E clar că legăturile cele mai subtile ţi se arată în cele mai neaşteptate momente. Diversitatea, sub pretextul imbecil al avântului comunicării (specia dialogului e în comă de prea multă vreme) dublată de imperativul cunoaşterii celuilalt, relativizează şi diluează criteriile. Mijloacele de creaţie, popularizate şi la îndemâna oricui, induc falsul sentiment de creator, în locuri unde sensibilitatea e pe moarte şi este hrănită intravenos cu micul cotidian, cu fericiri mărunte şi iluzorii. Hipnoza este întreţinută de democraţia mijloacelor de producţie artistică – oricât de absurd ar suna acest lucru, nu se poate construi nimic admirabil acolo unde sensul sensului a fost pierdut de mult prea multă vreme. Aşa că preocupările ţintesc sentimentalismul ieftin, drama lasă loc depresiei fabricate şi îngăduinţa ignoranţei. Anvergura e, cel mult, medie şi tentaculele indiferenţei se propagă înfricoşător peste straturile vieţii percepute ca “leisure”. Pattern-urile culturii de masă se multiplică, se suprapun şi acoperă cu un văl întrebările ultime, declasate şi lăsate în voia neadaptaţilor. Drama artei degradată în stimulant estetic, în prezenţă care completează şi nu întărâtă înspre sus, este, de fapt, drama mediocrităţii instalate în scaunul regelui. Se poate pomeni de pericolul uniformizării în momentul consultării adevărurilor tari? Există riscul să ne plafonăm în prezenţa lui Dostoievski? Nu există aşa ceva, pentru că un alpinist român care a cucerit Everestul spune că doar în preajma înălţimilor (adică a iminenţei morţii) ţi se arată ce este important. Sau cum spunea părintele Cleopa, cum că moartea este cel mai bun sfetnic. De la Mioriţa încoace, cine s-a mai ocupat de acest subiect?
Nu poţi conjuga “a plânge” decât la trecut. Adică după ce ai iubit. Altfel nu am mai fi oameni.
Jimi - Purple haze
Articolul de aici mi-a sugerat următoarele gânduri.
Există cel puţin trei probleme în legătură cu satul românesc:
1. Colectivizarea făcută de comunişti. De bine de rău, până în 1945, ţăranul român avea certitudinea proprietăţii sale, pe care o muncea după puterile sale – se numea, cumva, agricultură de subzisenţă., poate chiar mai mult, pe alocuri. Comuniştii au venit şi au zis: nu, se munceşte la grămadă, fură cine poate, facem cincinale şi depăşim producţia. Asta în condiţiile industrializării şi urbanizării forţate a unei mari părţi din ţărănime. Cu toate astea, s-a făcut agricultură, cu rezultate decente şi cu produse mai bune decât acum (chiar dacă nu aveam acces toţi la ele – cel puţin nu în mod oficial). În mod ciudat, lumea de la sate regretă perioada aceea: măcar prin prisma dotărilor şi condiţiilor net superioare. Nu mă erijez într-un apărător al socialiştilor, ci spun ceea am văzut şi întâlnit. Ce s-a întâmplat după 90, ştie toată lumea: aparentă ordine socialistă s-a transformat în jungla în care fiecare a luat ce a putut, cum a putut. În momentul de faţă, nu prea există agricultură la nivel competitiv/industrial în România; cel mult, nişte latifundiari care fac cam ce vor pe pământuirle lor. Lipsiţi de ajutor de la stat – comportament moştenit de pe vremea comuniştilor – ţăranul a fost nevoit să se descurce singur. Şi fiecare a făcut după cum a putut…rezultatul se vede cu ochiul liber.
2. Prin urmare, fiecare a făcut ce a făcut, cum a putut. Unii s-au înecat în alcool, alţii au plecat prin Italia, alţi prin Spania, alţii au aflat că există fonduri structurale, alţii au furat după 90 de la C.A.P, alţii pur şi simplu au muncit după cum au putut. Vă rog să mă credeţi, am întâlnit toate cazurile posibile. Ne interesează, pentru moment, cei care au muncit, eventual au accesat – prin cine ştie ce minuni – fonduri europene. Suficient că au trebuit să treacă prin furcile caudine ale birocraţiei şi că au pus mâna pe ultimele fărâmiţe de fonduri S.A.P.A.R.D (majoritate deturnate pe traseu); acum au aflat că ceea ce produc ei trebuie să fie eco, să respecte nu ştiu câte norme şi că oaia trebuie să asculte Mozart şi să aibă nu ştiu câţi m3 de oxigen. Cum s-ar zice, de la aprecierea ochiometrică, calitativă, transmisă generaţional, se trece la riglă şi echer acolo unde ele nu au ce căuta. Absurda precizie europeană încearcă să uniformizeze şi, în cele din urmă, să distrugă ceea ce nici comuniştii nu reuşiseră (pe deplin): vitalitatea molatecă şi deprinderile cutumiare. Dublă dramă, la nivel explicit şi direct, în mai puţin de 15 ani: de la fiecare cum poate şi după cum a furat, la semantică obscură şi autistă. De la egalitate, egalitarism la uniformitate şi plafonare. Trecând şi peste asta…o problemă mai tangibilă este alta: pieţele de desfacere. Degeaba faci produse eco, dacă noi importăm de la turci, belgieni şi alte alea. Aici intră în discuţie altă variabilă: supermarketurile. Câte din ele sunt alimentate de produse locale? Ştie cineva de aşa ceva? Eu, unul, nu prea ştiu. Sau or fi, dar într-o mică măsură – în rest, 365 scrie pe ele. Cu ce sunt ele mai grozave? În curând, pieţele vor fi renovate, frumos parfumate şi dotate la standarde europene. E clar că cel care face agricultură de subzistenţă nu o să mai aibă ce căuta acolo. Nici piaţă de desfacere nu ai şi nici cu Mega Image nu poţi să te pui. Danone cumpără laptele cu 1 leu litrul şi vine apă chioară şi iaurt făcut din lapte praf. Deci trebuie să faci după cum vrea UE, altfel nu ai cum. Zarurile au fost aruncate, de oameni cărora nu le-a păsat ce se întâmplă după ei…
3. Crima antropologică. Expresia nu-mi aparţine, un profesor ne-a împărtăşit-o. Explicaţia e simplă: trecerea de la “ţăran” la “fermier”, de la “subzistenţă” la “productivitate”, de la “fie ce-o fie” la “eficienţă/randament”. Dincolo de cuvinte, această trecere marchează sfârşitul unei paradigme existenţiale, aceea a “ţăranului tradiţional”, expresie şi ea lipsită de acoperire, dar utilizată adesea. Şi orişicâtă realitate rămăsese acolo, în acea “tradiţie”, tăvălugul migraţiei, a tehnologiei şi a sărăcirii efective a transformat-o în muzeu. Ce au început comnuniştii, au finalizat neocumuniştii de la Brucsel. Apropo de muzeu, e foarte des vizitat, în zilele noastre, de băieţii cu Apple şi platane, sediul din Monetăriei devenind, mai nou, unul din focarele cosmopolitismului. Chiar lângă mica, sfrijita dar, totuşi, în picioare, bisericuţă de lemn…Nu sunt eu cel care să anunţe mortea tradiţiei săteşti, ea însăşi a sucombat atunci când Gusti şi, mult mai târziu, Horia Bernea, au inventat muzeele. Din oală mănânci, ia se poartă şi opinca se toceşte. Fireşte că mai sus menţionaţii nu sunt vinovaţi cu nimic, intenţiile dânşilor au fost dintre cele mai nobile. Cu toate acestea, forme de existeţă veritabil ţărăneşti încă mai există, disparate şi pierdute cine ştie pe unde, altoite pe o formă exterioară, descifrabile ochiului atent. Cine ştie, poate chiar babele ne vor salva.
Reforma satului, în sensul de redresare economică şi socială, nu poate pleca decât de la cunoaşterea problemelor reale ale oamenilor care încă mai au curajul de a suporta ruralul românesc. Re-popularea satelor cu oameni tineri, vajnici şi dornici de muncă, este o soluţie binevenită, dar care solicită mult efort şi viziune. În mod necesar, pentru că aşa este construită lumea în care trăim, totul pleacă de la Idee. Deci întrebarea corectă nu este “Când iese românesc din Evul Mediu şi intră în Europa Mileniului Trei?”, ci mai degrabă “Ce poate oferi Europa, la modul onest, în revitalizarea satului românesc?”. Cu alte cuvinte, cărui principiu ne supunem: continuităţii sau desprinderii abrupte?
Bineînţeles că în Carte se găsesc cele mai bune exemple.
“Devenise, în timp, unul dintre cei mai apreciaţi oameni de ştiinţă din zona sa. Căpătase eleganţa simplităţii rezolvărilor şi era un pedagog înnăscut (cu tot tracul său), lucru ce l-a ajutat să fie şi un profesor iubit. Prin aportul propriu, revoluţionase diferite ramuri ale matematicii, la un nivel nebănuit posibil înainte. Cu toate că în copilărie şi în adolescenţă fusese un retras, chiar această izolare îi alimentase energia şi forţa de muncă. Izbândise acolo unde nimeni nu credea că mai este cu putinţă ceva şi, datorită recunoaşterii sociale, aproape că îşi biruise demonii. La aproape 40 de ani, era pe val, curtat de marile Universităţi. Momentul firesc, cel al încununării eforturilor sale, se apropia cu paşi repezi. Ştia că va apărea în faţa multor oameni şi aşteptările erau foarte mari din partea tuturor. De vreme ce va izbândi să-şi demonstreze teoriile în faţa atâtor matematicieni renumiţi, cu siguranţă efortul său va fi recunoscut ca atare şi teoriile, de asemenea…Dar iată că soseşte ziua cea mare, mare tam-tam, presă şi importante figuri locale se adună pentru evenimentul mult aşteptat. Tânărul nostru virtuos este pregătit, de mai bine de o lună era într-o febrilă aşteptare. Ştia ce are de spus, cum şi în ce fel trebuia să (de)curgă expunerea. Era nervos, lucru de altfel foarte normal. Intră în sală, şi, cu o voce tremurândă, îşi începe discursul. Dar ceva i se întâmplă, ceva inexplicabil şi, totodată vizibil: chipul i se schimonoseşte de durere, glasul i se stinge încet încet, pulsul îi scade şi se albeşte vizibil. Frica îl năpădeşte subit, frisoanele joacă geamparaua pe spatele-i încordat şi sudoarea îi taie pielea. Cuvintele se prăpădesc din gură-i şi cu greu se mai poate păstra coerent. Rumoare şi stupoare în sală, impozantele figuri ale ordinii matematice europene nu înţeleg ce se întâmplă. Ce se întâmplă cu tânăra speranţă? De ce chiar acum, în acest moment atât de important, cedează? Tânărul nostru rămâne fixat în faţa dânşilor, cu privirea în gol şi deja mut. Frica era instalată deja. Nu mai este în stare să zică nimic şi, după primele momente de tăcere apăsătoare şi jenantă, abia întoarce capul către prima întrebare. Intrase în vrie de mult…Abia dacă se mai aud câteva şoapte în sală. Încet, încet, eminentele figuri, realizând ce s-a întâmplat, părăsesc discret sala, lăsându-l pe bietul om în crunta şi deznădăjduita teamă ce îl încremenise…Se trage cortina peste frumoasele amintiri, peste închipuitele speranţe şi peste câte şi mai câte febrile prostioare drăguţe…”
