Să tot fi fost o seară plăcută de vară şi pe una din străduţele orăşelului, de’alde Sişu şi Văru’de Aur se împăcară după obişnuita ceartă zilnică. Motivul fusese unul important: Văru’ nu făcuse altceva decât să-i picure lu’ Sişu nişte firicele de scuipat pe îngheţata abia cumpărată în timp ce îi atrăgea atenţia asupra unui cotoi imaginar care, chipurile, păşea de-a valma peste ţigla casei. Asta după ce în înainte îl mânjise la bot pe acelaşi nefericit cu deştu’ îmbibat în zeama ciuştii. Sişu se mânie rău şi, căpcăun fiind, zvârli cu îngheţata după Văru’ care abia apucă să se ferească din calea cornetului blagoslovit cu salivă. Păcat că cearşaful pus la uscat nu putu să evite furia păţitului şi nu mai merită să amintesc mutra tuşei Tanţa când, intrând pe poartă, văzu primele tentative de artă modernă la dânsa-n curte. Scatoalcele de rigoare, aplicate celor doi gorobeţi degrabă prinşi, provocară icnete şi prelungi văleleuri, la serioasă concurenţă cu guiţatul porcilor însetaţi de arşiţa zilei, lăsaţi de izbelişte, îndeobşte pentru alte activităţi mai palpitatnte: cine stă mai mult cu capul în butoi, prinsa pe casă, somata cu bidoanele cu apă, goană prin cimitir… Şi abia mă alăturai de cu seară celor doi inculpaţi care se hotărâră să celebreze eliberarea de sub tortura reteveiului cu ajutorul unor pietre şi acoperişu’ lu’ Nea Gicuţă Porcu’. Şi parcă îi văd şi acuma pe de’alde Peru’ şi Vivi Cauboiu’, pe Basu’ şi Căluţu’ apărând de neunde, făcând cârdăşie la scrânteala noastră şi orbecăind după pietricele în lumina proastă a stâlpului. Tabla casei suportă ceva vreme mitraliatul strident. Însă liniştea dinlăuntrul ne agita şi mai tare. Şi cum zarva se înteţea în lăţimea drumului de pavele, de unde nu se deschide poarta şi becu’ motoretei ruseşti ne luă la ţintă. Nea Gicuţă Porcu’ se mâniase rău tare şi se hotărî să ne gonească cu motoreta! Atât apucai să aud: „Cefaaaaaaaaaaaan! Fugi, băăăăăăă!“ La mai puţin de o secundă văzui tălpile Vărului de Aur plesnind sec pavelele, din ce în ce mai repede, luminate de netrebnicul bec. Ceilalţi, mulţmită unor apucături îndelung repetate (alte păruieli cu acoperişurile) se răspândiră automat în direcţii opuse, plescăind şi ei pavelele tocite. Văzui pe Căluţu’ lungindu-şi picioarele şi întrecându-mă într-o clipită, pe malacul de Sişu buşind pavelele sub el, duduind ca TGV-ul pe lângă noi şi lăsând chiar şi pe Văru’ în urmă. Pârâitul demonic prindea viaţă şi căuta victime. În goneta noastră subită se ivi salvatorul colţ. Căluţu’ o tăie derutant la stânga, Sişu viră la dreapta, iar io abia auzii: „În iarbă, trânteşte-te!“ Pe atunci, furia modernizării nu înlăturase iarba din peisaj care creştea în voie pe lângă gardul cimitirului. Mă aruncai la întâmplare cu burta înainte, în bezna veghetală, fără nici un fel de precauţie, turmentat de frică. Abia văzui prin întuneric deştu’ Vărului care îmi ordona să tac. Ne afundarăm în iarbă, răsuflând pripit, aşteptând să ne depăşească hodorogitul balaur. Şi abia când când fasciculul de lumină trecu pe deasupra capetelor noastre, observai un fir ruginit de sârmă ghimpată la mai puţin de un centimetru de ochiul drept ieşind din hăţişul înverzit. Transpirai tot într-o secundă. Sărirăm în curtea cimitirului tocmai când auzirăm uruitul infernal îndepărtându-se. Întunericul acestuia ne ocroti preţ de câteva trageri de suflet. Iată cum afurisenia de îngheţată era să mă păgubească de scumpul dar al privirii! Scuipai în sân. Tiptil, abia şuşotind, ne furişarăm prin alte cotloane doar de noi ştiute, afară din cimitir, pe pavelele reci, ocolind prin curtea lu’ Sişu drumul înapoi spre casă. Defunctul cearşaf atârna peste sârmă, vălurind în neclintirea serii. Şi îmbiaţi de aburinda budincă, reluarăm, cu lux de amănunte, cocoţaţi în cireş, neînchipuita zi…

Post a Comment