Revin la Carte, poate poate mai trag ceva învăţăminte. Mi-e teamă că aşa ceva nu este cu putinţă de data asta…Am găsit povestirea asta, cam lungă ce-i drept, pe deasupra şi patetică. Din milă pentru el, care de atâtea alte ori mi-a oferit sfaturi înţelepte, am să i-o public. Mă întreb unde îi este capul? Chiar nu are ceva mai bun de făcut? Stârneşte în mine un sentiment de compasiune amestecat cu silă. Nu-l văd să-şi revină prea curând. Trebuie să ai mintea sucită rău să pui pe hârtie asemenea palavre…
“Întinde piciorul şi calcă iubito, pe bucata asta de pământ, care nu este defel movila nici unui proaspăt mormânt, ci este poarta cu clanţa ruginită, dar încă vie, către un tremurând tărâm. Ochii atoatevăzători ai îngerilor, rotindu-se deasupra acestei Atlantide zămislite din ambiţia unei nopţi de primăvară, cu ploaie japoneză, tresară la aflarea alcătuirii acestei bucăţi de pământ: bucălată la un capăt, ascuţită în partea opusă. Este un continent care palpită încet, molcom, adesea vânturat de intensităţi obscure şi care de curând a trăit abruptul unei erupţii vulcanice. Reflexia la scară geografică a unui tremur interior. Anatomia suprafeţei e pentru medici, dar sinapsele ce prind rădăcini în necunoscut sunt obiectul de studiu al danezilor. Acum situaţia este mediu stabilă: închipuie-ţi un preaplin pe care îl înţepi involuntar, într-un punct aleatoriu. Ştiu că eşti într-atât de atentă încât să nu să scapi compasul de jos, deşi cine nu şi-ar dori să fie un Dali şi să deseneze un compas din nenumărate zâmbete, iar îmbujorarea să fie vârful ascuţit? Deci vom avea această convenţie, conform căreia zâmbetele tale să îmi caute privirea său să ţintească aiurea, înspre zenitul păzit de Suliţaş. Sute de firişoare întretăiate susţin podeaua preaplinului. Un singur moment de neatenţie, un singur zâmbet focalizat în jos va echivala cu zborul violent al unui mănunchi de creioane ascuţite, căzând vertical, vertiginos şi perpendicular pe o peliculă de bezea, zguduind podeaua cu pricina.
Suntem abia ajunşi, abia păşit-am cu sfială copilărească pe acest nou teritoriu, splendid în melancolia lui, într-un loc unde marea nu este prea năzuroasă şi ne îmbie la odihnă, nicidecum îndelungată. Dar deja îţi ghicesc nerăbdarea, ştiu că priveliştea plană nu te încântă aşa mult, pentru că încă nu ai intuit dimensiunea balneară a vieţii. Convulsia oftatului ce anunţă plecarea se ramifică în nisip, transmiţându-i uşoare unduiri. Datorită lor găsim un drumeag ostenit de atâta praf, care ne conduce într-un spaţiu larg, deschis în verde, mănos şi anost datorită uniformităţii, dar plin de câmpii de floarea-soarelui. Cu adorabila-ţi răbdare, aştepţi liniştită până îmi fac saltul meu mortal cu dublu şurub în lanul de flori, cu aterizare sigură în geotextil, zâmbind cu direcţie corectă, aşa cum ne-am înţeles. În urma mea rămâne amprenta unui…Un pic mai la dreapta de locul acestei năstruşnice fapte, există un copac atât de simplu, după forfot, după scorburi. Îi căutăm rapid răcoarea, ferindu-ne de arşiţa inerentă şi ubicuă, la adăpost de Suliţaş. Muşuroaiele de furnici rămân intacte, căci convulsiile podelei sunt aproape neglijabile, semn că miezul zilei îndeamnă la moleşeală. După mine, spleen-ul! Care deţine cea mai păcătoasă caracteristică cu putinţă: e magnetic, prin urmare cădeam moale peste încordat, ademeniţi de prelingerea răcoarei peste noi. Dar câmpia şi avatarurile ei vegetale ne ţintuiesc locului, în plasa comodităţii, ispitându-ne la şezătoare păcătoasă. Degrabă trebuie să ne continuăm călătoria şi să purcedem mai departe înspre firea lucrurilor…”