Patru inşi: eu, taică-miu, noul proprietar (Doiar de provincie, palavragiu şi lăudăros) şi vecinul de alături. Ne tocmeam la diverse amănunte, că deh, când te muţi dintr-o parte în alta, tre’ să vezi ce e cu prizele, cu baia, cu gresia, cu purcelu’, cu căţelu’, pana mea, toate obiectele mici şi neimportante care îţi fac viaţa mai amară dacă nu funcţionează. Fănelu’, fiind şi el odrasla vremurilor sale, întreabă:

- Da’ net este pe acilea?

- Cum să nu, îl trimit pe fi-miu, vine el şi îţi zice, se îmbăţoşează vecinul, cu gândul, probabil, să înfiripeze o legătură trainică cu nou venitul în comunitate.

- Bine aşa, zic io mulţumit.

După zece minute, pleacă vecinu’, apare copchilu’. Ciocăneşte, noi de colo: “I-e dechis”. Intră pe uşă, mai întâi, o şapcă, după aceea mutra semi-bărbierită a unui băieţel de cartier, macsim 21 de ani. Concomitent, se aude o voce vag răguşită, jâjâită (nu ştiu cum să vă zic, dar sigur recunoaşteţi timbrul aparte de care vă povestesc, e din ce în ce mai întâlnit zilele astea, e voit răguşit, individul trebuie să se diferenţieze automat, etc). Fără să vreau, din reflex cred, mi-a trecut prin cap: ”E din ăla!”. Mă străduiesc să nu operez în social cu acemenea prejudecăţi, e riscant şi cu uşurinţă pot fi demontate de experienţa directă. În casă nu ploua, dar şapca rămâne pe cap. Well, am mai văzut din astea, nu e aşa grav. Poate este răcit, sau a făcut baie la cap, deşi cozorocul îndreptat prea în faţă, ca un cioc de raţă, mă ducea cu gândul la tiparul durului în creştere, pus pe combinaţii, şuste şi alte manevre. Zâmbesc (nu superior!) şi îl întreb cum este cu netul, cu plata, cu chestiile administrative. Zice că să ne vedem la el mâine (vineri adică) şi mergem dimpreună, că-mi arată el cum stă treaba. Bine, zic, aşa facem, te caut eu mâine, sau când am vreme, şi o rezolvăm. În momentul ăsta, tipul nu prea mai avea ce face, adică venise să-i pun o întrebare, acum gata, eu nu te mai reţin. Ioc, gagiul rămâne…ca să ce?!?!?, mă tot întrebam, în timp ce palavragiul de proprietar începuse să ne povestească pentru a treia oară în mai puţin de 20 de minute cum a reuşit el să renoveze 2 apartamente cu X sute de milioane, de ce copchilu’ vecinului zăbovea. Poate vrea să socializăm, bag seamă în prostia mea. Chiar aşa era:

- Da’ tu unde ai treaba? Unde ai facultatea? – discuţia deviase către valoarea imobilului şi poziţionarea sa pe harta capitalei.

- Păi am treabă în centru, la Facultatea de Istorie, zic, am acolo master.

- Aha, da’ ai terminat? – da’ curios mai eşti, drace.

- Da, am terminat anul ăsta.

- Da? Ce? – păi ‘tu-ţi America mă-tii, io te întrebai de net, tu acu’ mă chestionezi, ce aia a calului?

- Sociologie, zic eu cu jumătate de glas.

- Socio…ce? Ce este aia?

Stop cadru. Să ne înţelegem, eu am mari probleme când trebuie să explic unor oameni normali – nu este în sens depreciativ “normal” – ce dracu’ e aia sociologie. Asta pentru că în mentalul colectiv termenul nu este asimilat – nu este ceva onorabil, ca medicina, avocatura, sau mai ştie eu ce, se gândesc oamenii – şi din cauză că sociologia a fost instituţionalizată de curând, acum vreo 150 de ani, deci dilemele asupra unei definiţii stabile încă există. Şi ar mai fi ceva: tot timpul tre’ să te adaptezi la ce poate cel din faţa ta…numa’ că pe băietul ăsta, să mă scuze Cel de Sus, nu ştiam de unde să-l iau ca să înţeleagă:

- Păi se ocupă cu oamenii, în general…

Nu apuc să termin propoziţia “cum ar veni, comunităţi şi cum se schimbă ele, cum iau naştere…bla-bla…relaţiile dintre oameni, familia, etc...” că gagiul o trânteşte:

- E aşa, un fel de biologie, nu? (Logia mă-tii, io în gând)

Muţenie totală timp de 10 secunde.

- Nu chiar, nu prea are legătură, reuşesc eu să articulez.

Să fie clar: eu nu am nimic cu omul ăsta. Nu-l urăsc, nu-i port pică, nu vreau să râd de el, nu am nimic cu el. Că nu ştie, că nu poate, că nu vrea, nu mă interesează, îl priveşte, face ce vrea el, e treaba lui. Morala este că oricât am vrea să scăpăm de prejudecăţi (în numele toleranţei, înţelegerii), nu prea merge, iar în timpurile astea de plafonare masivă, chiar nu este nevoie de multă subtilitate pentru a-ţi da seama de ce poate un om. Ce mă întristează în povestea asta nu este incapacitatea lui de a înţelege – am şi eu vina mea, poate nu am ştiut să-i zic clar şi la obiect – ci mai degrabă că, de când a intrat pe uşă şi a deschis gura, l-am ginit pe “fraer”, şi am încercat să duc o bătălie pe care o ştiam de dinainte pierdută. Prejudecăţile funcţionează şi, adesea, ne salvează de drumul până la farmacie pentru Nurofen.

Ştiu că există probleme cu mult mai presante în acest moment, ştiu că probabil fiecare dintre noi are de făcut lucruri importante, termene de îndeplinit, scrieri de terminat, gânduri apăsătoare şi sentimente care ne macină…ştiu că sunt probleme mari de tot, acolo, afară, că ne ducem dracului de râpă, că timpul este preţios şi energia puţină, că natura este afectată şi resursele se împuţinează, că ne-am pierdut speranţa şi nu mai ştim să iubim…da, ştiu toate acestea, sunt conştient de ele, de aceste grozăvii…dar trebuie să o zic: mi-am găsit garsonieră, mi-am găsit unde să stau.

Cu siguranţă fericirea stă şi în lucrurile mărunte.

Frate, să mor io, am fost acolo…ne-am rupt, pe bune, a fost super-haos, adică pe bune, nu am mai văzut aşa ceva, a fost rupere, ne-am dus de tot, a fost aşa, ca un trip beton, mega-marfă…am început lejereanu, ne-am băgat pe nişte vin înaine, din ăla roşu, cât să ne facem niţel, nu mult, doar cât trebuie…şi după aceea pe străzi, până la club, Mary was there, ştii tu omule…ea e acolo tot timpul…numai să vrei, pe bune, să mor dacă mint, şi pana mea, am ajuns la club…şi pe bune dacă mint, era una de-i ieşeau pe afară toate alea, frate…şi acum o am în cap, super-bună, mamă ce i-aş fi făcut frate, suplă şi toate alea, super tare…şi băga Digei Neurotix, mamă, mamă, cum a fost, deci pe bune, a rupt omu’, a fost haos, haos, nu mai ştiam de noi…şi pana mea, ne-am luat şi nişte nectar, cât să ne fie bine…după aceea ne-am mai cărat şi pe afară, pac-pac…şi frate, de la frigul ăla de afară şi când am dat de căldura aia dinăuntru, pe bune, nu te mint frate, mă jur, a fost aşa, oceanic...frate…înţelegi…deci trip de trip, mă adânceam din ce în ce mai mult, aproape că nu ma simţeam nimic…era incredibil, frate…incredibil…abia mai simţeam ceva...deci sunt rupt acum…dar pana mea…aseară…pur şi simplu…unde, când? în seara asta? Da, frate, mă bag…pe la ce oră?...Super, deci la 11 la Romană, da? Beton, hai că mă duc să îmi comand un MacFish…

S.F. – ul, acestă lume inventată, probabil, de nişte vizionari, dar care vor fi recunoscuţi ca atare abia când prima inteligenţă artificială va reacţiona nu după algoritm, ci după ce va contextualiza emoţional sau după ce prima bază umană va prinde rădăcini pe Marte. Până atunci, ei vor rămâne doar creatorii de utopii, neînţeleşi (aproape) de nimeni şi apreciaţi de o mână de oameni. Nu aş fi mai puţin onest sau chiar nedrept dacă aş adăuga că genul este ocolit de şcoliţii elitişti şi de ipocriţii fandosiţi. Nu departe de roboţei şi luminiţe, plasma gun şi space travel, Fantasy-ul este o prelungire a acestui gen, provocat tot de mania omului modern pentru mister şi necunoscut.

Un aspect care mie mi se pare relevant este dacă această categorie a S.F.-ului s-a extins tocmai din dorinţa, inconştientă şi normală a creatorului de a proiecta o umanitate mai curată, mai normală, mai puţin rea? O umanitate mânată de idealuri pe care doreşte să le îndeplinească şi nu de lupte ideologizate, sângeroase şi inutile? Îmi aduc aminte de mania care a cuprins mapamondul, toate acele construcţii imaginare, toate acele cărţi şi scenarii de-a dreptul irecuperabile, având ca fundaţie incidentul Roswell – şi nu numai, şi cum m-au trimis cu gândul la acele civilizaţii care poate există, dar nu îşi fac apariţia…decât vag. Nu este în intenţia mea de a demonstra adevărul sau falsitatea acestor evenimente – ar fi un efort inutil, ci mai degrabă la proiecţiile colective despre aceste civilizaţii se îndreaptă gândurile mele. A existat tendinţa ca mulţi dintre autori să fi investit aceste civilizaţii extraterestre cu puternice înclinaţii către război&cotropire. Şi, tot timpul, cu o tehnologie cu mult peste cea pământeană. Pedeapsa finală şi capitală care să relanseze un nou ciclu pentru omenire nu era reprezentată de venirea lui Iisus a doua oară pe Pământ – sau de Apocalipsă, ci de navele spaţiale extraterestre care acopereau cerul şi tunau cu lasere.. Şi tot timpul pământenii, după uriaşe eforturi şi sacrificii comune(?), în ciuda decalajului tehnologic, reuşeau să învingă. Miza/morala aici este că omenirea, în pragul unui impas de acest gen, ar avea resursele necesare pentru depaşirea crizei. Cum? Prin solidaritate, lucru în echipă, credinţa oarbă în victorie şi alte asemenea idei de ultima sută de metri.

Pe de altă parte, ne putem imagina discursul rasei extraterestre astfel: ”Rasa umană se condamnă singură la autodistrugere, noi vă vom uşura sarcina prin asimiliare forţată.” Cu alte cuvinte, tu omule, în mod conştient îţi distrugi planeta şi pedeapsa pe care o meriţi este extincţia totală. Să nu uităm de la ce am plecat: avantaj tehnologic net superior şi porniri justiţiare. În traducere liberă, pe înţelesul pământeanului: etică a muncii, sacrificiu necondiţionat, pragmatism în folosirea resurselor şi probabil un alt gen de morală. Asta să fie lecţia pe care ar trebui să o învăţăm? Adică ei, rasa superioară, ne învaţă o lecţie şi noi, prin apel la nişte valori care în mod normal sunt uitate, evităm primejdia şi ne întoarcem la autodistrugere. Să nu mă înţelegeţi greşit: nu pledez pentru sfârşitul lumii, ci pentru (re)începutul ei. Şi pe aceşti vizionari i-am putea considera ca fiind şi nişte pioneri ai unei (noi) ideologii, al unor noi idealuri. Mai bune sau mai rele, mai puţin sau mai mult sângeroase, mai mult sau mai puţin constructive, asta e de prisos să mă gândesc...

Poate, până la urmă, dorinţa omului de a pleca în spaţiu este şi dorinţa de curăţire, de a începe o nouă viaţă, de a crea o altă speranţă pentru umanitate. Rasele extraterestre portretizate nu sunt decât aceste idealuri de progres, de extindere şi de exercitare a unei voinţe comune, superioare. Este poate ceea ce lipseşte omului/umanităţii acum (printre altele). Cum spuneam, nu pledez pentru sfârşitul lumii, ci pentru (re)începutul ei.

There's no love in fear.

La un moment dat, ochii mi-au căzut pe această producţie. Am văzut, am încercat să înţeleg, nu prea mi-a reuşit, acum mă străduiesc să mă obişnuiesc cu ideea. Tot ce este spus aici este spus pentru a atrage atenţia, pentru a ne pregăti, pentru a ne informa? Sau este doar o prezentare tendenţioasă a unor fapte? Sau altfel, mai există îngeri păzitori?

http://video.google.com/videoplay?docid=5547481422995115331

It was really, really good.
You made me happy every single day.

Ce poate înseamna cititul? Ce rost are acumularea prin lectură? Rostul este evident, m-aş hazarda să afirm. Zic asta deoarece este importantă acumularea în sine, dacă ea are ca scop final cunoaşterea mai pătrunzătoare; dacă nu, şi este făcută doar pentru a servi unui scop imediat, atunci ea decade din postura de cale, devine instrument. Deci rost este, contează direcţia şi amplitudinea.

Există cazul trist în care premiantul lecturase întreaga bibliografie, dar îi lipsea imaginaţia necesară să contextualizeze, să imagineze ideile sorbite din texte într-un context practic. Nu putea să lege realitatea vieţii cu realitatea ideilor din carte. Mă refer aici la acele cărţi care nu sunt în mod expres un îndrumar, ci mai degrabă la acele cărţi în care autorul alege să-şi mascheze ideile în intrigi bine ţesute. Premiantul nostru nu are creativitate, foloseşeste cartea ca mijloc de urcare pe podium. Cartea devine astfel calea către o împlinire seacă, fără izbânzi colaterale. Este cititul fără desluşire.

La celălalt antipod se află cel care citeşte un număr neînsemnat de cărţi, se rezumă la puţin, la relevant. El are puterea de a discrimina, de a vedea ce anume este benefic pentru existenţa socială şi psihică. El distinge între idei, se joacă cu ele, aderă la ele sau le contrazice în forul său intern. Zbaterea tumultoasă a sinelui conştient îl îmbogăţeşte, participă activ la lectură, aceasta nu este un scop în sine, este aducătoare de noi sensuri, de alte definiţii. Lectorul leneş este, prin definiţie, un căutător, un meditativ, este cel pentru care desluşirea apare la sfârşitul lecturii. Pentru el, fiecare rând are o însemnătate aparte pentru că este deîndată pus în legătură cu realitatea practică. Este cititul cu desluşire.

În spaţiul dintre aceste două antiteze se află majoritatea. După cum este firesc, nu avem un tip ideal, există indvizi care ating tangenţial extremele şi aceştia sunt relativi puţini. Pe primii îi vom regăsi la televizor. Pe cei din urmă, creând.

Mamaie: ”Aoleu, bre, dacă vin ăştia, iar mă pun să zic bancuri cu prostii!”

Io, de colo: ”Te şi filmăm, bre, dacă e nevoie.”

Mamaie: ”Păi să mă filmaţi, că cine ştie cât mai trăiesc.” şi râse, voiniceşte şi cu inima curată.

Io: ”Hai, bre, nu mai vorbi aşa…”

Ea râde, pentru ea Moartea este ceva natural, este ceva firesc, este în ciclul natural. Mai mult, o ia peste picior, râde de ea, cine eşti tu, Moarte, să mă iei pe mine acu’? Uite, râd cu nepoţii, le zic bancuri cu Bulă şi sule, atât cât inima-mi râde, nu ai nici un drept, Moarte, să mă iei. Stai acolo, în întunecimile tale, şi lasă-mă să râd şi să-mi fie bine cu ai mei.

Totul se termină, bineînţeles, cu un banc despre Moarte şi baba pe care o căuta. HaHJHH

Dintotdeauna am fost de părere că există pe acest mic pământ muzicieni care îşi cântă disperarea cu atâta forţă, cu atâta intensitate şi cu o trăire efectivă, încât trebuie să fi ori criminal de război, ori roboţel, pentru a nu rezona măcar un pic cu ei, măcar la nivelul cel mai de jos. Prin urmare…

Cuvintele sunt de prisos.

Primul post, în buna tradiţie a răsunătoarei blogosfere, trebuie să fie unul traversat cap-coadă de enervare, de nemulţumire şi de răbufnire sentimentală. Trebuie să recunoaştem, cu mână pe inimă şi cu ochii lipiţi la soarele din senin, că micul spaţiu în care ne învârtim cozile şi ne consumăm frustrările are o ofertă cel puţin macabră, absurdă şi pasionantă din care ne putem extrege lejer subiecte pentru o depresie serioasă, de la mama ei, cu tot cu poşirca aferentă, cum s-ar zice, ca soluţie pe termen scurt. Prin urmare, astăzi o să zic o vorbă, două, despre imobiliare.

După cum bine ştim, din cauza unor complicate procese economice, pe care încă nu le înţeleg cum ar trebui, la scurt timp după 2000, preţurile caselor – indiferent că este vorba de închiriere sau cumpărare/vânzare – au crescut mai rapid decât Făt-Frumos atunci când era hrănit şi antrenat pentru lupta cu Bau-bau. Cert este că panta ascendentă s-a menţinut, întreţinută de cererea foarte mare şi de oferta sărăcăcioasă, ajungându-se la nişte aberaţii care sfidează logica bunului-simţ; prin urmare, nu de puţine ori mi-au căzut ochii pe nişte oferte în care erau alăturate cuvintele/expresiile “350 de euro”, “Militari, Pantelimon, Berceni, Balta-Albă”, “22 metri pătraţi”, “semi-mobilat”, “utilităţi parţiale”. Ce ziceţi, fatale combinaţii, nu-i aşa? Dar gândiţi-vă ce fatal ar fi să alegi să stai în aşa ceva? Mai ales când nu mai ai şi alte opţiuni la îndemână…Dacă nu mă credeţi, testaţi Anunţul sau alte site-uri asemănătoare, pentru a vă dumiri ce grozăvii se petrec acolo. Stau şi mă gândesc ce fac cei care nu au cum să dea un purcoi de bani pe aceste încăperi sordide. Şi imediat îmi aduc aminte de excursiile din miez de noapte de prin Regie…şi ştiţi la ce mă gândesc? Că mai sunt şi eroi printre noi.

Depăşind cadrul general, ajungem la cealaltă faţetă a problemei, la fel de mizerabilă: să zicem că te loveşte norocul ca pe Duckadam şi găseşti una bucată garsonieră, cu un preţ pe care îl accepţi şi o zonă decentă. Acum (re)intrăm în fascinanta (şi plină de surprize) lume a relaţiilor interumane dictate de interesul imediat, bănesco-negustoresc. De aceea, vom avea în ecuaţie un individ semi-scrobit, eventual casual, care şi-a învăţat pe de rost replicile, ca un guţan de clasa a II-a, şi care te amăgeşte că el ştie ce este mai bine pentru tine, că vorbeşte el, că garsoniera este de fapt o copie (in)fidelă a camerei în care dormea Ludovic al XXXXX – lea, când de fapt este o cămăruţă în care abia ai loc să-ţi întorci fundul de la televizor la pat, că are toate utilităţile – ah, da, dacă vreţi, schimbăm duşul, punem altă faianţă, nici o problemă, până la 1 se face totul – şi tu, nervos şi plin draci că umbli prin toate mahalale Bucureştiului, stai să înghiţi palavrele răpciugosului, care ar fi în stare să-ţi vândă şi un elefant zicându-ţi că este zebră, nemâncat, nedormit, cu gândul la plăcinte şi la un ceai. Halal indivizi…Acu’ să nu mă bănuiţi de acea practică, foarte la modă în cazul unora, de a generaliza ce mai văd şi trăiesc şi io. Nu, astea-s lucruri trăite de mine de mai bine de 5 ani şi, la naiba, nu doresc nimănui să treacă prin coşmarul trezit-cumpărat ziar-verificat anunţuri-telefoane-vizionare. Chiar sunt unele lucruri pe care nu ai vrea să le faci în viaţă (tautologie). Cum ziceam, am găsit şi oameni oneşti printre agenţi, care s-au străduit să mă ajute, dar, culmea, ori de câte ori mi-am căutat unde să stau în mizerabila capitalistă, doar prin ajutorul cunoştiinţelor am reuşit. Oare ce spune asta despre agenţi? Sau oare ce spune despre mine?

Da, ăsta este răspunsul, sunt un tip dificil. Vreau să trăiesc într-o garsonieră care să aibă măcar 30 de mp, să fie văruită, să aibă parchet, gresie şi faianţă, o mică bucătărie şi vecini rezonabili şi ne-manelişti. Da, extrem de pretenţios…