Fata care are fustiţă e ca o casă cu parchet.

Tuturor ne place frumosul în viaţă, dar când o sugi, o sugi.

Ce-i V., nu ştii cu fluierul?
Din când în când, îl apuc greşit.

O să fac avere pe spinarea ta.
Vezi tu, chestia asta ar suna tare ciudat dacă nu am şti că e vorba despre poker.

Frate, deci eu nu înţeleg cum se poate numi o piesă Chelsea Dagger.
Păi cum era aia a lui Vulcănescu, cu sentimentul românesc…
Al fiinţei?
Păi aşa e şi cu ăştia: sentimentul chelsian al fiinţei, că sunt şi ei oameni. Şi cine nu înţelege, aşa ca tine, ei pac!, scot daggerul!

L-ai vazut?
Nu, merg de la şase să îl văd.
Cu cine? Că singur bag mâna în foc că nu.

Uite, ţi-am adus o bomboană, aşa, ca de Sărbători.
Ah…foarte drăguţ! Dar să ştii că eu nu ţi-am luat nimic…nu m-am gândit.
Ba să ştii că mi-ai luat!
Cum aşa?
Mi-ai luat linştea…

Dacă nu mă iubeşti, aflu unde stai.

Să te fereşti de paranoia la femei.
Dacă ştiam, mă feream.

Ţuica is the essence of life.

Băi, când îl văd pe ăla mi-aş face cruce, da’ e cam ciudat să fac asta aici.
Cade minaretul pe tine!

Ce poziţie are mercurul în tabelul lui Mendeleev?
Dosnică.

Mă gândeam să-mi cumpăr un maieu pe care să scriu Socrate şi să adaug numărul 10, ca la fotbalişti. Atunci când e cazul să cercetăm ceva, pac! scot maieul!
Cred că ai putea găsi o metodă mai bună pentru a fi futut în cur.

Proiectul meu de la şcoală chiar aşa se numeşte: “Cel mai iubit dintre pământeni.”
Proiectul meu de viaţă se numeşte la fel.

Stai să-mi pun şosete în picioare.
Pui pe tine? Consider ăsta un eşec din partea mea.
De ce?
Păi trebuie sa dai jos!

Duhul Sfânt e browserul istoriei.

Ai grijă să nu rămâi repetentul viselor tale.

Băi, goleşte-ţi cardul, aruncă banii pe piaţă şi după aia ne uităm diseară la ştiri.

Şi noi dansăm cam la fel în România, doar că în loc de şerveţele aruncăm cu bani.
Vrei să te căsătoreşti cu mine?!

Când nu nimereşti gaura, e mai bine să te uiţi la numărul uşii.

Enter your PIN and then press the GIRIŞ button.

Ţi-e cald ţie sau e cald acolo la tine?
Ambele…de fapt, e cald aicea că mi-e cald mie.

Mai chemăm şi alte persoane sau ...?
Măi...te-oi învăţa eu turcă...dar sultan nu sunt.

Am auzit că s-au despărţit, deşi le mergea bine. Ce crezi despre asta?
Băi, v-aş trimite pe toţi la Kiergkaard, dar…

Nu-ţi vreau decât binele…deocamdată, până nu mă superi.

Un veac de singurărate, un veac de anxietate, un veac de ebrietate.

Îs uber trează mereu.
Uber tot!
Eh, Nietzsche nu cred că se gândea la mine.
Dar tu te gândeşti la el, deci are 1-0.
Eu mă gândesc la tine, nu la el.

Un perete turcoaz chiar ar fi ceva special.
Să ştii că la Constanţa am pereţii bleo!
Fănelu, există lapte şi lapte praf.

Gările nu au sens.

Şănţuleţul din vasul Ikea este Marţolea al suedezilor.

Eu sunt sfios şi mă comport ca atare…doar o să rup şireturile alea, după care o să încerc să le pun la loc, pentru că o să mă simt vinovat că ţi-am stricat bluza…

Slow down!
Să nu îmi spui niciodată asta cand suntem faţă în faţă.

Băieţii nu boceşte.

Aşa sunt lucrurile în natură - mici şi cu viermi. Foarte ne-steril...foarte real, ca şi umblatul în picioarele goale pe iarbă. Ceea ce eu nu prea sunt capabilă să gust, sunt prea nevrotică să-mi placă surprizele artropode. Şi nu mă înţelege greşit - nu sunt nici isterică şi nici ţinută în casă. Pur şi simplu nu sunt un om al dealului.

Cineva a fost zăpăcit şi a lăsat pateul la îndemâna climaxului.

Învaţa-mă măi Fane…arată-mi calea spre dubioşenie…

Îmi ordoni?
Lasă că ştiu că te fâţâi pe scaun.

Mă ocup eu de restul zilelor.
De restul zilelor din calendar?
De restul zilelor cand ne vom nimeri amândoi în faţa calculatorului în aşa o zi superbă.

Mai sunt şi bărbaţi normali pe lumea asta.
Care din păcate dau de femei mistice.
Serios? Unde-s femeile alea?
Nu ţi-ai găsit femeia ta mistică? Nici eu nu prea mi-am găsit barbatul normal.

Ştefan, aici de faţă, este de dreapta.
Îmi pare rău domnişoară, dar eu nu sunt de dreapta, eu sunt de bun-simţ!
Read More 0 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
Apr 09

Repetarea

“Acum 6 ani eram, cale de aproape 8 mile, într-o călătorie la ţară şi poposisem la un han,unde-mi luam prânzul. Masa fusese plăcută şi gustoasă, eram destul de bine dispus şi tocmai şedeam cu o ceaşcă de cafea în mână savurându-i aroma când, deodată, o fată tânără şi frumoasă trecu zveltă şi graţioasă, prin faţa ferestrei, coti şi intră în curtea adiacentă hanului, de unde trăsei concluzia că va coborî în grădină. Tinereţea, bat-o vina – dădui, prin urmare, cafeaua pe gât, aprinsei o ţigară de foi şi tocmai eram gata să urmez voia sorţii, când iată că îmi bate cineva la uşă şi intră înăuntru – tânăra fată. Făcu, prietenoasă, o plecăciune şi mă întrebă dacă nu era a mea trăsura trasă în curte, dacă nu mă duceam cumva la Copenhaga şi dacă nu-i dădeam voie să vină şi ea cu mine. Felul ei de a se comporta, modest şi totuşi demn şi cu adevărat feminin, fu suficient pentru a mă face să-mi scap din vedere interesantul şi picantul. Cu toate că este mult mai interesant, în loc să întâlneşti o fată tânără în grădină, să călătoreşti cu ea 8 mile, în propria-ţi trăsură cu vizitiu şi valet, şi să-ţi fie cu totul la cherem. Nu contează, sunt convins că oricum nici chiar un om mai uşuratic decât mine nu s-ar fi simţit ispitit. Încrederea cu care mi se încredinţase era o apărare mai bună decât orice fel de deşteptăciune şi iscusinţă de fată. Plecarăm împreună. Nici să fi călătorit cu un frate sau cu un tată n-ar fi putut călători mai în siguranţă. Eu şedeam tăcut şi rezervat, devenit complezent numai când simţeam că ar fi vrut să facă vreo remarcă. Îi poruncii vizitiului să zorească. Îl rugai să zăbovească 5 minute la fiecare staţie, unde coboram şi o întrebam, cu pălăria în mână, dacă n-ar fi dorit să comande vreo răcoritoare; valetul stătea şi el în spatele meu cu pălăria în mână. Când ne apropiarăm de capitală, îl pusei pe vizitiu s-o ia pe un drum lăturalnic, unde coborâi şi o luai pe jos [ultima] jumătate de milă până la Copenhaga, ca să nu dăm de nimic şi nimeni care să o jeneze în vreu fel. Nu m-am interesat niciodată cine era, unde locuia, din ce motiv ar fi pornit-o aşa subit în călătorie, pentru mine ea a rămas întotdeauna o amintire plăcută, nu mi-am permis s-o lezez nici măcar cu vreun fel de curiozitate nevinovată. O tânără care doreşte interesantul devine tocmai laţul în care singură se prinde. O fată care nu doreşte interesantul, crede în repetare. Cinste celei care este aşa chiar de la început, cinste celei care a ajuns aşa în timp.”



Søren Kierkegaard, Repetarea, Editura Armacord, Timişoara, 2000, pag. 43-45

Read More 0 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
Mar 31

Impresii

În marele târg, tradiţia, sau ceea ce noi numim tradiţie – muzicală, culinară, lingvistică – se perpetuează retrospectiv şi, mai grav, retroactiv, sub umbra poetului. Micii comercianţi, negustori ocazionali de suflete nesăbuite, se aranjează în protectori ai tradiţiilor falsificate, toate astea sub privirile fantomatice ale geniilor consacrate şi canonizate, Eminescu şi Creangă, cu un Caragiale la fel de moftangiu, care privesc discret şi bănuitor la aceşti resuscitatori de catifea ai naţionalismului, devenit pavăză a parvenirii personale.


***


Deodată, ochii i se fixară pe un punct în aer, într-un abur în care sigur întrevăzuse o formă. Rămăsese înfipt, într-o încordare revelatoare, departe de exuberanţa de până în acel moment. Ceru în grabă un pix şi aşternu ceva pe un şerveţel, pe care îl vâri imediat în buzunar. În scurtele clipe în care dură scrijelitul, ea făcu un gest cu totul şi cu totul neînsemnat: pe colţul şerveţelului se răsfrângea umbra unei farfurioare. Cu un gest discret, înlătură porţelanul din calea pixului cuprins de febră. El nici un sesiză; gestul pentru mine fusese capital: lumina se scurse eliberată peste bucata de hârtie, lăsând în urma ei o nouă formă.

“Ia te uită ce înseamnă o femeie.”, am şuşotit mai mult pentru mine.

Zâmbi, propunând o îngăduitoare corecţie:

“Eh, nu doar atât…”

“Fireşte că nu.” am adăugat, zâmbind la rândul meu. Doar că doar aşa ceva se poate vădi hotărâtor, am continuat în mintea-mi, alunecând cu gândul undeva foarte departe.


***


Decadenţa e vecină cu inconştienţa şi, adesea, cu prostia primară. Auto-distrugerea nu mai e ritualică, nu comportă sensuri ultime, vreo nobleţe de atins. În lumina soarelui care, de obicei, anunţă re-începerea unui nou ciclu, precupeţii ierburilor necanonice, cu însemnele aurite ale ortodoxiei la gât, îşi expun burdihanul, meşterind cu sârg la ultima filială a cuceririlor etnobotanice. Cu 35 de lei găseşti fericirea pierdută, noi şi inovatoare conexiuni ţi se arată, vezi altfel, poate chiar…dincolo. Din nefericire, soarele acesta nu vesteşte re-întinerirea, ci recurenţa domniei simţurilor asupra cugetului, prilej de bucurie rutinată şi debilă. Şi chiar pe aceeaşi stradă, pe băncile amenajate de municipalitate, onorabilii locuitori ai melancolicului târg, pesemne descendenţi ai întemeitorilor, şuşotesc îndurerat între ei, neînţelegând de ce un desen cu frunze înţepate în mijloc de un cerc galben şi zâmbitor, apare ca firmă a unui magazin. Stupoare! “De ce-ul?” la care ar trebui să năzuim cu toţii e înlocuit de repetiţia debilă, cu râsul spart şi fără noimă. Parcă niciodată un nărav nu a fost mai prost receptat, presupunând că la orgini a existat o determinare superioară. Şi parcă niciodată nu m-a încercat un dezgust atât de mare faţă de imbecilitatea asumată…

Read More 0 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
Mar 10

Anarhie şi chindie

“Poporul românesc şi cel polon par a realiza aproape aceeşi sinteză între elementul latin şi cel slav, laute exact pe dos.

Astfel, în vreme ce polonezii sunt slavi în categoriile fundamentale ale sufletului lor şi latini în categoriile regulative, astfel zis, au în fondul lor spiritual suflul romanic al stepei cu neastâmpărul şi izbucnirile ei, şi în viaţa lor normativă veleităţile de ordine şi organizaţie statală ale catolicismului roman, noi suntem latino-traci în categoriile fundamentale ale sufletului nostru prin luciditate şi măsuri, în vreme ce toate eforturile noastre organizatorice şi regulative par sterilizate într-atât de suprastructura slavă, încât ajungem să ne pară că, pentru ţara noastră, nu există fericire mai mare decât aceea de a avea deloc guvernatori şi de a lăsa lucrurile să meargă de la sine. Vorba proverbului: Bună ţară, rea tocmeală”. p. 961


Textul are o droaie de comentarii şi note. Nimic mai firesc pentru un om care, epuizând un subiect pe durata a câteva ore, obliga auditoriul să părăsească sala…Acum ducem lipsă de astfel de oameni– la fel de firesc. Revenind, într-una din notele acestui text găsim:


“Cheful românesc:

- Nu este mâncare pe săturate, ca la nemţi

- Nu este beţie agresivă, ca la unguri

- Nu este orgie desfrânată, ca la slavi; ci este un sentiment de luciditate, de melancolie, sentimentul izbăvirii de trup, lucidă contemplaţie şi comunitate de necunoaştere netrupească, în care mintea nu abdică de la control.

Îmi vine în minte pasagiul din Symposion, în care Socrate, văzându-i pe toţi pe sub mese, adormiţi, rămas singur treaza, se ridică şi se duce la baie.” p. 1300


Fragment din articolul “Ispita dacică…”, apărut în volumul Către fiinţa spiritualităţii româneşti, în Opere, vol. I, Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Şiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005.


Nu ar fi rău să trăim în lumea aceasta imaginată de Vulcănescu, fără guvernatori şi cu agape melancolice.

Read More 2 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
Jan 24

Cum vom birui

“Cine îşi iubeşte neamul cu adevărat, acela nu va urî, nu va critica, nu va lovi în nici unul din exemplarele naţiunii sale, ci dacă acel exemplar într-adevăr nu e la înălţimea cerinţelor, va căuta să-l îndrepte cu cuvântul, cu dragostea, va căuta să-l înţeleagă, să vadă şi laturile bune care pot decurge din lucrarea lui. Îndreptarea cea mai mare ce o poţi aduce în viaţa naţională e să faci tu mai bine şi prin frumuseţea pildei tale şi prin căldura cuvântului tău să lărgeşti cercul celor ce fac mai bine.”


Dumitru Stăniloaie, Solidaritate naţională, în Telegraful Român, anul LXXXVII, nr. 40, 1939, pag. 1


Orice comentariu e de prisos. Adio partide naţionale, adio extreme imbecile, adio rasism şi alte xenofobii inutile. În două propoziţii este concentrat tot ce trebuie să ştii despre purtarea ta “comunitară”, că tot e la modă cuvântul. Restul e voinţă.

Read More 27 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
Jan 12

Sângele copiiilor din Gaza

Tocmai ce credeam că seara se terminase. Cam pestriţă, condimentată cu ustoroiul din humus şi de lipsa bruscă de inhibiţii. Destăinuiri, re-memorări, cărţile date pe faţă. Nu m-a deranjat. Contează cu cine o faci. Nu ştiu cum naiba, parcă nu a contat că de faţă era o persoană pe care o cunoscusem doar de o oră. Plăcinta duduia în cuptor şi mandea îşi expunea teoria şi viaţa. Pe tavă, exact ca plăcinta. Plăcinta din cuptor şi plăcinta din viaţa mea. Era o legătură între astea. Normal că era o legătură, toate se leagă. Vorbisem şi despre asta. “Deci chiar cred că ăia de stau în post şi rugăciunea au acces la”altceva”. “Serios?”. Nu mă pot abţine să fiu ironic nici măcar viz-a-viz de lucrurile serioase. Plăcinta continua să se coacă şi prietenia mea cu vinul era din ce în ce mai adâncă. “Eşti hartbreichist.” Nu, acuzaţia nu stă în picioare. Abandonăm vieţile noatre, abandonăm seara, aparent. “Mă bucur că aţi venit şi că ne-am cunoscut.” “Şo eu mă bucur că te-am întâlnit…de câteva relaţii încoace!” Râsete puternice. Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.


Pleacă oamenii. La minus cinci grade, în tricou, frigul nu există. Dar doar zece minute, după care trebuie să faci cinci flotări, zece paşi, cinci flotări, zece paşi. Dar frigul chiar nu există. Ajung sus, în limita celor zece minute salvatoare. Chivas e un rege pentru că e discret. La gust, adică. Cum sună asta, lucrare cu licoare? Nu, nu este o oroare, puritani făr’de verticalitate. “Vreau ca să mă las de alcool pentru că mă distruge.” Normal, dacă îl laşi să facă asta. Dar sunt o mie de alte feluri – şi chipuri – de a te autodistruge. Nu ai imaginaţie? Păcat, ai mutră de om inteligent. Mă arunc în scaun, povestea mea curge frumos până acum. Oamenii par a se apropia. Spaţiul e mic, nu ai unde să te ascunzi. Nici de priviri, nici de întrebări indiscrete – un deliciu, doar ne ştim de atâta vreme. Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.


Sună interfonul. E două. Abia acum încep să se mişte lucrurile cu adevărat. Prin case, prin paturi, prin cluburi şi cuiburi de amorezi rataţi. La uşa apare C., obosit. Lucrează multe ore pe zi pentru nişte analfabeţi mintal. Ţin mult la el. Mi-a adus o carte de Focault. Trebuie să facă sens, undeva, ceva. Încerc să-i zic că nu trebuia. “Fane, ce naiba!”. Ok, în regulă atunci. Pare jenat, crede că m-a deranjat. “Nu este nimic, pune-te în scaun. Uite ce ne-a adus prietenul L. mai devreme.” Un adevărat domn, evident. Şedem regeşte şi sorbim cu plăcere. Povestim despre lucruri vechi, sobe, sobiţe şi pâinici. Cineva din exterior nu ar înţelege nimic. Ermetism total. Semn de apropiere, de dimpreună. Ce poate fi mai frumos? Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.


“Fane, trebuie să ajungem în El Che.” Dintotdeauna am scris cu dreapta. Dar nu mă deranjează etichetele. Tot loc de pierzanie este. Chit că are denumire sofisticată sau este bodega de la colţ. Mie mi-ar fi bine cu ai mei şi pe marginea şoselei. Poate că şi lor, nu ştiu. Terminăm paharele şi las muzica să curgă în spatele nostru. Taximetristul nu cred că a înţeles ce vorbeam. Nu e o tactică. Pur şi simplu lumea nu poate vorbi prea mult despre pâinici. Noi da. Avem acest dar, această empatie, această înţelegere. Ajungem în faţa locului cu pricina. Vrem să ne lăsăm hainele la garderobă, un spaţiu separat de local. Stăm la coadă, la trei şi jumătate dimineaţa. Oamenii vor să se distreze. După patru zile de stat în casă, direct la nivelul zero al realităţii. Mutre grobiene, cu sclipiri porcin-imbecile. Caută şi ei clipa, noi doar evadăm din bula de sticlă. Cât să avem de unde să ne întoarcem. Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.


Coborăm în bodegă. Mutra lui El Che, stilizată şi personalizată, e trendy, e mă-sa-n cur. Un criminal, ca toţi alţii. Poate perseverent. Şi idolatrizat şi marketizat. Oricum, prea mult despre un nimenea. Ne plimbăm, încercăm să căutăm vreun dovleac cunoscut. Nimic la orizont. Ne adâncim în pierzanie. Mergem mai jos. E labirintic, întocmai ca sufletele noastre, dar nu la fel de greu de descifrat. Nimerim într-un ungher mai retras. Luăm o sinteză de mai multe alcooluri. Ăştia îi zic ceva cu insula lungă. E un soi de juice, dar doar un pic iute. Nimic condimentat la mijloc. Ieşirea din casă e ciudată. Transferul dintr-o realitate în alta te poate bulversa. Dar stau tare pe picioare. C. pare un pic obosit, dar ironiile se curg lanţ. Are darul acesta, de a îmi ţine satira trează. Multe din vorbele mele de duh sunt din cauza lui. Le are şi dânsul pe ale lui, la fel de grozave. Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.


Şi în timp ce sângele copiiilor din Gaza curgea undeva departe în lumea asta, deodată încep să se pocnească. A durat cam două minute. C. s-a dat un pic mai deoparte. Cred că i s-a făcut ceva teamă. Eram botezaţi amândoi, oricum. Eu pe un gang, lângă o biserică, la trei dimineaţa, în mijlocul Capitalei. Bocanci în cap şi tot tacâmul. El, C., un pic mai rău decât mine. Dar discreţia e vitală aici. Sunete foarte seci de pumni lovind capete, coaste şi burţi. Cinci tipi pe unul. Cu siguranţă motivul era cretin. Ale naibii de seci sunetele alea. Stăteam la un metru de ei, foarte calm. Un zâmbet ironic mi s-a iţit pe faţă. Asistam la spectacolul mizeriei umane – sau una din variantele sale. Imediat au ajuns la sticle. Direct în capul pletosului pe care săriseră cinci. După care scaune pe spinare şi om lovit în timp ce era pe jos. Sânge şi cioburi pe jos, în miros de alcool şi transpiraţie, cu zgomot de hard-rock. Bine ai revenit în realitate. Atunci sângele copiiilor din Gaza m-a stropit pe pantaloni, pe mâini şi pe faţă.


Pletosul vine înspre mine, ca o brută rănită. Exact aşa arăta, ca un animal încolţit. Intră în baie, cu părul îmbibat de sânge. Iniţial, am mers înspre el să văd dacă este în regulă. E reflexul meu, înspre celălalt. Nu îmi răspunde la întrebare. Are o privire dementă. Îl înţeleg perfect. C. era în continuare un pic cam speriat. Luase paharele în baie. Revenim în ungher, căci în baie, prea mult luminată, stropi de sânge pigmentaseră albul. Pletosul încerca să se spele. Nu ştiu de ce, dar mă întorc în baie. Chiar doream să văd ce este cu omul ăla. Între timp apăruseră şi gorilele. Culmea, foarte calme. În baie, pletosul dădea sângele jos de pe el. Nu ştiu de unde apare o domniţă. “Tu ai o figură de om inteligent, you’re not the average guy dintr-un loc ca ăsta.” Ce naiba era să zic? “Aşa o fi, ştiu şi eu…” Avea lacrimi peste rimel şi încerca să scape de ele. Era machiată destul de intens. “Pot să te întreb ceva?” Sigur…“Tu ce i-ai spune unei fete căreia tocmai i-a murit prietenul?” Rămân interzis. Avea ochi de căprioară rănită. Tocmai asistasem la un măcel şi în baie o necunoscută mă întreabă metode de consolare. Încerc câteva răspunsuri, toate cretine. “Poate că cel mai bine ar fi să nu-i zici nimic, să laşi lucrurile să curgă de la sine…” Pare mulţumită cu răspunsul ăsta. Mă întreabă dacă machiajul mai este. Destul de puţin, zic eu. “Ştii că e cel mai bine să vorbeşti cu necunoscuţi în toalete, la patru dimineaţa? E mult mai uşor să vorbeşti cu ei, nu aici nici un fel de obligaţie.” Este de acord, dar îmi întinde mâna, prezentându-se, destul de fâstâcită. Era cam bulversată. Nu doream să ştiu cum o cheamă. Dar nu m-am putut abţine să nu remarc paradoxul situaţiei. Am simţit adierea morţii, în toaleta aia, la patru dimineţa. Şi în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea, în valuri chiar…


Mai stăm prin prejmă niţel. Mă reîntâlnesc cu O., cochetă şi simpatică. Ne dăm cu părerea despre ce s-a întâmplat. Mai este cu o fată, care îmi zice că am fost în aceeaşi facultate, în ani diferiţi. Şi că astă-vară am făcut cunoştiinţă. Serios, păpuşă? Cine mai ştie de astă – vară…Pe atunci mâncam cireşe, erau grozave. Nu îmi aduc aminte alte lucruri. C. este în continuare un pic timorat, dar îşi revine în simţiri rapid. Mergem sus. Au început bluesurile. Mai penal de atât nu se poate. O blondă vine lângă mine şi îngână nişte versuri uitându-se în direcţia mea. Ceva m-a speriat la figura asta pe care o face. Mă întorc cu spatele, de parcă aş fi văzut-o pe muma pădurii. Nu arata rău, dar schemele astea sunt de clasa VII-a. Era prea mult pentru o seară oricum. Numai de blonde nu îmi ardea mie. Se cară când mă vede refractar. Ieşim afară. Un poliţist fosforesecnt, altul în uniformă, la intrare. “A fost scandal înăutru?” mă întreabă, în timp ce trage ca un detectiv versat din ţigară. Îi cofirm şi intră şi ei în gaura pierzaniei. Concluzi e clară: vreo şase luni nu mai calc prin cluburi. Sau toată viaţa. Chestiile sociale mă cam dezgustau oricum de la o vreme. Acum chiar că nu mai am ce căuta în găurile astea de şarpe…


Deodată am simţit, în aerul foarte rece al dimineţii, şi mai pregnant, curgând prin mine, sângele copiiilor din Gaza. Ei mor şi noi murim odată cu ei. Ei de gloanţe, noi de nepăsare. De indiferenţă. Plângând că ne e frig. Dar trăim oricum în frig, chiar dacă sunt 20, 30 de grade afară. Da, ştiu, ceea ce este rău dintr-un anume punct de vedere, într-un alt mod este bun. “Înţelegere superioară şi sinteză la un alt nivel.” Da, sângele copiiilor morţi în Gaza, şi oriunde în altă parte în lumea asta, este sângele pe care se ridică noua lume. Care nouă? Care lume? Măcelul cui?


Adio sticlă, bun venit cioburi. Pray hard but pray with care.



Read More 3 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat edit post
Newer Posts Older Posts Home

Faneblog

  • Despre...
      Nimic.
  • Despre mine

    My photo
    Ştefan Muşat
    View my complete profile

    Arhiva încâlcelilor

    • ►  2013 (1)
      • ►  May (1)
    • ►  2011 (2)
      • ►  September (1)
      • ►  January (1)
    • ►  2010 (7)
      • ►  December (2)
      • ►  November (2)
      • ►  March (1)
      • ►  January (2)
    • ▼  2009 (14)
      • ▼  December (1)
        • Singurătatea omisiunii de cursă lungă
      • ►  August (1)
        • Despre demenţa producătorilor de vodcă (VI)
      • ►  July (2)
        • Întâmplări
        • Creatorii
      • ►  June (1)
        • Iluzia unui continent - Finalul
      • ►  May (2)
        • Iluzia unui continent - Drumul
        • Iluzia unui continent - Sosirea
      • ►  April (3)
        • Fragment de pastel
        • Despre demenţa producătorilor de vodcă (V)
        • Repetarea
      • ►  March (2)
        • Impresii
        • Anarhie şi chindie
      • ►  January (2)
        • Cum vom birui
        • Sângele copiiilor din Gaza
    • ►  2008 (53)
      • ►  December (3)
      • ►  November (4)
      • ►  October (4)
      • ►  September (4)
      • ►  August (5)
      • ►  July (1)
      • ►  June (3)
      • ►  May (2)
      • ►  April (3)
      • ►  March (5)
      • ►  February (8)
      • ►  January (11)
    • ►  2007 (52)
      • ►  December (20)
      • ►  November (21)
      • ►  October (11)

    Pretenii la nevoie...

    • Cristinica
    • Găluşca râde!
    • Iulia e cu pozele
    • Maria e beautiful!
    • Maria e cu pozele!
    • Sandu V-aloare!
    • Vlad

    Pe voi vă ştiu

    • Atitudini fără platitudini
    • Care este!
    • Degeabatologie
    • Insurgiam
    • La porţile Orientului

    Pe voi nu vă ştiu, dar nu ar fi rău să:

    • Arana
    • Crâmpeie de viaţă
    • Dă şi primeşte
    • Eraser Crumbs
    • Fake jew community
    • Fraţii Miron
    • Groparu'
    • Jump cuts
    • Lumea adam(a)ică
    • Maria Floricica
    • Morfoze
    • Mutuo Fulcimur
    • Nichituş
    • Nimic(uri) personal(e)
    • Noul conservatorism
    • Pilule
    • Prestidigitations
    • Pseudologia Phantastica
    • Repetitiv
    • Schiţe de aripi albastre
    • Urmuzz
    • Viaţa la ţară

    Treburi pe care trebuie:

    • Asymetria
    • Cadran politic
    • Civic Media
    • Distributist review
    • Free studies abroad
    • Full books
    • Greaca veche
    • Introducere la Islam
    • Kierkagaard
    • Memoria
    • Octavian Paler
    • Profesorul de franceză
    • Project Gutenberg
    • Revelation
    • Traducători autorizaţi
  • Search






    • Home
    • Posts RSS
    • Comments RSS
    • Edit

    © Copyright Faneblog. All rights reserved.
    Designed by FTL Wordpress Themes | Bloggerized by FalconHive.com
    brought to you by Smashing Magazine

    Back to Top