Tocmai ce credeam că seara se terminase. Cam pestriţă, condimentată cu ustoroiul din humus şi de lipsa bruscă de inhibiţii. Destăinuiri, re-memorări, cărţile date pe faţă. Nu m-a deranjat. Contează cu cine o faci. Nu ştiu cum naiba, parcă nu a contat că de faţă era o persoană pe care o cunoscusem doar de o oră. Plăcinta duduia în cuptor şi mandea îşi expunea teoria şi viaţa. Pe tavă, exact ca plăcinta. Plăcinta din cuptor şi plăcinta din viaţa mea. Era o legătură între astea. Normal că era o legătură, toate se leagă. Vorbisem şi despre asta. “Deci chiar cred că ăia de stau în post şi rugăciunea au acces la”altceva”. “Serios?”. Nu mă pot abţine să fiu ironic nici măcar viz-a-viz de lucrurile serioase. Plăcinta continua să se coacă şi prietenia mea cu vinul era din ce în ce mai adâncă. “Eşti hartbreichist.” Nu, acuzaţia nu stă în picioare. Abandonăm vieţile noatre, abandonăm seara, aparent. “Mă bucur că aţi venit şi că ne-am cunoscut.” “Şo eu mă bucur că te-am întâlnit…de câteva relaţii încoace!” Râsete puternice. Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.

Pleacă oamenii. La minus cinci grade, în tricou, frigul nu există. Dar doar zece minute, după care trebuie să faci cinci flotări, zece paşi, cinci flotări, zece paşi. Dar frigul chiar nu există. Ajung sus, în limita celor zece minute salvatoare. Chivas e un rege pentru că e discret. La gust, adică. Cum sună asta, lucrare cu licoare? Nu, nu este o oroare, puritani făr’de verticalitate. “Vreau ca să mă las de alcool pentru că mă distruge.” Normal, dacă îl laşi să facă asta. Dar sunt o mie de alte feluri – şi chipuri – de a te autodistruge. Nu ai imaginaţie? Păcat, ai mutră de om inteligent. Mă arunc în scaun, povestea mea curge frumos până acum. Oamenii par a se apropia. Spaţiul e mic, nu ai unde să te ascunzi. Nici de priviri, nici de întrebări indiscrete – un deliciu, doar ne ştim de atâta vreme. Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.

Sună interfonul. E două. Abia acum încep să se mişte lucrurile cu adevărat. Prin case, prin paturi, prin cluburi şi cuiburi de amorezi rataţi. La uşa apare C., obosit. Lucrează multe ore pe zi pentru nişte analfabeţi mintal. Ţin mult la el. Mi-a adus o carte de Focault. Trebuie să facă sens, undeva, ceva. Încerc să-i zic că nu trebuia. “Fane, ce naiba!”. Ok, în regulă atunci. Pare jenat, crede că m-a deranjat. “Nu este nimic, pune-te în scaun. Uite ce ne-a adus prietenul L. mai devreme.” Un adevărat domn, evident. Şedem regeşte şi sorbim cu plăcere. Povestim despre lucruri vechi, sobe, sobiţe şi pâinici. Cineva din exterior nu ar înţelege nimic. Ermetism total. Semn de apropiere, de dimpreună. Ce poate fi mai frumos? Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.

“Fane, trebuie să ajungem în El Che.” Dintotdeauna am scris cu dreapta. Dar nu mă deranjează etichetele. Tot loc de pierzanie este. Chit că are denumire sofisticată sau este bodega de la colţ. Mie mi-ar fi bine cu ai mei şi pe marginea şoselei. Poate că şi lor, nu ştiu. Terminăm paharele şi las muzica să curgă în spatele nostru. Taximetristul nu cred că a înţeles ce vorbeam. Nu e o tactică. Pur şi simplu lumea nu poate vorbi prea mult despre pâinici. Noi da. Avem acest dar, această empatie, această înţelegere. Ajungem în faţa locului cu pricina. Vrem să ne lăsăm hainele la garderobă, un spaţiu separat de local. Stăm la coadă, la trei şi jumătate dimineaţa. Oamenii vor să se distreze. După patru zile de stat în casă, direct la nivelul zero al realităţii. Mutre grobiene, cu sclipiri porcin-imbecile. Caută şi ei clipa, noi doar evadăm din bula de sticlă. Cât să avem de unde să ne întoarcem. Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.

Coborăm în bodegă. Mutra lui El Che, stilizată şi personalizată, e trendy, e mă-sa-n cur. Un criminal, ca toţi alţii. Poate perseverent. Şi idolatrizat şi marketizat. Oricum, prea mult despre un nimenea. Ne plimbăm, încercăm să căutăm vreun dovleac cunoscut. Nimic la orizont. Ne adâncim în pierzanie. Mergem mai jos. E labirintic, întocmai ca sufletele noastre, dar nu la fel de greu de descifrat. Nimerim într-un ungher mai retras. Luăm o sinteză de mai multe alcooluri. Ăştia îi zic ceva cu insula lungă. E un soi de juice, dar doar un pic iute. Nimic condimentat la mijloc. Ieşirea din casă e ciudată. Transferul dintr-o realitate în alta te poate bulversa. Dar stau tare pe picioare. C. pare un pic obosit, dar ironiile se curg lanţ. Are darul acesta, de a îmi ţine satira trează. Multe din vorbele mele de duh sunt din cauza lui. Le are şi dânsul pe ale lui, la fel de grozave. Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.

Şi în timp ce sângele copiiilor din Gaza curgea undeva departe în lumea asta, deodată încep să se pocnească. A durat cam două minute. C. s-a dat un pic mai deoparte. Cred că i s-a făcut ceva teamă. Eram botezaţi amândoi, oricum. Eu pe un gang, lângă o biserică, la trei dimineaţa, în mijlocul Capitalei. Bocanci în cap şi tot tacâmul. El, C., un pic mai rău decât mine. Dar discreţia e vitală aici. Sunete foarte seci de pumni lovind capete, coaste şi burţi. Cinci tipi pe unul. Cu siguranţă motivul era cretin. Ale naibii de seci sunetele alea. Stăteam la un metru de ei, foarte calm. Un zâmbet ironic mi s-a iţit pe faţă. Asistam la spectacolul mizeriei umane – sau una din variantele sale. Imediat au ajuns la sticle. Direct în capul pletosului pe care săriseră cinci. După care scaune pe spinare şi om lovit în timp ce era pe jos. Sânge şi cioburi pe jos, în miros de alcool şi transpiraţie, cu zgomot de hard-rock. Bine ai revenit în realitate. Atunci sângele copiiilor din Gaza m-a stropit pe pantaloni, pe mâini şi pe faţă.

Pletosul vine înspre mine, ca o brută rănită. Exact aşa arăta, ca un animal încolţit. Intră în baie, cu părul îmbibat de sânge. Iniţial, am mers înspre el să văd dacă este în regulă. E reflexul meu, înspre celălalt. Nu îmi răspunde la întrebare. Are o privire dementă. Îl înţeleg perfect. C. era în continuare un pic cam speriat. Luase paharele în baie. Revenim în ungher, căci în baie, prea mult luminată, stropi de sânge pigmentaseră albul. Pletosul încerca să se spele. Nu ştiu de ce, dar mă întorc în baie. Chiar doream să văd ce este cu omul ăla. Între timp apăruseră şi gorilele. Culmea, foarte calme. În baie, pletosul dădea sângele jos de pe el. Nu ştiu de unde apare o domniţă. “Tu ai o figură de om inteligent, you’re not the average guy dintr-un loc ca ăsta.” Ce naiba era să zic? “Aşa o fi, ştiu şi eu…” Avea lacrimi peste rimel şi încerca să scape de ele. Era machiată destul de intens. “Pot să te întreb ceva?” Sigur…“Tu ce i-ai spune unei fete căreia tocmai i-a murit prietenul?” Rămân interzis. Avea ochi de căprioară rănită. Tocmai asistasem la un măcel şi în baie o necunoscută mă întreabă metode de consolare. Încerc câteva răspunsuri, toate cretine. “Poate că cel mai bine ar fi să nu-i zici nimic, să laşi lucrurile să curgă de la sine…” Pare mulţumită cu răspunsul ăsta. Mă întreabă dacă machiajul mai este. Destul de puţin, zic eu. “Ştii că e cel mai bine să vorbeşti cu necunoscuţi în toalete, la patru dimineaţa? E mult mai uşor să vorbeşti cu ei, nu aici nici un fel de obligaţie.” Este de acord, dar îmi întinde mâna, prezentându-se, destul de fâstâcită. Era cam bulversată. Nu doream să ştiu cum o cheamă. Dar nu m-am putut abţine să nu remarc paradoxul situaţiei. Am simţit adierea morţii, în toaleta aia, la patru dimineţa. Şi în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea, în valuri chiar…

Mai stăm prin prejmă niţel. Mă reîntâlnesc cu O., cochetă şi simpatică. Ne dăm cu părerea despre ce s-a întâmplat. Mai este cu o fată, care îmi zice că am fost în aceeaşi facultate, în ani diferiţi. Şi că astă-vară am făcut cunoştiinţă. Serios, păpuşă? Cine mai ştie de astă – vară…Pe atunci mâncam cireşe, erau grozave. Nu îmi aduc aminte alte lucruri. C. este în continuare un pic timorat, dar îşi revine în simţiri rapid. Mergem sus. Au început bluesurile. Mai penal de atât nu se poate. O blondă vine lângă mine şi îngână nişte versuri uitându-se în direcţia mea. Ceva m-a speriat la figura asta pe care o face. Mă întorc cu spatele, de parcă aş fi văzut-o pe muma pădurii. Nu arata rău, dar schemele astea sunt de clasa VII-a. Era prea mult pentru o seară oricum. Numai de blonde nu îmi ardea mie. Se cară când mă vede refractar. Ieşim afară. Un poliţist fosforesecnt, altul în uniformă, la intrare. “A fost scandal înăutru?” mă întreabă, în timp ce trage ca un detectiv versat din ţigară. Îi cofirm şi intră şi ei în gaura pierzaniei. Concluzi e clară: vreo şase luni nu mai calc prin cluburi. Sau toată viaţa. Chestiile sociale mă cam dezgustau oricum de la o vreme. Acum chiar că nu mai am ce căuta în găurile astea de şarpe…

Deodată am simţit, în aerul foarte rece al dimineţii, şi mai pregnant, curgând prin mine, sângele copiiilor din Gaza. Ei mor şi noi murim odată cu ei. Ei de gloanţe, noi de nepăsare. De indiferenţă. Plângând că ne e frig. Dar trăim oricum în frig, chiar dacă sunt 20, 30 de grade afară. Da, ştiu, ceea ce este rău dintr-un anume punct de vedere, într-un alt mod este bun. “Înţelegere superioară şi sinteză la un alt nivel.” Da, sângele copiiilor morţi în Gaza, şi oriunde în altă parte în lumea asta, este sângele pe care se ridică noua lume. Care nouă? Care lume? Măcelul cui?

Adio sticlă, bun venit cioburi. Pray hard but pray with care.

3 Opinii

1. Anonymous on 12 January 2009 at 10:11

   ...ma-sa-n cur de dement supranatural, Cave asta.
   Te vad mai cu ura. Cand te fac un ceai?

    
2. Anonymous on 12 January 2009 at 22:11

   sex, alcool si violenta sau viata dubla a lui Stefan Musat. :))

    
3. Anonymous on 29 January 2009 at 13:35

   heh,this reminded me of salman rushdie,in midnigh children,i don't know why,poate din cauza sangelui copiilor din gaza.ya,e bine,poate mai ermetic.mai puternic.mai dramatic.use your nose.