…pretinsele “binefaceri” ale aşa-numitului “progres” - denumire acceptabilă numai dacă e însoţită de specificarea că e vorba de un progres exclusiv material – deci aceste mult lăudate “binefaceri” nu sunt oare, în mare parte, iluzorii? Oamenii epocii noastre pretind că, prin intermediul lor, îşi sporesc “bunăstarea”; iar noi considerăm, în ce le priveşte, că scopul propus, chiar dacă ar fi atins, nu merită nici pe departe să i se consacre atâtea eforturi; ni se pare, de altfel, că el nici nu poate fi atins. Mai întâ, ar trebui să se ţină seama de faptul că nu toţi oamenii au aceleaşi gusturi şi aceleaşi nevoi, că mai există totuşi unii care ar dori să scape de agitaţia modernă şi de nebunia vitezei, iar acum le este cu neputinţa să o mai facă; cine va îndrăzni oare să susţină că pentru toţi aceştia regimul impus al unei vieţi potrivnice firii lor ar fi o “binefacere”? Se va spune că asemenea oameni sunt puţin astăzi şi de aceea pot fi consideraţi o cantitate neglijabilă; aici, ca şi în domeniul politic, majoritatea îşi arogă dreptul să zdrobească minorităţile, care nu pot avea, în ochii ei, pretenţia să existe, dar fiind că existenţa lor contrariază mania “egalitaristă” a uniformităţii. Dar dacă nu ne mărginim la lumea occidentală, ci considerăm umanitatea în ansamblul ei, situaţia se schimbă radical: majoritatea de mai sus nu va deveni oare o minoritate? În acest caz, argumentul numeric este abandonat şi “egalitariştii” intransigenţi invocă, printr-o ciudată contradicţie, “superioritatea” civilizaţiei lor lor pentru a o impune restului lumii, tulburând astfel nişte oameni care nu le cereau nimic; cum această “superioritate” e de ordin exclusiv materal, ea se impune, fireşte, prin mijloacele cele mai brutale. Să nu ne lăsăm înşelaţi: dacă marele public acceptă, credul, pretextele “civilizatorii”, pentru unii ele sunt în schimb doar ipocrizii moraliste ce maschează dorinţa de cucerire şi interesele economice; ciudată mai este şi epoca aceata, în care atâţia oameni se lasă convinşi că poţi face fericit un popor aservindu-l, răpindu-i ceea ce are mai preţios – cilivizaţia proprie -, silindu-l să adopte obiceiurile şi instituţiile altor rase, impunându-i munci dintre cele mai trudnice pentru a-l face să dobândească lucruri care nu-i sunt de nici un folos! Căci aceasta este situaţia: Occidentul modern nu poate tolera opţiunea unor oameni de a lucra mai puţin şi de a duce o viaţă mai modestă; cum numai cantitatea contează şi cum ceea ce nu e accesibil simţurilor e socotit inexistent, omul care nu se agită şi nu produce sub aspect material e categorisit drept “leneş”; fără să mai vorbim despre aprecierile curente în ceea ce priveşte popoarele orientale, n-avem decât să ne gândim la felul în care sunt judecate, până şi în mediile aşa-zis religioase, ordinele contemplative. Într-o asemenea lume nu-şi ma găsesc loc nici înţelegerea, nici ceea ce e pur interior, căci sunt lucruri care nu se văd şi nu se simt, nu se numără şi nu se cântăresc; nu mai e loc decât pentru acţiunea exterioară, sub toate formele ei, inclusiv cele lipsite de vreo semnificaţie.

René Guénon – Criza lumii moderne, editura Humanitas, 2008.

Rândurile acestea pun punct, într-un mod poate prea dur pentru gustul unora, multor îndoieli şi multor întrebări. Asta pentru cei care au vreme să îşi mai pună întrebări. Vizionare plăcută în Minunată Lume Nouă…

- Căţelule, hai să ne închipuim o situaţie fictivă, cu două persoane, numărul unu şi numărul doi, da?

- Bine, şi eu sunt numărul unu, nu-i aşa?

- Frate, aşa-s de faine coincidenţele temporale cu persoanele de sex opus.

- Dacă ai fi fluturaş pentru o zi, ce ai face?

- Mie de mică îmi plăcea să zbor.

- Băi, nu prea mă împăcam cu ideea de marketing.

- Fane, sunt cel puţin 200 de fete la ASE care ar fi vrut să fie în locul tău.

- Mai bine caut carneţelul…

- Ia uite domne’, avem Sony!

- Domne’, e pe semnătură, stai liniştit.

- Aşa, şi noi suntem ţăranii sau cum?

- Fane, da’ observ că tu ai cunoscut mai multe decât mine.

- Eu cred că Fane a cunoscut mai multe decât noi toţi la un loc…(fals)

- De fapt, mall-ul va fi vizitat numai de pensionari.

- Îţi dai seama, vor bloca intrarea la Mango, în sezonul de reduceri.

- Pensionarii au blocat intrarea la Mango!

- Da’ Goethe ăsta cine e? E un model de basculantă?

- Când vezi în faţă ditamai băltoaca, oportunităţi să ce?

- Merg pe Coasta de Azur, nu-mi închipuiam că o să fac asta până în 30 de ani (Căţelul)

- Îmi plac sintezele. (acelaşi inepuizabil Căţel)

- Băi, crema de soare, şezlongul şi umbrela au fost inventate pentru turişti.

- Da, şi vacanţele la fel…

- În seara asta, fetele cu curul mare fac legea în club…

- Scoate dracu’ mizeria aia din urechi, să îţi zic nişte poezii la semafor. (cu referire la fetele care ascultă muzică pe stradă).

- Mamă, da’ eşti prea deştept pentru tine!

- Băi, nu ştiu, habar nu am, eu fac bani şi fut. Adică nu fut coarde sau ceva, ies cu femei şi le fut.

- Ştefan, tu fără barbă şi ochelari nu exişti. (Căţelul)

- Iran se scrie cu “n” sau cu”k”?

- El are Led Zeppelin, eu nu am.

- Băi, gata, nu îmi mai trebuie. Mai mult rău îmi fac.

Primesc mesaj (semn că trebuie să continui).

- Băi, vă daţi seama ce s-a întâmplat? Acolo sus, când au auzit că Fane renunţă, imediat panică, au umblat la butoane…”Băi, repede, ăsta vrea să renunţe, repede, repede, trimiteţ-i mesaj lui Fane careva!”

- I will trade ţuica for milk, because I’m not responsible enough for a cow.

- Fane, fetele astea ar trebuie date cu tămâie.

- De ce, să fugim ca dracu’ de ele?

- Fane, nu ai cum să faci asta. Dacă o faci, îţi iau valoarea.

- Nu ai cum, e adăugată.

- Dar până la urmă, din ce e făcut focul?

- Aoleu, ce întrebare…e moartea pasiunii. E ca şi cum ai întreba din ce e făcută frişca atunci când eşti cu un băiat.

- Dar poate eu sunt alergică la ceva din frişca aia.

- Păi dacă ai ajuns cu băiatul ala să împarţi frişcă, cred că deja ar fi ştiut la momentul respectiv la ce eşti sau nu alergică.

- Nu există un asemenea băiat.

- Păi ce e cu bancurile astea cu bulgari?

- El e bulgar şi cred că tocmai ia foc. (ieşea, cumva, nişte fum din bulgar).

- Not al the girls are “păpuşa”.

- Yes, the rest are “guriţă”.

- Mă mamaie, să ştii că eu nu prea sunt dus la biserică.

- Stai liniştit, nici eu.

- Fane, tu pomeneai de undiţa pierzaniei?

- Da. De ce?

- Aici cred că e vorba de năvodul pierzaniei. (eram în Vama Veche…)

Totul până când Tom a apărut printre mese, încercând ceva firesc cu o duduie care se nimerise pe acolo. Io şi Scoţianu’ eram pe val, păcătoşenia aia de borhot ne-a suit pe mese, după ce în prealabil începuserăm amândoi să moţăim printre decibeli. Prestaseră excelent gagii mai înainte la scenă, cu nerv, sensibili, dar nu explicit, şi elitişti, aşa cum i-am învăţat acum câţiva ani de la o fată care sfida, pe atunci şi acum, definiţia inefabilului. Atunci am realizat, în aburii oboselii, că oamenii care erau într-o poză şi în playlist de multă vreme, acum se află la 5 metri de mine, comportându-se la fel de normal că orice individ din decadenţa aia. Şi odată cu această dare de seamă, mi-a mai traversat prin dovleac o idee: cât “nimic” înconjoară profilurile oamenilor, în sens de imagine, personalitate publică şi alte prostii din astea, construite dinadins ca să te tâmpească la cerebel. Cât de false şi depărtate de realitate pot fi aceste construcţii, mi-am zis, în timp ce îl vedeam pe omul cu vioara ieşind din apă, la 8 dimineaţa, doar în budigăi şi aruncând pe el hainele pline de nisip. “One more beer and we are off!”, ţipă Barman, după care am aflat că “the Martin Sheen movie” e, de fapt, Badlands; iar Tom i-a dat numărul de fax Scoţianului, dar cine mai era treaz la ora aia?

Adăugire ulterioară - au mai scris pe tema asta:

Colectivul redacţional Jaunetom

Carved

Rechinu'

All around and in...

Na, că particip şi eu la concurs, să mă dau coţcar. Numărul unu, numai unu, numai unu…

Închipuiţi-vă ambientul moral al României de astăzi ca o imensă mlaştină înecăcioasă, traversată de o multitudine de buruieni băţoase, arbuşti şi boscheţi debili, toate conectate parşiv între ele la nivelul cel mai aproape de soare al putreziciunii în care se scaldă fără ocoliş. Printre toate aceste uscături se află şi câteva plante rare, rare pentru că sunt puţine la număr şi rare pentru că sunt specii care se întâlnesc arareori chiar şi în condiţii normale. Poate încă unul din paradoxurile care unifică glia, colbul şi brazda. Plantele de care vorbesc au privirea aţintită înspre azur, dar asta nu înseamnă că se află într-o stare de ignoranţă faţă de celelalte surate mai prost educate, ci pot fi puncte de reper în devălmăşia variatului heleşteu. Mândrii nuferi, rarificatele flori de colţ şi sensibilele lalele, răsărite aparent de aiurea şi postate alandala, îşi hrănesc bucuria de a trăi dintr-un strat aflat cu mult sub cel normal, de o neîndoielnică calitate, dintr-o zonă ferită de vântul schimbării şi de umorile demenţilor zilei. Acest strat, fiind într-atât de adânc, obligă plantele care ajung acolo la verticalitate, căci nu poţi accesa ceva ferit privirii decât săpând şi tot săpând, dar în acel punct fiind ajunsă, planta găseşte un sol fertil, propice dezvoltării ei ulterioare. Atenţie însă, orişicât de adânc şi de sigur ar fi acest cernoziom, şi el este supus pierii dacă nu este sondat adesea de rădăcini curioase. Revenind la luciul pervertit, trebuie spus că, fiind un lucru lumesc, în timp este supus schimbării şi devine la rându-i strat ascuns şi făuritor de presupusă verticalitate. Dar nu poţi oferi, în acelaşi timp, şi onestitate şi viclenie oportunistă. Prin urmare, el fiind din start, în majoritatea-i, un conglomerat de proaste apucături, acestea în timp vor deveni ele însele o substanţă degradată, ce vor hrăni tuberculi şi plante mult mai demente decât cele de acum. Am spus că luciul pervertit se va adânci, ferindu-se şi el la rându-i. Vestea bună este că acest luciu, transformându-se, nu poate penetra stratul fertil, cel dătător de onestitate, pentru că acesta are experienţa tensiunilor trecute şi a asimilat diverşi anticorpi. Re-amintind că trecerea rădăcinilor către zona mănoasă se face cu ajutorul curiozităţii, este greu de crezut că piscurile mizeriei, damnate a fi gălăgioase, parvenite şi debile, nu pot agresa vizibil scoarţa fondului nealterat, pentru că lipsa smereniei le împiedică să facă asta. Mai mult, mutaţiile genetice din ultima perioadă au avut un efect cu totul şi cu totul bizar: o mare parte din plantele de la suprafaţă, intrând în acest ciclu de transformare şi ajungând la graniţa fertilă, nici nu o percep pe aceasta, nefiind sensibile la transformare, ci aproape chioare faţă de calitatea implicită a străfundurilor. Deci este de la sine înţeles că smerenia trebuie să fie în preajma curiozităţii. O altă veste bună este că la suprafaţă, acolo unde schimbările sunt câteodată foarte bruşte, rarele flori, luminând prin ce au ele mai de preţ, iradiază tot ce se află prin preajma lor, creând mici oaze de alb care se statornicesc în pete. Aceste pete, fiind mici la început, dar având germenele smereniei întrânsele, se pun pieziş – revolta tăcută fiind una din condiţiile lor de existenţă – adumbririi generale. Cu timpul, hrănindu-se din însăşi smerenia activă ce le îndeamnă către zonele afundate, aceste pete dau naştere florilor rare, plăpânde la început, dar din ce în ce mai puternice pe măsură ce rădăcinile înţeapă depozitele arhaice. Iată, astfel, în ce mod flora morală a zilelor noastre se poate recupera, în multă vreme de acum încolo, după accidentul de mediu – în care florile au fost închise într-o seră sterilă dar îmbibată cu dizolvanţi. Acesta a fost cu atât mai nenorocit cu cât a distrus aproape iremediabil zonele cele mai adânci ale împăcării de sine…