(Şi) poate ţi-ai fi dorit ca nuanţele să nu mai fie atât de volatile, inflamabile şi finale. Poate nu ai mai vrea să eviţi, să cauţi, să întrebi, să faci scenarii inutile, să te lansezi entuziast în calcule nefezabile. Atunci ce rost mai are ispita miresmei de toamnă, când răsuflarea-i se curmă sec, în limbaj Morse? Inutilă-i zbaterea împotriva efemerităţii pastilelor de timp cu bleo câştig, administrate de ursită, în timp ce-ţi îngădui o schizofronie întrupată în contexte neprietenoase, o teribilă biografie putând reieşi din aceste sănătoase premise. Cât de aseptică se arată această schizofrenie, când capeţi certiutdinea că în spatele experienţei (concept general) tronează atrocea suferinţă. Întrebarea-mi de căpătâi: cum poţi condensa calitativ o interacţiune condiţionată de nisip, cum poţi evita regretul ulterior că nu ai făcut ce trebuie, că nu ai avut acuitate? Amăgeala toamnei este cea mai periculoasă, ca oricare alt soi de amăgeală, căci te îmbie cu vălul pervers şi subţire al câştigului stacojiu şi umbros al melancoliei. E superb şi ridicol să crezi în pasiuni toamna, dar doar aşa îţi poţi garanta seducătorul masacru al mătăsurilor, voluptatea inerentă a detaşării şi refuzul culcuşului cu margarete pe termen lung. Să te iei la harţă cu blestemul incantat cu simţ de răspundere, ca şi cum ai persifla eficacitatea vulturului înfometat. Au dreptate pozitiviştii: cea mai adversă reacţie o vei obţine din partea individului atunci când încerci să-i îngrădeşti libertatea. Ospiciile curente ţin cont foarte mult de acest lucru şi, prin urmare, deţin spaţii special amenajate pentru romanticii lucizi care scrijelesc cuvinte de ocară la adresa ordinii curente, răbufnind sub lumânări, inspiraţi de portocaliu şi, eventual, de nuanţe arămii de albastru. Dar ce te faci atunci când azurul refuză concubinajul, căci în paleta de culori se află un un pic cam departe de reflexele roşietice, o distanţă care s-ar putea calcula în oftaturi nocturne sau în şuşanele, depinde unde te poziţionezi, dar, în absolutul cromatic, albastrul e departe de portocaliu, cu excepţia asfinţitului. De aceea, aş mijloci câteva asfinţituri pe e o neîntreruptă serie de oftaturi. Natura nu are cum să se trădeze pe ea însăşi, asta e treaba oamenilor, dar simbolurile în spatele cărora se află deveniri şi trasee de viaţă, în şoaptă glacială îşi declară sterilitatea, secătuite de dansul aleator şi încordat al imaginaţiei. Sau al distanţei faţă de adulator. Şi toată această sterilitate rezultând într-un film suprarealist de categoria a doua, cu ploaia în central rol stereotipic, nevoită să contabilizeze încă un eşec al trişorului dezavuat, căruia o felină distrată, aflată într-o adorabilă stare de confuzie, i-a jucat o festă. Cu siguranţă paşii din ploaie sunt apăsaţi, ignorând băltoacele, dar nu şi rotocoalele vulturului trufaş, care-şi savurează victoria sub privirile reci ale felinei scăpate de sub jugul propriului vis.
Cu câtă detaşare poţi privi pierzania unui mănunchi de margarete? Cu siguranţă numai cu răceala singurătăţii omisiunii de cursă lungă, însoţită la tot pasul de hulpavul vultur. You were wrong. You were right. To facilitate the great unknown.
