Îmi doresc cu ardoare să schimb rolul: din prizonier, să devin călău al timpului şi al spaţiului. Să nu-mi mai fie plecările dubioase, neonorante. Să mă pot aşterne între nişte limite. Sunt sictirit de dispensabilitate, dar parcă nici legara de glie nu mă atrage. Pironit în narcotic, într-un sevraj halucinant, într-un carusel cu suişuri şi coborâşuri atât de abrupte, prin vâlcele de verdeaţă, prin inutile, nenecesare ezitări, evitări. Vreau o fereastră de sfârşit de vară, o stucatură prin care să contemplez absenţele, omisiunea de cursă lungă şi dulcile desuetudini. Sau o gambă iţită întâmplător din cadrul ferestrei, căutând o răcoare, o adiere care să alunge toropeala unui somn abia isprăvit. Atâtea stupide aşteptări, nevolnice şi dureroase închipuiri, scenarii cenuşii despre neputinţele privitului în urmă. Cu fiecare dată, îţi scrâşneşti din dinţi şi amâni introspecţia pentru data viitoare. Introspecţia sau delirul bahic, evadarea în narcotice temporare. Secvenţe repetitive care mă macină necontenit, care mă anulează şi mă ţintuiesc în agonii fizice. Necesară îmi apare lupta zilnică cu acest demon.
Îmi stăruia acum câteva luni în minte " My kingdom for a kiss on her shoulder" şi nu mai ştiam de unde ce şi cum. E versul perfect.
Aproape perfect. Asta pentru că o să inventez eu unul şi mai şi.
Eu, una, aştept cu nerăbdare.
Nu numai tu.
E greu să fii în viaţă, într-adevăr. E full time job.
Eu sunt ăla din spate, care nu se vede, nu dansează, nu se mişcă în front, stă retras, mai bea din vin, mai aruncă o vorba din când în când, dar cu privirea fixă undeva.
Mi-ai descris pe cineva acum. Ce interesant!
Închipuie-ţi că nici nu mi-am propus asta.
Nu măi, mă refeream la cineva pe care chiar am văzut acum două săptămâni într-un club.
Ah, adio inutila iluzie de a fi unic!
Mi-ar plăcea să fiu în “Before Sunrise” şi să pot îngrămădi o mie de lucruri în câteva ore.
Nu înţeleg de ce nu-mi merge Word-ul bine. Nu îmi deschide documentele decât a doua oară când dau click.
Este făcut de Microsoft. Fii mulţumită că ţi le mai deschide.
Oricare pisică merită întâlnită, deci te susţin în acest demers.
Atunci ce să mai zic de pisicuţe...
Ce faci, iubire?!
Mă pregătesc de atac.
Văd. Ai scos suliţele. Cine e ţinta?
Roma.
Ăsta e numele ei mic sau cum?
Nici eu nu pot, mă simt prea boşorog pentru astfel de manifestări.
Oof…
Dar pot fi zglobiu, chiar dacă nu dansez.
Adică poţi sări din loc in loc, fără să faci prea mult zgomot?
Fără nici o problemă. Chiar dacă nu sunt hoţ de safire sau James Bond.
Fănelu, eu cred că mă culc.
Şi eu cred la fel. Că tu o sa te culci.
Păcat că ai folosit atât de mult de fard.
De ce? Nu îţi place?
Ba da. Dar din cauza lui nu îmi pot da seama cât de mult te pot face să roşeşti fără să te ating.
Păi ce, eu sunt şeful, şi tu dacă eşti un rahat mic şi vrei să vii la mine să mi-o sugi, dar mie nu îmi place dantura ta, nu mi-o sugi.
Aici, în Constanţa, frivolul bate tot.
Am avut o realizare pe ziua de azi. Am urcat 14 etaje pe scări azi. Nu ştiu dacă mă mai ridic din pat mâine.
Vrei să vin să te ajut să te ridici din pat?
Vreau să mă ajuţi în sensul opus.
Trezitul de dimineaţă nu este pentru generaţia noastră.
Mă gândeam la ceva ce s-ar putea petrece doar între noi doi.
Eşti exclusivist.
Eu zic să nu uiţi asta.
Cu cât mai multă căldură, cu atât mai puţine haine.
Sunt sigur că până acum ai aflat că bărbaţii au obiceiul de a fi foarte idioţi atunci când te aştepţi cel mai puţin.
Şi uneori îţi confirmă şi aşteptările.
În privinţa asta chiar nu mai am nici o îndoială.
Costică ce mai face? El crede?
El e tare serios de acum: se spală mai des, se îmbracă numai elegant. E un fel de Nicu Cavernă local.
Ar vrea el, am avea droguri tot timpul dacă ar fi aşa.
Tu nu trebuie să te culci, cumva?
Mă trimiţi la culcare?
Nu te trimit, te chem.
Deci nu prea stai pe acasă şi laşi săraca lighioană să-şi facă de cap singură.
Eu cred ca nu are idei prea multe. Chiar daca are casa pe mână, nu ştie ce să facă cu ea. Se mulţumeşte cu statutul lui şi nu cârteşte.
Nu are idei prea multe şi un penaj atrăgător - la nivel micro cred că papagalul tău exprimă drama socială a lumii în care trăim.
Nu pot decât să te aprob, în timp ce mă încredinţez, încet-încet, patului.
Încredinţează-te fără jurăminte, am auzit că paturile sunt creaturi frivole şi infidele.
Nu îmi doresc neapărat să stau la hostel. Aş prefera un mediu restrâns.
Păi la hostel ne facem prieteni! Hai tu Fănelu’, nu fi antisocial.
Maria, dă-mi voie să-ţi explic. La hostel oricum o să ajungem, vrem, nu vrem. Dar adevărata prietenie în garsonieră se va consuma.
Fănelu’, ai planuri şi eu nu ştiu?
Tot timpul.
Băi, nu răspunde nimeni la Cernavodă, nici pe telefon, la fax.
Nasol. Verifică, în cazul ăsta, următoarea cursă de avion către Istanbul.
Şi ce mai faci tu?
Uite, ce să fac, ascult White Rabbit şi aş vrea să ies la o plimbare cu prietena mea, geanta.
Încă mai eşti cu geanta?
Smerenie de papagal – priceless.
Aia de căţel e şi mai tare.
Ce ai, de ce eşti roşie în zona asta?
Nu ştiu, poate să mă fi muşcat o gânganie.
Te asigur că nu eu am făcut asta.
Adică te consideri o gânganie?
Nu chiar, dar din floare-n floare tot îmi place să umblu.
Cu cât mai mult spaţiu pentru mine cu atât mai bine. Dar el are destul tact cât să plece cand am eu treaba. Şi apoi.. are nu ştiu câţi prieteni de văzut and so on…
Ăsta este mare lucru. Să aibă tact, adică. Hun, ăştia-s rari.
Hun, ştiu. Mă port frumos, jur.
Ce nasol, să te cheme Michael, să fii megastar şi să ajungi să joci barbut cu de-alde Nicu…
Păi şi ce, Nicuşor nu era un megastar?
Oare formele geometrice au timp?
