Nu am nici cel mai mic drept să vorbesc despre aste lucruri (vă asigur că este o concluzie personală), dar acum ceva vreme am primit un sfat “valoare”, care se dorea cât se poate de exhaustiv şi acoperitor pentru potenţiala cazuistică pe care urma să o trăiesc: Fane, nu ierta nimic. Da, adică să te dai necruţător, dar nu cu hoardele de barbari care ponegresc şi cotropesc moşia străbună, ci cu…Mi-e şi ruşine să zic. Adică să fiu utilitarist, să pun imediatul în faţa calculului şi a rostului. Recunosc, am tot căutat să înţeleg sfatul, pe undeva nu pot zice că nu este adevărat, dar de ce, până la urmă, să urmez calea frustratului? Dacă el nu poate, îmi transferă nişte capacităţi pe care oricum nu le am în mod normal şi mă investesc cu cine ştie ce potenţialităţi. Nu mersi, am calea mea, oricât de imbecil am fost, este clară, altceva decât dedicat şi sincer nu pot fi. Ceea ce mă îngrozeşte este că sunt unii, care au luat o hotărâre, şi pentru că nu pot fi sinceri cu ei, aleg să spună tâmpenii altora. Cică să experimentezi, să nu te legi la cap şi alte asemenea. De parcă iubirea ar trebui să fie cine ştie ce corvoadă…
Nu că mi-ar fi milă. Departe de mine aceste sentimente. Dar, totuşi, unde a dispărut bunul-simţ?
