Sesiunea de “training” – “Să nu fim pesimişti”
Masă rotundă – sau ovală, cum vă convine – cu cei care pleacă pe teren. Io, Săndelu şi Costa, plus alte persoane ne-interesante deocamdată, ascultăm cu atenţie ce ne zice “trainerul”. Deci nenea ăsta e de părere că noi ar trebui să ne mişcăm zilnic, fiecare dintre noi, vreo 40-50 de km în medie, către o Primărie din judeţul în cauză (nu contează care acum) să aplicăm un chestionar de enşpe pagini, după care să plecăm de acolo cu nişte documente pe care ei, firma care este, le doresc pentru analiza finală.
- Noi am mai fost pe teren, zice Costa, şi am mai avut de a face cu primăriile…se mişcă greu iar multe din documentele astea sunt fie arhivate, fie în curs de completare/scriere, deci va fi destul de greu să la obţinem. Mai mult, transportul în judeţ, ca în oricare altă parte a României, este destul de dificil, având în vedere şi condiţiile meteo actuale (asta era undeva pe 12 ianuarie).
- Să nu fim pesimişti, zice nenea de la firmă, eu zic să ne păstrăm optimismul.
- Eu nu sunt pesimist, doar că realitatea din teren este total diferită de percepţia “noastră” de aici, de la Bucureşti.
- Să ne păstrăm buna-dispoziţie şi să fim optimişti…totuşi. O ţinea langa pe a lui, că trebuie să fim optimişti. Păi bine, tati, da’ drumu’, da oamenii de la Primărie, da’ toate alea???
- Noi am sunat la fiecare Primărie, sunteţi aşteptaţi acolo, nu trebuie decât să mergeţi, e totul “pus la punct”.
L-am lăsat pe nenea de la firmă cu optimismul lui şi ne-am uitat unii la alţii ca soldaţii care trebuiau să coboare pe plajele franţuzeşti în 6 iunie 1944. Deh, ăştia de la centru ştie ei mai bine cum stă treaba cu provincia…în fine, parcurgem chestionarul, sunt câteva lucruri care nu ne convin, le rectificăm, dar pe teren plecăm cu aceleaşi chestionare greşite. Poate nenea de la firmă se aştepta să le modificăm noi pe fiecare în parte…
Ziua plecării – Cum am ajuns la Americanu’
Încep să mă compun pe la 10. Ajung pe la 12 şi ceva în autogară, mă văd cu Costa, aflăm că microbuzele pleacă din altă parte. Minora (numele de cod pentru o domnişoară care ne-a însoţit, “cercetătoare” şi ea) nu era în punctul de întâlnire, deci noi ne-am făcut datoria, dacă tu nu eşti, la revedere păpuşică, nu sta nimenea să te aştepte. Ajungem în autogară, care de fapt era o curte din care plecau două microbuze. Ne găsim bilete şi urcăm. Înăuntru era plin, era un microbuz din ăla făra spaţiu, io şi Costa ne blestemăm zilele, unde dracu’ să bagi bagajele? Ne sucim, ne învârtim, cum necum ne înghesuim şi noi în spate, stăm cu picioarele sufocate de rucsace, aoleu Georgică (nume de cod pentru nenea de la firmă), unde ne-ai băgat, tati??? La un moment dat aterizează şi Minora, cu bagaje şi ea, găseşte loc mai în faţă, de ce nu ai vrut să vii lângă noi, să ne înghesuim în trei, în spate? Că aşa mi-a dat loc, că nu putea la numărul 17, că era ocupat. Eh, mai bine păpuşică mică, unde să mai încapi şi tu aicea, între noi, ce naiba, abia am loc să îmi mişc genunchiul între scaun şi scaun.
Costa deja înjură de alea sfinte, îi este foame, ăsta când e flămând se transformă, are filme cu friptane şi copane şi începe şi mie să-mi facă poftă, la dracu’, în seara trecută el a plecat acasă pe la 2 din club, dar io şi Sandu de la un punct încolo nu mai ştiam câte am Salitos am dat pe duşcă, cred că am ajuns acasă pe la 5, am adormit pe la 6, nici nu mai ştiu. Sunăm la Săndelu, ăsta nu răspunde, cred că doarme dus, s-a haladit rău ăsta azi dimineaţă, cred că a uitat că trebuie să plecăm. Costa e în continuare setat pe scenariul cu fasole, varză şi ciolane, intră în sevraj, la naiba, omule, ce naiba ai? Băh, mi-e foame, ce nu înţelegi? Da mă, bine, e ok, ajungem acum la popas, calmează-te! Sună Săndelu, frate valoare, ce terminat sunt, aveam vreo 17 apeluri ratate când m-am trezit, voi aţi plecat? Da, frate valoare, ce naiba, noi trebuie să ajungem mai departe decât tine, doar nu era să te aşteptăm! Bine, frate valoare, drum bun, am şi io pe la 4 un microbuz, moah, cum a fost aseară!!! Săndelu, valoare, drum bun şi ţie, ne auzim pe mai încolo.
Ajungem la popas, ne înfigem direct la cârnaţi, varză şi fasole bătută, da, nu ne plac chipsurile, pufuleţii şi pateurile vegetele, ciorba şi tocana sunt sfinte pentru orice român care se respectă. Înfulecăm rapid, ne prieşte mâncarea, şoferule, trăi-ţi-ar că ai oprit, altfel priveşti lucrurile cu stomacul plin, e altceva. Ne băgăm din nou la drum, România profundă ne îmbrăţişează cu ceaţa ei, parcă nu am mai văzut Dobrogrea aşa, pe la Topologu vine şi soarele, vai ce frumos este, câtă feerie şi ce bucolic arată dealurile un pic înceţoşate, cu soarele la apus şi cu genunchii storşiţi între două scaune, aş zice că e altceva, da’ nu e, la întoarcere ne jurăm că ne urcăm în tren. Costa zice că la Medgidia, cât se schimbă locomotivele, ai timp să plasezi două beri în bagaj de la crâşma din gară, tind să-l cred, el ştie bine lucrurile astea, e versat, ştie de toate.
Ajungem la Tulcea, în autogară îi facem instructajul Minorei, deci păpuşea, ajungi la hotel, ne dai un semn, dacă întâmpini probleme, ne suni sau ceva, eşti sigură că nu vrei să te ducem noi? Nu, sunt sigură, e totul bine, mergeţi înainte, mai aveţi ceva de mers. Bine, nu insistăm, e vaccinată, ştie mersul lucrurilor cât de cât, poate să ajungă şi singură. Găsim autobuz către Isaccea imediat, e din ăla mare, ne aruncăm fiecare pe câte două scaune, acum chiar că e altceva, avem Radio România Actualităţi, parcă aud şi nişte Mettalica, frate, aşa mai zic şi eu, luminiţe albastre, aproape atmosferă de club prin ceaţa dealurilor Tulcei, o tăiai cu cuţitul, abia vedeai în faţă, da’ şoferu’ talent, e precaut, nu o calcă, băiat inteligent, ne place de el.
Costa se duce în faţă, vrea să afle care-i treaba, cât mai avem de mers, care-i mişcarea, în ceaţa aia nu prea se înţelege mare lucru. Dă de tanti Nuţi, după mutră, căutătură şi vorbă e lipoveancă, e pe/din zonă tanti, chiar ştie ea care este mişcarea, deci băieţi mai aveţi un pic până în Isaccea, unde ziceţi că staţi? Păi la pensiunea Milenium, aoleu, zice ea, e urât acolo, se apleacă vag conspirativ către noi, mă băieţi, haideţi la mine, la ăia acolo e naşpa rău, la mine staţi cu 15 lei pe noapte, vă dau şi de mâncare, noi nu, că avem rezervare de la Bucureşti, că nu se poate, măi băieţi, uite, astea sunt telefoanele mele, îmi dă să scriu un număr de orange şi unul de fix, îmi pai bip pe orange şi mă suni pe fix, că ăla de orange nu merge, nu pot vorbi la el. Nu prea pricep eu ce-i cu tanti Nuţi şi cu telefoanele ei, dar ea dă în continuare din gură, Costa a mâncat, se poate preface că este interesat de palavrele ei, mă dau şi eu mai în faţă să aud ce zice cumătra, păi şi ce faceţi voi aicea, de unde sunteţi? Păi suntem de la Sociologie, facem nişte chestionare, trebuie să ajungem în diverse locaţii din judeţ…aha, zice ea aprobator, după care reiterează invitaţia punând accent pe suma modică pe care o vrea… şi fiică-mea e la Biologie, în Bucureşti, la Institut, a angajat-o nu ştiu ce doamnă de acolo (informaţia asta ne-a spus-o şoptit), e bine acum, are şi un copil, o duce bine, dar tanti Nuţi, să dea dracu’ dacă noi te-am întrebat de fiică-ta ceva, ea continuă cu biografia progeniturii ajunsă “bine” în capitală, eu şi Costa mai avem puţin şi căscăm. Tanţi Nuţi, fin psiholog, vede ea că nu e rost de tocmeală cu noi, se retrage încet în penumbra microbuzului.
Costa zice, băh, ştii cum vine schema asta? Deci nu ştiu, ia zi. Păi băi, când i-am zis că suntem sociologi, a stat ea s-a gândit, a făcut nişte calcule, după care a zis, ăştia nu sunt nici avocaţi, nici medici, nici ingineri, nici altceva, sunt undeva mai la coadă, ca fiică-sa, biologie, sociologie, tot aia, nu o duc ei prea bine, le cer mai puţin, ăştia nu au aşa de mulţi bani. Da bă Costache, nu zici rău, uite încă un avantaj în treaba asta pe care o facem noi. Oricum, o ţinem minte pe tanti Nuţi, e pe felie în Isaccea, dacă vreodată vă trece prin cap să mergeţi pe muchia aia a României, vă dau eu numărul ei, se rezolvă imediat.
Moah, Costache, eşti nebun, în seara asta e Anul Nou pe rit vechi, te pomeneşti că la pensiunea aia e vreo chermeză ceva, ce nebunie, luăm şi noi un vin, ca băieţii, poate un friptan, mai înţelegem şi noi din viaţă ceva, ce dracu’, oameni suntem, după ziua asta halucinantă merităm şi noi ceva. Băh, da, cum să nu, şi eu zic că ar fi bine să mai crăpăm ceva în noi. Mă gândesc că asta este o
Deci ajungem în Isaccea, e ceaţă ca naiba, dacă aş scoate şişu’, aş tăia-o, dar nu are rost, avem busolă biologică, ne ghidează fics la Milenium, unde tanti aia care stătea de pază, încotoşmănată în nişte pleduri şi privind la Acasă, abia ne-a auzit prin geam cu noi zdrăngăneam poarta. Acilea este pensiunea Milenium? Da, aici este, ce doriţi? Păi avem şi noi rezervare de la Bucureşti, pe numele de Cutărescu, ah, nu, nu s-a făcut nici o rezervare, aici mai vin şi stau muncitorii în timpul verii, în rest…nu prea, abia aseara ce au plecat nişte oaspeţi, dar nu au stat prea mult (mă întreb de ce oare?). Păi bine, dacă nu este rezervare, camere libere sunt, am avea nevoie de două. Păi da, sunt, vreţi să vedeţi? Da, hai să vedem. Mergem, vedem camerele, nu erau rele, cel puţin la prima vedere, merge treaba, zic eu, Costa se confirmează şi el, dăm banii pe două seri – mare prostie! – după care ne înţelegem cu tanti să ne aducă facturile a doua zi.
Ne lăsăm lucrurile pe acolo, deja era cam seară aşa, parcă am fi mâncat ceva, trecuse un pic de vreme de la popasul cu varză şi cărnuri, deci ieşim la sightseeing prin Isaccea town, care, evident, la ora aia era absolut pustiu, mai treceau ceva cocalari prin şientru, dar în rest, nimic, gol, pustiu, oraş fantomă. Bă Costa, tu eşti nebun, ăştia nu au nimic aici, unde dracu’mâncâm noi, nu e posibil aşa ceva! Bă, nu miroase a bine treaba asta, ce porcărie, mâine de dimi nu avem unde mânca! Situaţiunea era tragică. Ne retragem la barul din centru, maneaua e acolo, toţi greii cântă,
E vibrant textul, Ştefane! :)
În plus, îmi aduce aminte oarecum de o experienţă de-a mea de când am vizitat un mic sătuc din apropierea munţilor Anineni. Eram acolo în calitate de "turist", ce-i drept, nu aveam responsabilităţi de nici un fel în cârcă dar chiar şi aşa simţeam o presiune interesantă pe umeri. Satul, pe numele lui Sasca Montană, ziceai că e filtrat prin ceva filtru crepuscular. De pe la orele patru nimeni nu mai era pe stradă iar graţie unui clişeu de proiectare a caselor în acea zonă, camera de zi era poziţionată cumva în curte, cu geamul înspre grădină. Aşa că nici măcar lumină prin geamurile caselor nu vedeam, decât rareori mai sclipea un televizor suficient de puternic din grădinile de pe deal cât să prindem şi noi o rază de lumină. Călătoria până la magazin pe întuneric era chiar o experienţă care merita încercată. :)
Pe lângă asta, primarul este în acelaşi timp şi comandant şef la poliţie, şi şofer pe ambulanţă şi păstor baptist. Genial!
Foarte tare, Valoare! unde e partea a doua? ca murim sufocati sub propria nerabdare!
Frate, ce faci, te dai anonim cu mine? Tu vrei să avem necaz? Dă-te real, altfel e rost de zarvă!
Nu pot decat anonim - ca in multele secole trecute! Oricum aici nu pot fi decat fictiv! Raspunde la intrebari ininte de alte comentarii!
Deci ca să îţi răspund la întrebare, este în curs de preparare!
Tu eşti bine, te doare capul? :D
Skinski, gândeşte-te că lucrurile pe care le-ai păţit se pot încă înscrie în categoria “un pic deplasat, dar totuşi amuzant”. Noi, pe lângă că am mai avut şi oareşce responsabiliţăţi – nu foarte mari ce-i drrept – am întâmpinat tot felul de probleme “tehnice”, ca să zic aşa. Dar stai să liniştit, păţaniile de aici nici nu se compară cu altele, din alte deplasări, păţanii despre care sper să apuc să scriu ceva, cândva…
Mă scuzi că am răspuns aşa greu, dar duc o viaţă dubioasă şi…nah, mai uit. :)
Dubioasă sau nu, e bine că scrii despre ea! :D