Dragă Cristina, citind rugămintea ta de mai deunăzi, trebuie să-ţi mărturisesc că aproape imediat au început să tremure pe mine budigăii de frică şi mai degrabă am început să cuget la un subiect potrivit înspre a fi discutat pe blogul ăsta care nu place decât ţie şi mie…
Şi uite aşa mi-am adus aminte de discuţia purtată în Salonul Levantin, cea despre brandul de ţară (ce ironie a sorţii, să discutăm despre aşa ceva într-un loc ce ne aduce aminte de cât de eclectică poate fi, de fapt, România). Dacă nu mă înşală memoria, eram nemulţumit de fapul că domnul acesta (nu-i scriu numele, pentru că o să îmi explodeze traficul şi nu am chef) apare pe la televizor, şi nu o dată, vorbind despre brandul de ţară. Iar tu, cu răbdare, mi-ai explicat de ce această mediatizată persoană are dreptul să o facă, în dauna lui Dan Puric, de exemplu, cel pe care l-am adus eu în discuţie. Ai spus că, prin prisma muncii pe care o prestează, are contact direct, zilnic, cu reprezentanţi din aproape fiecare categorie socială şi că asta i-ar oferi o legitimitate în a discuta despre imaginea României, fiind unul dintre oamenii cei mai vechi din spaţiul publicitar (adică o experienţă îndelungată cu oamenii, de oricare ar fi ei). Eu zic că explicaţia asta stă în picioare, este logică şi indică un adevăr de netăgăduit: domnul B.N. are “ochi”, a văzut multe la viaţa lui, a căpătat acel “miros”, acea intuiţie care, pesemne, îl ajută să formuleze o opinie pertinentă despre brandul de ţară. Asta spre deosebire de Dan Puric, care ar fi, să zicem, oarecum depărtat de realitate şi vorbeşte la modul ideatic, zici tu (dacă îmi aduc bine aminte).
Ceea ce nu ţi-am zis eu şi nu am dorit să discutăm pe moment este următorul fapt: pe mine nu brandul de ţară mă interesează. Pe mine mă interesează neamul. Iar diferenţa este colosală. Să detaliem, zic.
În primul rând, nu îmi place formularea de “brand de ţară”. Mi se pare nepotrivită pentru a surprinde esenţialul unui popor; cred că este o grilă fixă, un soi de paradigmă care foloseşte nişte criterii obiective pentru a construi o imagine. A o construi, iată problema! Trebuie să construim ceva, nu trebuie să oferim ceva. Trebuie să ne zbatem acum pentru a găsi acele elemente care pot clădi o imagine. Nu acele elemente care să promoveze o realitate (chiar dacă este marginală). Se caută livrarea unei imagini, nu întânirea de la om la om. Când vorbeşti de brand, vorbeşti de iubirea de ţară ca de o “trăire afectiv-emoţională ce vizează un spaţiu geografic încărcat cu anumite semnificaţii”. Spune tu, acum, ţi se pare ţie că definiţia asta obiectiv-pozitivistă surprinde imponderabilul?
Aseară, stând aseară la o tacla spumoasă cu mister Man, dumnealui mi-a expus punctul său de vedere, viz-a-viz de această problemă, pe care eu voi încerca să-l îmbogăţesc. Iată, zice Man (reiterând pe mister Puric), există două Românii: cea a lui Don Quijote şi cea a lui Sancho Panza. Prima, ne spune autorul, este România valorilor, a spiritului şi, în definitiv, a excelenţei morale, intelectuale şi spirituale. Este România din care fac parte Vulcănescu (cel care s-a sacrificat…şi care a înţeles că ortodoxia nu înseamnă să ai şi o armă în mână…) şi Noica, Goma şi toţi cei care s-au prăpadit prin închisorile comuniste, România pe care tu tot ai întâlnit-o, şi în Vrancea şi în lecturile-ţi febrile din Eliade, România în care îşi are locul şi bunica mea, cu toată fibra ei autentică şi, în acelaşi timp marginală, de ţărancă; este România invibilă. Cea de a doua Românie este cea pe care o vedem aproape zilnic, în metrou, la televizor şi în ziare: este România cu crime, cu violuri, cu mârlănie, cu furturi şi cu politicieni corupţi, cu degradare perpetuă şi cu manele la tot pasul, cu sentimentul accentuat de “no man’s land” si cu teama că vei fi jefuit la colţ; este România vizibilă, a non-valorii.
Eu încerc să îmi fac un scop din a mă raporta la România invizibilă, pentru că aceea contează. Aceea este România pe care trebuie să i-o arăt străinului şi el trebuie să fie pregătit să o înţeleagă, adică să-şi arunce ochelarii de cal şi să primească, atât cât a mai rămas din ea, o mică bucăţică din acest petec de trăire. De aceea trebuie să revin la diferenţa dintru început: am impresia că B.N., în ciuda vastei lui experienţe cu oamenii, nu poate păşi în lumea lui Don Quijote; nu are instrumentele necesare, şi chiar dacă le are, nu are trăirea necesară, ceea ce este cel mai important. El va livra un brand de ţară pentru că asta a învăţat să facă, nimic de zis sau de acuzat, dar el o va face de le nivelul celui care a făcut reclamele la Unirea şi la Altex. De cealaltă parte, D.P. o va face trăind ceea ce spune, pentru că altfel ar fi doar un comedian de mâna a doua; şi o va face de la nivelul celui care a făcut mimă în cluburi de noapte, a muncit pe şantier şi a jucat şi pe mari scene ale lumii; o va face prin prisma lecturilor lui Stăniloaie şi Plămădeală. Nu-mi spune că aceştia doi sunt în trend în agenţiile de publicitate, căci nu te voi crede. Mai mult, acum la final, de dragul exerciţiului de imaginaţie, te rog închipuie-ţi următoarea scenă: cei doi s-ar întâlni cu bunică-mea, da? Amândoi ar saluta-o, dar cum? Publicitarul ar zice: Săru’ mâna, ea ar zice: Săru’ mână, mamă. Actorul (misticul, după cum este acuzat), ar zice: Doamne ajută!, ea ar zice: Doamne ajută, mamă…
În definitiv, este ochestiune ce se rezumă doar la opţiunea personală: după cum este scris şi în subtitlul blogului, tot timpul sunt două căi din care putem alege. Prin urmare, eu aş vrea să (îmi) vorbească de neam, şi nu brandul de ţară, D.P. Pentru că, la final, au relevanţă nu imaginile pe care ni le livrăm prin mass-media, ca într-un nesfârşit joc de ping-pong, ci “întâlnirea”, ştii tu care, aia despre care ne vorbeai în Aula Magna la finalul celor patru ani de studii …
La naiba, discutia asta necesita patru ochi nu patru maini, caci se poate lungi la nesfarsit. In fine, raspunsul meu e urmatorul:
Nicidecum. Pentru ca asta-i diferenta dintre marketing research si advertising. Researchul iti arata Romania vizibila, cum stau lucrurile, te ghideaza intr-un labirint de informatii ca sa vezi esentialul.
Advertisingul, dimpotriva, ia acest esential si il transforma in Romania invizibila, intr-o metafora. Nu face confuzia intre a construi brandul Altex si a fi un comedian: pentru ca sa le poti vorbi oamenilor pe tonul inseamna sa poti iesi din cutia ta. Omul asta poate sa le vorbeasca strainilor despre cum e cultura romana, care sunt motivatiile noastre si spre ce tindem. Pentru ca nu numai ca nu e inchis intr-o cutie (sau intr-un turn de fildes, cum le reprosam impreuna marilor sociologi de pe la noi), dar are si puterea de a conceptualiza. Un brand e un concept, nu un produs. Asta-i diferenta.
Si mie imi place blogul asta ;)
de prea multa voiosie a scriiturii, ai fost, draga Musat, un pic neclar - prin "autorul" acelei metafore se va intelege tot Dan Puric - :)
Altfel, mi-a fost infinit de greu sa pricep comentariul crissei. Daca Romania trebuie transformata in metafora aseptica - din care sa guste ca din hamburger Occidentul turist si grosolan - prin advertising, si nu prin sus-numitii Noica ori Vulcanescu si alte atatea spirite (a se tine cont ca spiritele nu sunt de dreapta sau de stanga), atunci o sa-mi strig in piata unirii dreptul de a fi cetatean turkmen. Daca B.N. - altminteri, nu ma indoiesc, un eficient "publicitar" - poate fi imaginat ca detasat cultural insarcinat cu resaparea moderna a Mioritei si a lui Nicolae Grigorescu, ma retrag voios si agricol in Alaska.
Iar ceea ce crissa nu cred ca intelege e ca in momentul in care ideea ori idealul coboara dintr-un turn de fildes in plin bulevard, capata tupeu, injura, se prostitueaza, se apuca de fumat, de scuipat pe jos si de infipt cutite in spatele neo-naivilor prin colturile mai intunecoase (ale atentiei).
Dragă Cristina, sunt de acord. La patru mâini nu, dar între patru ochi da, cu menţiunea că ambii suntem ochelarişi, deci s-ar putea la opt ochi. Plus că acum ştii exact unde este Salonul Levantin.
Se pare că nu prea ne-am intersectat ideile. Sunt sigur că advertisingul şi researchul pot compila nişte concluzii în funcţie de nişte cercetări sau focus-grupuri. Nici o problemă cu asta. Dar chiar dacă brandul este un concept, tot o limită este, una de ordin stiinţific, în ultimă instanţă. Iar eu nu pot vorbi în concepte despre ţara mea. Nu îmi vine, nu ştiu cum să zic. Dacă UE vrea concepte, nici o problemă, B.N. să i le livreze pe bandă rulantă, căci asta este meseria lui. Simplu fapt că el se poate metamorfoza şi le poate vorbi oamenilor pe un anumit ton îmi dă impresia de “tehnic”. Ori asta poate funcţionează într-un anumit cadru, dar nu şi atunci când vine vorba de Mioriţa (care, fie vorba între noi, mai nou este o poveste cu criminali).
Dar pe mine mă interesează neamul. Acolo unde imponderabilul răsuflă din greu un aer uitat de mult. Acolo unde are loc spiritul, indiferent de formele pe care le ia acesta. Acolo unde excelenţa face diferenţa, nah, că tot suntem la capitolul advertising. Eu nu am nici o problemă cu B.N., nu mă înţelege greşit, doar că prefer discursul misticului în dauna publicitarului pentru că primul este sincer, pe când al doilea joacă un rol.
Ceea ce este pentru cu adevărat îngrijorător este distanţa dintre cele două Românii despre care am pomenit anterior, distanţă care am impresia că se măreşte pe zi ce trece…
Hm, ba ca sa vezi, uneori Crisa intelege cum e cu idealul care coboara in strada si e perfect constienta si de efectele pe care pot sa le am atunci cand demitizez realitatea. Problema mea e, somnule Stefan, atunci cand caut neamul, ce caut de fapt? Cum operationalizez conceptul de neam, ca sa pot sa-l caut? In ce il vad concret? Si atunci cand il operationalizez, nu e normal sa iasa tot ceva limitat/ demitizat? Raspunsul asta il vreau si te-am lasat in pace.
Nu-l vreau in nici un caz pe B.N. detasat cultural si el nici nu se erija intr-un asemenea rol, intre noi fie vorba, l-am inteles gresit.
Si in final sa ne radem un pic pe tema asta, si iertati-mi ironia, ca de fapt nu vine de la mine, ci de la domnul Mihai Stanescu pe care sper ca suntem de acord ca il iubim cu totii: "Publicitate n-am facut, dar nici nu prea aveai ce publicitate sa faci. Acum as fi vrut sa fac, in timpurile astea, dar n-am fost solicitat, si-atunci am inceput sa-i critic pe astia care fac publicitate (sic!), am facut si o carte care se cheama Manual de publicitate - vol. II. Volumul I nu l-am scos, ca mi s-a parut mai interesant asa."
Da, da, da...