De astăzi dăm foaia, intrăm într-o nouă eră a stupizeniei metafizice, a taclalei nocturne, a demenţei irecuperabile, a râsului salvator şi a celor 12 ore sub tutela alcoolului. Acum avem, datorită lui Cip Paradoxalu’, şi o nouă denumire: “Despre demenţa producătorilor de vodcă.” Episodul pilot sună cam aşa:

“Te rog, fă linişte, nu mai trăncăni cu voce tare.”

Da’ ce măh, e mafia în blocul ăsta?

Nu, mai rău, sunt pensionari.”

“Ce măh, nu ştiaţi că Prajiturica Prăjiturelelor (a.k.a. Măgura) e făcută din resturi?

Resturi? Ce resturi?

Din resturile de la Eugenia…”

“Fane, cum poţi fi atât de mic şi totuşi atât de mare?”

“Milan?Auzi, frate, Milan…

Da măh, este o echipă de fotbal, se numeşte A.C. Milan!

Sună ca o fabrică de ace!”

“Băi, în interiorul capacului scrie Sărbători.

Uită-te deasupra, scrie Fericite!

Aoleu, nu am carneţelul, e departe!!!

Linişte, să nu mai zică nimeni nimic, carneţelul e departe!!!!!”

“Şi ce facultate aţi terminat?

Am terminat Sociologia.

Păi şi cu ce vă ocupaţi în momentul de faţă?

Păi, mai beau din când în când…

Bun, excelent, atunci de când puteţi începe?”

Deci băieţiei şi fetiţe, ne-am înţeles, da? Când mă vedeţi cu adsensu’ pe blog, atunci mă trageţi de mânecă să împărţim caşcavalu’! Până atunci cinste şi hai noroc eroilor anonimi!

Read More 5 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat

Am primit dela amicul Proclet şi dela amicul Culianu o leapşă pe care mă gândesc să o onorez după cum şade bine. Prin urmare, regulile sunt următoarele:

“1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Găseste a 5-a propozitie/frază.
4. Postează pe blog textul următoarelor 4 propozitii/fraze cu aceste instructiuni.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.”

Cea mai aproape carte de mine, în momentul de faţă, este “Tot ce ştiu bărbaţii despre femei” de Knott Mutch. Cum experienţa mea în privinţa femeilor este redusă spre irelevantă, nu apare nici un fel de text la pagina 123…

Dau târcoale cu ochii şi văd pe noptieră “Culturi eleate şi culturi heracleitice” de Anton Dumitriu. La pagina 123 găsesc următoarele gânduri:

“În fond, această problemă revine la marea dezbatare istorică, care a despărţit gândirea filosofică în două curente: dacă adevărul e unic şi absolut, atunci Fiinţa, adică existenţa, este imuabilă, neschimbătoare şi permanentă; dacă nu există adevăr absolut, existenţa este, ea însăşi, o schimbare continuă, o devenire în timp. Aşadar, dacă socotim că există adevăruri neschimbătoare, presupunem, implicit, că existenţa se sustrage devenirii, că aceasta e o pură aparenţă, creată de simţuri şi imaginaţie; dacă socotim că adevărul e multiplu, că există adevăruri, nu Adevărul, atunci introducem axioma că existenţa este funciarmente temporală, schimbătoare. În primul caz, devenirea este o iluzie; în al doilea caz, ea e o realitate. Dar şi acestea sunt teorii; din punct de vedere formal, ele reprezintă adevăruri relative, care depind de punctele de plecare alese. În concluzie, din acest punct de vedere nu se poate susţine că există un adevăr imuabil, pentru că această afirmaţie nu ar putea fi susţinută decât pe premise particulare, deci nu ar fi universal valabilă, ci numai în cadrul unui sistem; nu se poate, de asemenea, afirma că devenirea esenţială a lumii justifică concluzia că nu există decât adevăruri particulare, în cadrul unor teorii particulare. Însă analiza formală a teoriilor, fără nici o ipoteză în plus, arată că valoarea de adevăr a unei propoziţii depinde de cadrul în care o aşezăm, de premisele, de axiomele faţă de care o comparăm. În cadrul formal, propoziţia “nu există adevăr absolut” nu e o concluzie, ci o constatare de fapt. Cum nu există un adevăr absolut, realitatea pe care ne-o reprezentăm, prin diverse teorii, nu poate fi o realitate imuabilă, ci una schimbătoare.”

Se înţelege de la sine că doar postarea întregului citat ar fi avut sens, având în vedere obiectul studiului.

Read More 3 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat

Prima zi de lucru – Mom please flush it all away

Mă trezesc, cald în cameră, am dormit ca în pruncie, simt că pot dărâma lumea, gata, astăzi sunt pe val, fac răzmeriţă. Mă bag la Costa în cameră, dăm telefon la firmă, ce naiba, aşa ceva nu este posibil, nu ne convin condiţiile de muncă, uitaţi, igrasie prin camere, nu avem unde mânca, chiar nu ne aşteptam la aşa ceva, tre’ să o rezolvăm într-un fel sau altul, bine bine, zice domnişoara de la firmă (să-i zicem Roberta, că e trendy fendy), vă fac de mâine seară rezervare la Tulcea, noi acceptăm, stăm şi noi ca oamenii, merităm un pic mai mult.

Costa e deja ofticat, începe de dimineaţă, băh, tu îţi dai seama, ăia la Tulcea (Săndelu şi Minora adică) stau şi mănâncă bine, acum cred că sunt deja la micul dejun, se îndoapă ca lumea, noi stăm aicea şi nici măcar un prânz nu avem. Păi bine şaore, hai ne luăm ceva de haleală, ieşim în stradă, ajungem la magazin, ne luăm orange juice şi cărniţă de purceluş, nu vă supăraţi, puteţi să ne feliaţi şi nouă şunca, da’, cum să nu! şi pac, scoate un cuţit din recuzita Psycho, jap-jap ciopârţeşte bucata de slană în felii mari, groase. Abia mă abţin să nu râd, Costa e şi el amuzat, în stradă îmi zice, păi băi, unde te crezi aicea, la Mega Image, tu ai văzut ce satâr avea? În mintea mea naivă credeam că are un aparat din ăla de feliat, ea nu frate, a scos ditai cuţitoiu’, m-am şi spăriet, am crezut că i-am făcut ceva necaz femeii, ptiu drace.

Înapoi la cameră, halim repede, simt că mâncarea e cam de plastic, da’ nu-i rău, am avut şi zile mai proaste, ajungem în autogară, aflu cu stupoare că pentru a ajunge în Horia tre’ să o iau prin Tulcea, nu există legătură directă, ‘tu-vă muma în cur pe astăzi şi mâine, tre’ să ocolesc juma’ de judeţ, doar Tulcea este punct de pornire pentru microbuze, celelalte orăşele sunt doar puncte intermediare pentru rutele judeţene. Aşteptăm microbuzul, asta este, ce să-i faci, viaţa-i grea, vine traseul, mă urc doar eu (Costa avea treabă în direcţia opusă), nu ştiu cum dar ajung mai în spate, în rucsac am şi laptopu’, îmi era teamă să-l las în pensiunea Americanului, niţel de paranoia, deci este greu, îl pun pe un recipient mare, galben, al unui domn. Da, oamenii încă mai cară paporniţe. Mai încolo, un moş venit direct de la oi, cred, se instalează fics în faţa mea, pe culoar, eu nu am probleme cu brânza, dar am probleme cu oamenii care miros a brânză şi a alte alea într-un vehicul aflat în mişcare şi în care mai sunt încă 30 de creştini. Noroc că lângă mine sunt nişte gagicuţe care au descoperit parfumul de curând, o adiere din asta mai dulce vine dinspre ele, noroc că am haine curate şi long live CK.

Ajung la Tulcea, briza Dunării vine la ţanc, încă un minut în carcasa aia ambulantă şi o luam razna, după 20 de minute am maşină către Horia, super tare îmi zic, dacă ajung la un 12, e numa’ bine. Vine maşina, stau frumos în spate (deci, un pont, dacă mergeţi cu microbuze pe rute din astea judeţene, staţi pe partea cu un singur scaun, nu vreţi să nimeriţi lângă cine ştie cine), chiar citesc câteva rânduri, mă mai uit peste chestionar, e lung al dracului, sunt puţin nervos, vreau să meargă treaba strună, tot ce depinde de mine să fac cât mai bine, să nu am ce îmi reproşa mai târziu.

Ajung la Horia, primăria un pic mai nouă, termopane, alea alea, dau de primar, tipul amabil, un pic din topor gagiu’, gospodar de felul lui – ca majoritatea pe care i-am întâlnit ulterior – îmi zice de infrastructură, de eoliene, de Parcul Naţional din Munţii Măcinului, de crescătoria de nu ştiu ce peşte, nu prea are el actele de care am nevoie, zice că mi le trimite prin fax, la firmă, în zilele următoare. Terminăm treaba, cam nasoleanu, e lung chestionarul, întrebări care se repetă şi întrebări puse cam aiurea, formulate greoi, îmi zic asta este, mergem înainte. Sun la Costa, băi, hai în Măcin să mâncăm, situaţia este inadmisibilă, ştiu eu acolo un super restaurant, deci ne vedem în autogară cam într-o oră. Aştept maşina, vine într-un târziu, pe drum văd că deşteptu’ o taie şi pe la Turcoaia, asta e cam la 5 km distanţă de drumul naţional înspre Măcin, aoleu, şofere, mânca-ţi-aş volanu’, păi nu, că aşa e ruta, bine zic, dacă aşa e ruta, fute-m-aş în ruta ta, că mor de foame. A fost totuşi valabil guţanu’, a dat telefon la nu ştiu ce alt şofer să întrebe când pleacă ultima maşină înspre Garvăn – asta fiind o intesecţie în drumul spre Isaccea, era important pentru noi să ştim asta, deja îmi era dor de igrasia din cameră. Ne găsim în Tulcea, trecem pe la librărie, iau harta Dobrogei, harta de la firmă era pe un A4 pe care erau trecute câteva sate, era absolut inutilă, ne grăbim către Magnolia, super restaurantu’, nu prea nimeream drumul, întrebăm pe stradă, oamenii cumsecade, ne răspunde. Deci ajungem, comandăm, Costa se înfioară când vede că ciorba de burtă e 7 lei, da’ la naiba, măi omule, nu plătim noi, ne aduce chelneriţa două boluri de ciorbă aburindă, momentul culminant al zilei, e deja altceva. Ajungem la desert, după un periplu fabulos printr-o ciulama de pui şi cartofi, plătim, acum altfel se văd copacii, lumea, soarele şi Universul.

Bine, soarele nu prea se mai vede, e deja seară, o cotim pe nişte coclauri spre autogară, aflăm că mai este o maşină care merge înspre Garvăn, iar de acolo să aşteptăm altă maşină care ne va duce la Isaccea. Stăm vreo jumătate de oră în faţa benzinăriei, pe acolo trece maşina cică, îngheţăm şi vorbim tâmpenii să nu simţim frigu’, într-un final soseşte şi nea şoferu’ cu trocariciu’, cică nu urcaţi aici, la benzinărie, mergeţi mai sus pe stradă şi vă iau de acolo. Nu înţelegem combinaţia pe moment, dar dacă aşa zice tipu’, asta este, facem ca el. Ne băgăm mai încolo în maşină, da’ ce se întâmplă, care-i treaba? Păi, zice el, firma asta a noastră nu are staţie în Măcin, nu avem contract cu autogara de aici, deci nu avem voie să oprim, şi celelalte firme concurente i-au pus pe gabori să ne urmărească, nu care cumva să le furăm clienţii. Mişto treabă, deci asta este o cursă fantomă îmi zic, dar nu prea mă deranjează, ajungem la Garvăn, mulţumim, mulţumim, ne lasă în mijlocul satului, la intersecţie.

Păi bine, acu’ tre să aşteptăm să vină maşina de Galaţi care ne va duce pe muchie, în Isaccea town. Şi stăm frate, şi stăm, şi aşteptăm, şi stăm în frigu’ ală de ne dureau toate alea, cred că am stat vreo oră, tot făceam cu mâna unor maşini, la un moment dat opreşte un autobuz din ăla lung, da’ lung al dracu’, ducea nişte copchii nu ştiu unde, noi până să îl întrebăm ceva pe şofer, el pac, am oprit să vă zic că nu merg nicăieri, mă jur că inepţia asta a scos-o, stai fratele meu, nici nu te-am întrebat dacă mergi undeva, şi tu gata, te dai bulache. L-am lăsat să se ducă în plata Domnului, noi tot aşteptăm, frigul ne înconjoară, Georgică tati, hai şi tu cu noi, să vezi cum este, dacă o arzi pe la SAR toată ziua, nu ai de unde să cunoşti Garvănul.

Maşinile trece, ei nu ne vor, om fi urâţi, dracu’ să ne ia, suntem siguri că o să ajungem acasă, dar nu ştim cui o să-i fie milă de noi. Dintr-o dată, se opreşte o Dacie, înăuntru 3 guţani, măi băieţi, ne luaţi şi pe noi, ei, cum să nu, unde mergeţi? Am vrea să ajungem la Isaccea, eh, noi mergem până la Revărsarea, minunat zicem noi. Ne intrăm, maşina mică, noi destul de mari, dar băieţii valabili, ne-au făcut loc, mai e loc de comentarii? Nu am de ce să mă plâng, Salam e cu noi, zice că Dumnezeu ţine cu el, aproape că plânge când îşi cântă durerea, ultimul răcnet cred că este maneaua live, cu tânguiri cu tot, totul mi se pare supra-realist, satele se preling unul după altul, iar dealurile Tulcei ne fac cu ochiul la fiecare curbă, oricum guşterul care conduce are mânuţa fermă, nu are mai mult de 19 ani, am filme cu ştirile alea dela ora 5, nu Fane, nu te gândi la tâmpenii, mergi înainte! Mă gândesc că toate, dar TOATE astea se vor termina la un moment dat, e singurul lucru care mă mai animă la ora asta, Salam acum zice că el şi Adrian sunt forţă nucleară, nu-i nimeni ca ei în ţară, poate că sunteţi, dar simt că bezna şoselei este deja mult prea mult, e ceva istovitor şi prea absurd în tot drumul ăsta şi în tot provizoratul ăsta care se numeşte România, Costa râde şi el, e singurul lucru pe care îl mai poţi face cum trebuie, câteodată, în ţara asta…Ajungem în Isaccea până la urmă, guşterul de la volan şi-a dat seama de combinaţie, a zis că se oferă să ne ducă până în oraş, îşi dorea şi el un ban în plus pentru băuta de la crâşmă de cu seară, noi suntem mulţumiţi, după 12 ore de contact cu România profundă suntem epuizaţi psihic, Urmuz, dacă ar fi trăit în zilele astea, ar fi fost milionar în dolari…

Read More 4 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat

Sesiunea de “training” – “Să nu fim pesimişti”

Masă rotundă – sau ovală, cum vă convine – cu cei care pleacă pe teren. Io, Săndelu şi Costa, plus alte persoane ne-interesante deocamdată, ascultăm cu atenţie ce ne zice “trainerul”. Deci nenea ăsta e de părere că noi ar trebui să ne mişcăm zilnic, fiecare dintre noi, vreo 40-50 de km în medie, către o Primărie din judeţul în cauză (nu contează care acum) să aplicăm un chestionar de enşpe pagini, după care să plecăm de acolo cu nişte documente pe care ei, firma care este, le doresc pentru analiza finală.

- Noi am mai fost pe teren, zice Costa, şi am mai avut de a face cu primăriile…se mişcă greu iar multe din documentele astea sunt fie arhivate, fie în curs de completare/scriere, deci va fi destul de greu să la obţinem. Mai mult, transportul în judeţ, ca în oricare altă parte a României, este destul de dificil, având în vedere şi condiţiile meteo actuale (asta era undeva pe 12 ianuarie).

- Să nu fim pesimişti, zice nenea de la firmă, eu zic să ne păstrăm optimismul.

- Eu nu sunt pesimist, doar că realitatea din teren este total diferită de percepţia “noastră” de aici, de la Bucureşti.

- Să ne păstrăm buna-dispoziţie şi să fim optimişti…totuşi. O ţinea langa pe a lui, că trebuie să fim optimişti. Păi bine, tati, da’ drumu’, da oamenii de la Primărie, da’ toate alea???

- Noi am sunat la fiecare Primărie, sunteţi aşteptaţi acolo, nu trebuie decât să mergeţi, e totul “pus la punct”.

L-am lăsat pe nenea de la firmă cu optimismul lui şi ne-am uitat unii la alţii ca soldaţii care trebuiau să coboare pe plajele franţuzeşti în 6 iunie 1944. Deh, ăştia de la centru ştie ei mai bine cum stă treaba cu provincia…în fine, parcurgem chestionarul, sunt câteva lucruri care nu ne convin, le rectificăm, dar pe teren plecăm cu aceleaşi chestionare greşite. Poate nenea de la firmă se aştepta să le modificăm noi pe fiecare în parte…

Ziua plecării – Cum am ajuns la Americanu’

Încep să mă compun pe la 10. Ajung pe la 12 şi ceva în autogară, mă văd cu Costa, aflăm că microbuzele pleacă din altă parte. Minora (numele de cod pentru o domnişoară care ne-a însoţit, “cercetătoare” şi ea) nu era în punctul de întâlnire, deci noi ne-am făcut datoria, dacă tu nu eşti, la revedere păpuşică, nu sta nimenea să te aştepte. Ajungem în autogară, care de fapt era o curte din care plecau două microbuze. Ne găsim bilete şi urcăm. Înăuntru era plin, era un microbuz din ăla făra spaţiu, io şi Costa ne blestemăm zilele, unde dracu’ să bagi bagajele? Ne sucim, ne învârtim, cum necum ne înghesuim şi noi în spate, stăm cu picioarele sufocate de rucsace, aoleu Georgică (nume de cod pentru nenea de la firmă), unde ne-ai băgat, tati??? La un moment dat aterizează şi Minora, cu bagaje şi ea, găseşte loc mai în faţă, de ce nu ai vrut să vii lângă noi, să ne înghesuim în trei, în spate? Că aşa mi-a dat loc, că nu putea la numărul 17, că era ocupat. Eh, mai bine păpuşică mică, unde să mai încapi şi tu aicea, între noi, ce naiba, abia am loc să îmi mişc genunchiul între scaun şi scaun.

Costa deja înjură de alea sfinte, îi este foame, ăsta când e flămând se transformă, are filme cu friptane şi copane şi începe şi mie să-mi facă poftă, la dracu’, în seara trecută el a plecat acasă pe la 2 din club, dar io şi Sandu de la un punct încolo nu mai ştiam câte am Salitos am dat pe duşcă, cred că am ajuns acasă pe la 5, am adormit pe la 6, nici nu mai ştiu. Sunăm la Săndelu, ăsta nu răspunde, cred că doarme dus, s-a haladit rău ăsta azi dimineaţă, cred că a uitat că trebuie să plecăm. Costa e în continuare setat pe scenariul cu fasole, varză şi ciolane, intră în sevraj, la naiba, omule, ce naiba ai? Băh, mi-e foame, ce nu înţelegi? Da mă, bine, e ok, ajungem acum la popas, calmează-te! Sună Săndelu, frate valoare, ce terminat sunt, aveam vreo 17 apeluri ratate când m-am trezit, voi aţi plecat? Da, frate valoare, ce naiba, noi trebuie să ajungem mai departe decât tine, doar nu era să te aşteptăm! Bine, frate valoare, drum bun, am şi io pe la 4 un microbuz, moah, cum a fost aseară!!! Săndelu, valoare, drum bun şi ţie, ne auzim pe mai încolo.

Ajungem la popas, ne înfigem direct la cârnaţi, varză şi fasole bătută, da, nu ne plac chipsurile, pufuleţii şi pateurile vegetele, ciorba şi tocana sunt sfinte pentru orice român care se respectă. Înfulecăm rapid, ne prieşte mâncarea, şoferule, trăi-ţi-ar că ai oprit, altfel priveşti lucrurile cu stomacul plin, e altceva. Ne băgăm din nou la drum, România profundă ne îmbrăţişează cu ceaţa ei, parcă nu am mai văzut Dobrogrea aşa, pe la Topologu vine şi soarele, vai ce frumos este, câtă feerie şi ce bucolic arată dealurile un pic înceţoşate, cu soarele la apus şi cu genunchii storşiţi între două scaune, aş zice că e altceva, da’ nu e, la întoarcere ne jurăm că ne urcăm în tren. Costa zice că la Medgidia, cât se schimbă locomotivele, ai timp să plasezi două beri în bagaj de la crâşma din gară, tind să-l cred, el ştie bine lucrurile astea, e versat, ştie de toate.

Ajungem la Tulcea, în autogară îi facem instructajul Minorei, deci păpuşea, ajungi la hotel, ne dai un semn, dacă întâmpini probleme, ne suni sau ceva, eşti sigură că nu vrei să te ducem noi? Nu, sunt sigură, e totul bine, mergeţi înainte, mai aveţi ceva de mers. Bine, nu insistăm, e vaccinată, ştie mersul lucrurilor cât de cât, poate să ajungă şi singură. Găsim autobuz către Isaccea imediat, e din ăla mare, ne aruncăm fiecare pe câte două scaune, acum chiar că e altceva, avem Radio România Actualităţi, parcă aud şi nişte Mettalica, frate, aşa mai zic şi eu, luminiţe albastre, aproape atmosferă de club prin ceaţa dealurilor Tulcei, o tăiai cu cuţitul, abia vedeai în faţă, da’ şoferu’ talent, e precaut, nu o calcă, băiat inteligent, ne place de el.

Costa se duce în faţă, vrea să afle care-i treaba, cât mai avem de mers, care-i mişcarea, în ceaţa aia nu prea se înţelege mare lucru. Dă de tanti Nuţi, după mutră, căutătură şi vorbă e lipoveancă, e pe/din zonă tanti, chiar ştie ea care este mişcarea, deci băieţi mai aveţi un pic până în Isaccea, unde ziceţi că staţi? Păi la pensiunea Milenium, aoleu, zice ea, e urât acolo, se apleacă vag conspirativ către noi, mă băieţi, haideţi la mine, la ăia acolo e naşpa rău, la mine staţi cu 15 lei pe noapte, vă dau şi de mâncare, noi nu, că avem rezervare de la Bucureşti, că nu se poate, măi băieţi, uite, astea sunt telefoanele mele, îmi dă să scriu un număr de orange şi unul de fix, îmi pai bip pe orange şi mă suni pe fix, că ăla de orange nu merge, nu pot vorbi la el. Nu prea pricep eu ce-i cu tanti Nuţi şi cu telefoanele ei, dar ea dă în continuare din gură, Costa a mâncat, se poate preface că este interesat de palavrele ei, mă dau şi eu mai în faţă să aud ce zice cumătra, păi şi ce faceţi voi aicea, de unde sunteţi? Păi suntem de la Sociologie, facem nişte chestionare, trebuie să ajungem în diverse locaţii din judeţ…aha, zice ea aprobator, după care reiterează invitaţia punând accent pe suma modică pe care o vrea… şi fiică-mea e la Biologie, în Bucureşti, la Institut, a angajat-o nu ştiu ce doamnă de acolo (informaţia asta ne-a spus-o şoptit), e bine acum, are şi un copil, o duce bine, dar tanti Nuţi, să dea dracu’ dacă noi te-am întrebat de fiică-ta ceva, ea continuă cu biografia progeniturii ajunsă “bine” în capitală, eu şi Costa mai avem puţin şi căscăm. Tanţi Nuţi, fin psiholog, vede ea că nu e rost de tocmeală cu noi, se retrage încet în penumbra microbuzului.

Costa zice, băh, ştii cum vine schema asta? Deci nu ştiu, ia zi. Păi băi, când i-am zis că suntem sociologi, a stat ea s-a gândit, a făcut nişte calcule, după care a zis, ăştia nu sunt nici avocaţi, nici medici, nici ingineri, nici altceva, sunt undeva mai la coadă, ca fiică-sa, biologie, sociologie, tot aia, nu o duc ei prea bine, le cer mai puţin, ăştia nu au aşa de mulţi bani. Da bă Costache, nu zici rău, uite încă un avantaj în treaba asta pe care o facem noi. Oricum, o ţinem minte pe tanti Nuţi, e pe felie în Isaccea, dacă vreodată vă trece prin cap să mergeţi pe muchia aia a României, vă dau eu numărul ei, se rezolvă imediat.

Moah, Costache, eşti nebun, în seara asta e Anul Nou pe rit vechi, te pomeneşti că la pensiunea aia e vreo chermeză ceva, ce nebunie, luăm şi noi un vin, ca băieţii, poate un friptan, mai înţelegem şi noi din viaţă ceva, ce dracu’, oameni suntem, după ziua asta halucinantă merităm şi noi ceva. Băh, da, cum să nu, şi eu zic că ar fi bine să mai crăpăm ceva în noi. Mă gândesc că asta este o constantă în viaţa dumnealui, oricând îţi poate zice cel puţin 5 restaurante bune în Bucureşti. Nu vreau să intru acum în exegeza conceptului “restaurant bun” în viziuea lui Costache, e costisitor ca timp.

Deci ajungem în Isaccea, e ceaţă ca naiba, dacă aş scoate şişu’, aş tăia-o, dar nu are rost, avem busolă biologică, ne ghidează fics la Milenium, unde tanti aia care stătea de pază, încotoşmănată în nişte pleduri şi privind la Acasă, abia ne-a auzit prin geam cu noi zdrăngăneam poarta. Acilea este pensiunea Milenium? Da, aici este, ce doriţi? Păi avem şi noi rezervare de la Bucureşti, pe numele de Cutărescu, ah, nu, nu s-a făcut nici o rezervare, aici mai vin şi stau muncitorii în timpul verii, în rest…nu prea, abia aseara ce au plecat nişte oaspeţi, dar nu au stat prea mult (mă întreb de ce oare?). Păi bine, dacă nu este rezervare, camere libere sunt, am avea nevoie de două. Păi da, sunt, vreţi să vedeţi? Da, hai să vedem. Mergem, vedem camerele, nu erau rele, cel puţin la prima vedere, merge treaba, zic eu, Costa se confirmează şi el, dăm banii pe două seri – mare prostie! – după care ne înţelegem cu tanti să ne aducă facturile a doua zi.

Ne lăsăm lucrurile pe acolo, deja era cam seară aşa, parcă am fi mâncat ceva, trecuse un pic de vreme de la popasul cu varză şi cărnuri, deci ieşim la sightseeing prin Isaccea town, care, evident, la ora aia era absolut pustiu, mai treceau ceva cocalari prin şientru, dar în rest, nimic, gol, pustiu, oraş fantomă. Bă Costa, tu eşti nebun, ăştia nu au nimic aici, unde dracu’mâncâm noi, nu e posibil aşa ceva! Bă, nu miroase a bine treaba asta, ce porcărie, mâine de dimi nu avem unde mânca! Situaţiunea era tragică. Ne retragem la barul din centru, maneaua e acolo, toţi greii cântă, ăşia cred că avea probleme cu urechile, era al dracu’ de tare, sunt remixuri house, ba chiar aud un soi de Panjabi vs. MC Hammer, secondaţi de un greu, oricum nu se prea înţelegea mare lucru, aveau proiector ăia acolo, erau nu ştiu ce ştiri, de se holbau toţi ca neghiobii. Pe mine deja mă durea capu’, nu mai rezistam, era prea mult, rodeo, nemâncat, băutură noaptea trecută, ce dracu’, asta nu e viaţă! Costache se vorbeşte cu Nicuşor de la Jijila, cu care se tre’ să se întâlnească la o vorbă. Eu mă car la cameră, vreau să adorm, se învârte lumea cu mine, e gheaţă pe jos, patinez ne-artistic până la pensiune, mă bag în pat, la căldură, deschid tembelizoru’, e altceva. După două ore ajunge şi Costa, băh, eşti fraer că nu ai stat, am făcut clubbing prin Isaccea, hă hă hă, nu ştii nimic, dă-te de-aicea, am fost La Măgaru’, la braserie, la club Ambasador, cică unde stăm noi aici se numeşte La Americanu’, meserie de meserie zic, am stat cu Nicuşor, mi-a explicat cum e zona aici, cică îs legături înspre tot, ajungem unde vrea muşchiu’ nostru. Băh, degeaba, e târziu, hai vedem mai bine de dimineaţă care-i şpârla. Noapte bună, somn uşor, adorm lemn, adio chermeză de Anul Nou pe rit vechi cu lipovenii, deci frate, aşa ceva nu se poate, simt că mă revolt!

Read More 6 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat

Săptămâna trecută s-a întâmplat, ca din întâmplare, ca din senin, ceva grozav, ceva uluitor: nişte, şi anume, cântăreţi de muzică din asta, cum îi zice, incultă, să facă şi ei un videoclip pe scena Operei Române. Băieţii susţin(e) că ei au plătit, că au factură, şi că e totul ok din punct de vedere legal. Moah, şi cum stătea Fănelu şi zapa la tembelizor, numa’ că ce vede el cum pe nu ştiu ce canal cu sigla roză nişte unii cu morcovelu înfipt în partea dorsală încep să se crizeze că adevăraţii care aruncă cu coco au ajuns pe scena Operei Române şi că ce mare degradare e asta, să mergem să înfigem furcile în ei, cultura română este la ananghie, săriţi români, trebuie să facem ceva, este inadmisibil!!! Deci băi hahalelor, băi haladiţilor, viaţa este complexă şi are multe aspecte, nu aţi înţeles nimic, dădeţi-vă dreacu’ de aici, după cum urmează:

a) Prima la mână: atât timp cât băieţii au plătit şi au stat acolo pe banii lor, fără să deranjeze prin ceea ce au făcut buna desfăşurare a programului Operei Române, nu văd care este problema. Managerul – nu-i zic numele, nu are rost – lăutarului susţine că are chitanţă. Dacă o are, să o arate, aşa este mumos, ai valoare, frate, doar nu stai tu într-o hârtie? Dacă nu o are şi totul a fost o şustă, o combinaţie de-ale lor, de-ale maneliştilor, atunci avem o problemă, băieţii trebuie să răspundă în faţa Justiţiei. “Ia zi, coae, ce căutai acolo, e opera lu’ mă-ta de te filmezi în ea?” Scuzaţi limbajul, dar aşa percep eu justiţia română, azi.

b) A doua la mână: ipochimenele care s-au dat lovite la televizor că cultura, că nu ştiu ce, că este o mizerie şi o trădare faţă de înaltele idealuri, bla, bla, probabil trăiesc într-un balon de săpun şi, din când în când, ies de acolo să vocifereze şi să livreze tâmpenii la televizor. Păi băi aceştia, sistemul de învăţământ este la pământ de ani buni, Eminescu este denigrat de mai marii intelectuali ai zilei de astăzi şi de pe băncile şcolilor ies analfabeţi care apar la televizor şi recită din clasicii lăutarilor cu mândrie, şi voi săriţi în sus că nişte neica-nimeni se filmează pe scena operei române. Respectaţi profesorii, oferiţi-le salarii decente, renovaţi şcolile, revizuiţi programa şcolară şi puneţi-l pe Eminescu unde este şi după aceea, de la sine, de-alde doi parale nu vor mai ajunge să se filmeze acolo. Una este cauza, altul este efectul. Dacă nu aveţi atâta minte încât să nu faceţi diferenţa, staţi dracu’ acasă şi nu mai daţi din papagal la televizor. Ţara arde şi baba se piaptănă.

c) A treia la mână: da, se poate discuta la nivel de semnificaţie. Am auzit nişte argumente cum că şi “dincolo” s-au filmat clipuri publicitare la nu ştiu ce operă, este irelevant numele acum. Este genul de argument care pe mine mă scoate din sărite, dacă de mâine englezii, francezii sau nemţii încep să se împuşte pe stradă, ne apucăm şi noi să facem la fel??? Din categoria “ei face, noi imităm, că nu avem cre(i)er.” Da, ăştia care s-au filmat acolo cică sunt nişte inculţi, dar cine vorbeşte de ei că sunt inculţi? Nişte alţii care au paradit cultura română în ultimii 15 ani? A se scuti, băi monşer, respectul faţă de o instituţie îl capeţi atunci când există respect în toate zonele societăţii, nu când scala valorilor este deturnată. Te dai lovit că vezi manelişti la Opera Română? Mai bine dă-te lovit că sunt nenumăraţi tineri în ţara asta, absolut minunaţi, numai eu ştiu vreo 30, aşa lejereanu, care s-au săturat de mizeria asta şi care, probabil, se vor căra de aici, pentru că ţie, imbecilule de la Ministerul Culturii, nu îţi pasă ce se întâmplă într-o clădire care este sub oblăduirea ta. Problema este de fond, buboiul de la suprafaţă degeaba îl spargi, va apărea altul, în altă parte.

Am zis.

Acum şi un şlagăr mai vechi, să nu ne plictisim.

R.A.C.L.A. - Zecimale

Dacă tot cântaţi pentru bani, cu mândrie,

Cântaţi la o nuntă, la o cumetrie.

Read More 2 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat

Distinsul amic şi coleg Lucian Ştefan – zis mai nou Bolşevicu’ - a re-valorizat prin următorul text expresia “combate bine, monşer” (citat aproximativ). Dumnealui s-a arătat nemulţumit de pretinsa elită Cristian Preda, care, mai nou, consideră că Eminescu nu (mai) are loc în cultura română. Domnule Preda, oare v-aţi aruncat ochii peste manuscrisele lui Eminescu, editate de Academia Română? Cumva aveţi idee câţi ani la rândul s-a chinuit Constantin Noica să recupereze aceste manuscrise pentru generaţiile următoare? Măcar atât şi ar trebui să vă pună pe gânduri înainte de a-l constesta pe Eminescu. Mai departe, distinsul coleg are cuvântul.

Aici puteţi citi ştirea provocatoare.

"In martie 1926, Mircea Eliade publica in paginile Revistei Universitare o recenzie care matura ,, Incercare de sinteza a istoriei universale’’ a lui Iorga, profetul generatiei Marii Uniri fiind criticat pentru lipsa de rigoare in citarea surselor, cunoasterea putin aprofundata a izvoarelor orientale si, nu in ultimul rand, pentru lacunele in privinta istoriografiei recente. Atacul, departe de a fi unul grabit, e rodul admiratiei sincere pe care Eliade i-o purta eruditului istoric pe care ,, adolescentul miop, in varsta atunci de doar 19 ani, isi propusese deja sa-l intreaca si care fusese dezamagit de o lucrare aflata cu mult sub posibilitatile unui ,, geniu forfotitor’’ ca Iorga. Savantul, cu un temperament coleric ce imprima avant vorbei si condeiului, frumusetea limbajului fiind insa permanent dublata de argumente tari, nu raspunde, multumindu-se sa-l instiinteze pe universitarul clujean Vasile Bogrea, colaborator al Revistei Universitare, care-i replica taios lui Eliade prin articolul ,, Ce n-a citit N. Iorga, dar a citit Dl. Mircea Eliade, student in filozofie’’.

Parafrazandu- l pe Vasile Bogrea, criticul lui Mircea Eliade, cred ca s-ar putea scrie, in replica la consideratiile domnului Cristi Preda la adresa lui Eminescu, un articol intitulat ,, Ce n-au inteles N. Iorga, S. Mehedinti. C. Noica si G. Calinescu, dar a priceput Dl. Cristi Preda, profesor de stiinte politice.’’

E de remarcat cum in critica facuta lui Iorga, Mircea Eliade, revoltat de valoarea scazuta a unei lucrari conceputa de un model intelectual asumat, critica pentru a nu-i permite profetului generatiei Marii Uniri sa coboare o stacheta atat de sus ridicata, si astfel sa se devalorizeze pe el insusi in urmarirea unui ideal inalt, pe calea atingerii caruia Iorga constituia un punct de orientare. Domnul Cristi Preda se intoarce impotriva lui Eminescu nu pentru ca idealul fixat de ,, Luceafarul poeziei romane’’ in cultura nationala ar fi unul scund, inhibant pentru potentialul creator al domnului precizat, ci mult prea inalt, imposibil de depasit, si prin asta descurajant. Domnul Preda, in loc sa resusciteze figurile marcante ale culturii nationale pentru inventarea unui ideal mai inalt decat cel stabilit de Eminescu, ne propune sa coboram de pe un munte, pentru ca apoi sa cautam alt varf pe care sa-l escaladam, fara sa detinem si certitudinea ca exista vreunul in preajma, cu o inaltime superioara. Idealul trebuie sa fie atat de inalt, incat, dupa nenumarate sfortari, artistul, fara sa-l fi atins, sa zaca epuizat la poalele lui ca la umbra unui munte, altminteri, spune Da Vinci, respectivul artist nu poate fi decat mediocru.

Invidia, spunea Kierkegaard in secolul XIX, este o nefericita afirmare de sine, cata vreme admiratia inseamna o inteleapta renuntare de sine. Sa fie domnul Cristi Preda, profesor de stiinte politice, invidios pe Eminescu? Nici vorba, pentru ca domnul Preda e de fapt patriot, fiind preocupat de integrarea Romaniei in Europa, pe care o vede, ne intrebam daca domnul Cristi Preda e budhist cumva, ca pe o adevarata Nirvana dizolvanta a statelor natiune si, pe cale de consecinta, a profilului identitar al cetatenilor acestora. Mainstreamul intelectual cauia ii apartine domnul Preda, distrugator de sisteme referentiale, considera cultura unei tari ca impediment principal pentru integrarea, alipirea am zice noi, intr-o structura suprastatala. In continuarea unei logici kominterniste experimentata timp de aproape un secol in spatiul sovietic, domnul Cristi Preda, mai intai cetatean al lumii, pardon european, si abia apoi roman, percepe natiunea ca proiectie in randul unei populatii amorfe a ideilor apartinand unor intelectuali pusi pe sotii, fara a pricepe ca discursul national trebuie sa cadreze cu un stoc identitar, creatia vietii in comun a locuitorilor unui spatiu determinat. Recuperat de nationalisti si socialisti, spune domnul Preda, Eminescu mai are sa fie facut si legionar – bine ca n-a trait in perioada interbelica -, eticheta aplicata lui Stefan cel Mare, datorita faptului ca Zelea-Codreanu se prevala de numele domnitorului moldovean, ori comunist, asa cum sunt considerati azi Burebista, Mircea cel Batran, Mihai Viteazul si Cuza, pentru ,, vina’’ de a-i fi placut lui Ceausescu si comunismului indigenist, dar antinational.

Contestarea lui Eminescu poate prezenta si importante implicatii geopolitice, atacul concertat asupra simbolurilor unei culturi, inteleasa ca potential creator al locuitorilor unui spatiu, reprezentand una dintre cele cinci amenintari, identificate de Gusti, la adresa unei natiuni: instrainarea economiei, a stiintei si a ideologiei, a statului si, ca primejdie externa, tendinta dominatoare a natiunilor vecine. Subminarea culturii nationale inseamna de fapt inhibarea ,, potentialului unui stat’’, reprezentat de pozitia geografica a acestuia, de populatia, cultura, economia si viata politica. Cuceresti o natiune nu prin trecerea frontierelor geografice, ci prin slabirea treptata a frontierelor spirituale, trasate de cultura autohtona.

Iata un fragment dintr-un articol al domnului profesorului Gheorghita Geana, dedicat cliseelor de limbaj ce-l vizeaza pe Eminescu:

,, Pe seama nimanui nu s-au inventat atatea asemenea sintagme ca in cazul lui Eminescu. Cel dintai <> e chiar criticul de judecata caruia s-a legat destinul creator al poetului: Titu Maiorescu. In Eminescu si poeziile lui , mentorul Junimii (inevitabile dictu!) il numea pe poet <> si <>. Tot pe atunci, la stingerea din viata a poetului, avea sa apara si formula <>. Aceasta expresie, impreuna cu aceea de <>, consacrata de G. Calinescu, reprezinta probabil cele mai uzitate clisee aninate de personalitatea lui Eminescu. Tot G. Calinescu a zamsilit expresia <>. Alte clisee, mai mult sau mai putin vehiculate, sunt: <> (N. Iorga), <> (D. Caracostea), <> (S. Mehedinti), <> (Constantin Noica), <> (Zoe-Dumitrescu Busulenga).

(…) In gramatica discursului, cliseele de limbaj (le vom considera, totusi, astfel, dar fara prejudecata peiorativa) pot indeplini functia de apozitie. Daca, de exemplu, vorbitorul sau scriptorul trebuie sa se refere la Eminescu in doua propozitii consecutive, spre a evita repetitia el foloseste o data numele poetului (Eminescu), iar a doua oara recurge la o formula-cliseu (sa zicem: poetul national, sau Luceafarul poeziei romanesti).

Functia gramaticala este, insa, neutra din punct de vedere valoric. Ea nu ne spune decat in planul secund ceva despre valoarea subiectului la care se refera. Functia principala (si, de fapt, originara, cea pentru care sunt create si care cere celui ce le creeaza un moment de autentica inspiratie) este functia cognitiva.’’

Gheorghita Geana, ,, Functia cognitiva a cliseelor de limbaj: o problema de eminescologie’’, p. 24-25, Viata Romaneasca, anul XCVI, nr. 1-2, ianuarie-februarie 2001."

Read More 2 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat

Se spune că dacă te uiţi la fix peste ceas, te iubeşte. Nu ştiu care este originea acestei superstiţii, dar mă întreb ce te faci dacă ai două ceasuri: unul care îţi arată ora la fix şi altul care este înainte sau înapoi cu câteva minute? Unde mai este atunci iubirea? Sau timpul?

Read More 9 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat

Rap românesc, categoria super clasă, cu subtrat naţionalist.

Sau ce înseamnă să adopţi o formă exterioară unei forme inpuizabile, cum ar fi limba română.

Read More 0 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat

“Muzica house place la toată lumea. Eu sunt înnebunit după aşa ceva.” Nu aşteaptă să ne dăm şi noi cu părerea, bagă CD şi dă volumul mai tare…zduci-zduci…

“Ciorbă de burtă de oaie, la stână, în saună.”

“E apă aici cât pentru un sărut franţuzesc.”

“Maria, tu ai neglijé?

În plus…sau în general?”

“Maria, Matizu’ pe mâna ta/

E cu totul altceva.”

“Fane, păi dacă tu ai gură, pupi pe toată lumea?”

“De ce să nu întreţinem miturile dacă aduc bani?” – asta apropo de castelul Bran.

“Fănelu’ Memorelu’, Fănelu’ Memorelu’, Fănelu’ Memorelu’…”

“Mă, mie îmi vine să te iau în braţe, dar nu prea îmi iese.”

“Ce faci, Miruna?

O fac pe mironisiţa.”

“Uite, uite, mi-am luat căciuliţă nouă, e de la Terranova, are şi moţ!!!

Da’ nu te roade eticheta?”

“Te dai real, frate?

Mă dau fictiv.”

“Băi, deci maneliştii ăştia îmi pari nişte tipi sinceri, sunt oneşti faţă de ei, vor maşini, bani şi femei, e clară treaba, şi nu se dau în lături să o afirme.

Da, da, aşa este, adică frate, ăsta sunt, asta este!

Da, nu cred că te-ar minţi decât dacă ar vrea să-ţi fure banii.

Banii sau virginitatea.”

“Şi ce, dormi cu codiţe?

Da, de ce, te deranjează?

Nu, mă avantajează.”

“Zona de consiliere pentru probleme fictive.”

“Da’ tu te uiţi la Sex and the City?

Da, nu pierd nici un episod.

Păi şi de ce te uiţi?

Păi unde mai găseşti un serial care să descrie femeile în toată idioţenia lor?”

“Dacă tai vena de-a lungu’, e mult mai ireversibil.”

“Deci frate, ocaziile se răzbună tot timpul, mă înţelegi?

Doar în fotbal…

Oare?

Sau în cazul fetelor sau mafiei…tot aia…”

Read More 8 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat

Nu vă speriaţi, aveţi încredere, vă rog eu mult. România profundă, acea Românie profundă, poporul încă poate. Mai are resurse, inclusiv metafizice şi spirituale. Dar să ţineţi minte, poporul este cel care încă mai poate, nu şi populaţia. Ei sunt deja pierduţi, cei mai mulţi dintre ei. Cum s-ar zice, de la Puric citire şi de la mine trăire. Pe viu.

Read More 0 Opinii | Mâzgălit de Ştefan Muşat