“Acum 6 ani eram, cale de aproape 8 mile, într-o călătorie la ţară şi poposisem la un han,unde-mi luam prânzul. Masa fusese plăcută şi gustoasă, eram destul de bine dispus şi tocmai şedeam cu o ceaşcă de cafea în mână savurându-i aroma când, deodată, o fată tânără şi frumoasă trecu zveltă şi graţioasă, prin faţa ferestrei, coti şi intră în curtea adiacentă hanului, de unde trăsei concluzia că va coborî în grădină. Tinereţea, bat-o vina – dădui, prin urmare, cafeaua pe gât, aprinsei o ţigară de foi şi tocmai eram gata să urmez voia sorţii, când iată că îmi bate cineva la uşă şi intră înăuntru – tânăra fată. Făcu, prietenoasă, o plecăciune şi mă întrebă dacă nu era a mea trăsura trasă în curte, dacă nu mă duceam cumva la Copenhaga şi dacă nu-i dădeam voie să vină şi ea cu mine. Felul ei de a se comporta, modest şi totuşi demn şi cu adevărat feminin, fu suficient pentru a mă face să-mi scap din vedere interesantul şi picantul. Cu toate că este mult mai interesant, în loc să întâlneşti o fată tânără în grădină, să călătoreşti cu ea 8 mile, în propria-ţi trăsură cu vizitiu şi valet, şi să-ţi fie cu totul la cherem. Nu contează, sunt convins că oricum nici chiar un om mai uşuratic decât mine nu s-ar fi simţit ispitit. Încrederea cu care mi se încredinţase era o apărare mai bună decât orice fel de deşteptăciune şi iscusinţă de fată. Plecarăm împreună. Nici să fi călătorit cu un frate sau cu un tată n-ar fi putut călători mai în siguranţă. Eu şedeam tăcut şi rezervat, devenit complezent numai când simţeam că ar fi vrut să facă vreo remarcă. Îi poruncii vizitiului să zorească. Îl rugai să zăbovească 5 minute la fiecare staţie, unde coboram şi o întrebam, cu pălăria în mână, dacă n-ar fi dorit să comande vreo răcoritoare; valetul stătea şi el în spatele meu cu pălăria în mână. Când ne apropiarăm de capitală, îl pusei pe vizitiu s-o ia pe un drum lăturalnic, unde coborâi şi o luai pe jos [ultima] jumătate de milă până la Copenhaga, ca să nu dăm de nimic şi nimeni care să o jeneze în vreu fel. Nu m-am interesat niciodată cine era, unde locuia, din ce motiv ar fi pornit-o aşa subit în călătorie, pentru mine ea a rămas întotdeauna o amintire plăcută, nu mi-am permis s-o lezez nici măcar cu vreun fel de curiozitate nevinovată. O tânără care doreşte interesantul devine tocmai laţul în care singură se prinde. O fată care nu doreşte interesantul, crede în repetare. Cinste celei care este aşa chiar de la început, cinste celei care a ajuns aşa în timp.”
Søren Kierkegaard, Repetarea, Editura Armacord, Timişoara, 2000, pag. 43-45