Distinsul amic şi coleg Lucian Ştefan – zis mai nou Bolşevicu’ - a re-valorizat prin următorul text expresia “combate bine, monşer” (citat aproximativ). Dumnealui s-a arătat nemulţumit de pretinsa elită Cristian Preda, care, mai nou, consideră că Eminescu nu (mai) are loc în cultura română. Domnule Preda, oare v-aţi aruncat ochii peste manuscrisele lui Eminescu, editate de Academia Română? Cumva aveţi idee câţi ani la rândul s-a chinuit Constantin Noica să recupereze aceste manuscrise pentru generaţiile următoare? Măcar atât şi ar trebui să vă pună pe gânduri înainte de a-l constesta pe Eminescu. Mai departe, distinsul coleg are cuvântul.
Aici puteţi citi ştirea provocatoare.
"In martie 1926, Mircea Eliade publica in paginile Revistei Universitare o recenzie care matura ,, Incercare de sinteza a istoriei universale’’ a lui Iorga, profetul generatiei Marii Uniri fiind criticat pentru lipsa de rigoare in citarea surselor, cunoasterea putin aprofundata a izvoarelor orientale si, nu in ultimul rand, pentru lacunele in privinta istoriografiei recente. Atacul, departe de a fi unul grabit, e rodul admiratiei sincere pe care Eliade i-o purta eruditului istoric pe care ,, adolescentul miop, in varsta atunci de doar 19 ani, isi propusese deja sa-l intreaca si care fusese dezamagit de o lucrare aflata cu mult sub posibilitatile unui ,, geniu forfotitor’’ ca Iorga. Savantul, cu un temperament coleric ce imprima avant vorbei si condeiului, frumusetea limbajului fiind insa permanent dublata de argumente tari, nu raspunde, multumindu-se sa-l instiinteze pe universitarul clujean Vasile Bogrea, colaborator al Revistei Universitare, care-i replica taios lui Eliade prin articolul ,, Ce n-a citit N. Iorga, dar a citit Dl. Mircea Eliade, student in filozofie’’.
Parafrazandu- l pe Vasile Bogrea, criticul lui Mircea Eliade, cred ca s-ar putea scrie, in replica la consideratiile domnului Cristi Preda la adresa lui Eminescu, un articol intitulat ,, Ce n-au inteles N. Iorga, S. Mehedinti. C. Noica si G. Calinescu, dar a priceput Dl. Cristi Preda, profesor de stiinte politice.’’
E de remarcat cum in critica facuta lui Iorga, Mircea Eliade, revoltat de valoarea scazuta a unei lucrari conceputa de un model intelectual asumat, critica pentru a nu-i permite profetului generatiei Marii Uniri sa coboare o stacheta atat de sus ridicata, si astfel sa se devalorizeze pe el insusi in urmarirea unui ideal inalt, pe calea atingerii caruia Iorga constituia un punct de orientare. Domnul Cristi Preda se intoarce impotriva lui Eminescu nu pentru ca idealul fixat de ,, Luceafarul poeziei romane’’ in cultura nationala ar fi unul scund, inhibant pentru potentialul creator al domnului precizat, ci mult prea inalt, imposibil de depasit, si prin asta descurajant. Domnul Preda, in loc sa resusciteze figurile marcante ale culturii nationale pentru inventarea unui ideal mai inalt decat cel stabilit de Eminescu, ne propune sa coboram de pe un munte, pentru ca apoi sa cautam alt varf pe care sa-l escaladam, fara sa detinem si certitudinea ca exista vreunul in preajma, cu o inaltime superioara. Idealul trebuie sa fie atat de inalt, incat, dupa nenumarate sfortari, artistul, fara sa-l fi atins, sa zaca epuizat la poalele lui ca la umbra unui munte, altminteri, spune Da Vinci, respectivul artist nu poate fi decat mediocru.
Invidia, spunea Kierkegaard in secolul XIX, este o nefericita afirmare de sine, cata vreme admiratia inseamna o inteleapta renuntare de sine. Sa fie domnul Cristi Preda, profesor de stiinte politice, invidios pe Eminescu? Nici vorba, pentru ca domnul Preda e de fapt patriot, fiind preocupat de integrarea Romaniei in Europa, pe care o vede, ne intrebam daca domnul Cristi Preda e budhist cumva, ca pe o adevarata Nirvana dizolvanta a statelor natiune si, pe cale de consecinta, a profilului identitar al cetatenilor acestora. Mainstreamul intelectual cauia ii apartine domnul Preda, distrugator de sisteme referentiale, considera cultura unei tari ca impediment principal pentru integrarea, alipirea am zice noi, intr-o structura suprastatala. In continuarea unei logici kominterniste experimentata timp de aproape un secol in spatiul sovietic, domnul Cristi Preda, mai intai cetatean al lumii, pardon european, si abia apoi roman, percepe natiunea ca proiectie in randul unei populatii amorfe a ideilor apartinand unor intelectuali pusi pe sotii, fara a pricepe ca discursul national trebuie sa cadreze cu un stoc identitar, creatia vietii in comun a locuitorilor unui spatiu determinat. Recuperat de nationalisti si socialisti, spune domnul Preda, Eminescu mai are sa fie facut si legionar – bine ca n-a trait in perioada interbelica -, eticheta aplicata lui Stefan cel Mare, datorita faptului ca Zelea-Codreanu se prevala de numele domnitorului moldovean, ori comunist, asa cum sunt considerati azi Burebista, Mircea cel Batran, Mihai Viteazul si Cuza, pentru ,, vina’’ de a-i fi placut lui Ceausescu si comunismului indigenist, dar antinational.
Contestarea lui Eminescu poate prezenta si importante implicatii geopolitice, atacul concertat asupra simbolurilor unei culturi, inteleasa ca potential creator al locuitorilor unui spatiu, reprezentand una dintre cele cinci amenintari, identificate de Gusti, la adresa unei natiuni: instrainarea economiei, a stiintei si a ideologiei, a statului si, ca primejdie externa, tendinta dominatoare a natiunilor vecine. Subminarea culturii nationale inseamna de fapt inhibarea ,, potentialului unui stat’’, reprezentat de pozitia geografica a acestuia, de populatia, cultura, economia si viata politica. Cuceresti o natiune nu prin trecerea frontierelor geografice, ci prin slabirea treptata a frontierelor spirituale, trasate de cultura autohtona.
Iata un fragment dintr-un articol al domnului profesorului Gheorghita Geana, dedicat cliseelor de limbaj ce-l vizeaza pe Eminescu:
,, Pe seama nimanui nu s-au inventat atatea asemenea sintagme ca in cazul lui Eminescu. Cel dintai <
(…) In gramatica discursului, cliseele de limbaj (le vom considera, totusi, astfel, dar fara prejudecata peiorativa) pot indeplini functia de apozitie. Daca, de exemplu, vorbitorul sau scriptorul trebuie sa se refere la Eminescu in doua propozitii consecutive, spre a evita repetitia el foloseste o data numele poetului (Eminescu), iar a doua oara recurge la o formula-cliseu (sa zicem: poetul national, sau Luceafarul poeziei romanesti).
Functia gramaticala este, insa, neutra din punct de vedere valoric. Ea nu ne spune decat in planul secund ceva despre valoarea subiectului la care se refera. Functia principala (si, de fapt, originara, cea pentru care sunt create si care cere celui ce le creeaza un moment de autentica inspiratie) este functia cognitiva.’’
Gheorghita Geana, ,, Functia cognitiva a cliseelor de limbaj: o problema de eminescologie’’, p. 24-25, Viata Romaneasca, anul XCVI, nr. 1-2, ianuarie-februarie 2001."
"Dar domnilor! mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţii - aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc, se pronunţă arareori! Evreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale." M. Eminescu (manuscris 2257)
oare în care parte finală a citatului se regăseşte dl. Cristian Preda?
Evident că în ambele ipostaze. Altfel cum?