“Primi-vom totul în seara asta. Încă e zăpuşeală, Suliţaşul e nemilostiv şi ne asupreşte cu oştile sale de ventuze înfierbântate. Emoţia trandafirului stâlcit în degete, aşteptând după colţ adierea rochiei. Întâmplător sau nu, pe drumul pe care suntem începe să răzbată în aer un vânticel răcoros, care ar fi trebuit să ne răcorească pielea, dar nu, e o mângâiere care devine din ce în ce mai intensă cu cât ne apropiem de revărsatul apei. Ne oprim miraţi, căci aorta zvârcolită pare prea tulburată pentru a putea fi luată pieptiş, înot. Dar oare de ce plânge acea salcie? Şi mi se pare mie sau atârnă ceva de una dintre crengi? Mă apropii curios şi disting un semn de întrebare sidefat, îmbrăţişat de o liană melancolică. Privim miraţi unul la altul şi nu pricepem rostul ei. Semnele pădurii s-au furişat departe de noi. Până să mă descumpănesc, privirea s-a proptit aiurea înspre Suliţaş şi descoperă cum toiagul din vârful salciei aruncase un cuvânt pe mal: VALS. Într-o clipită zvârl liana după gâtul meu, dar având grijă să rămână o frântură şi pentru tine. Liana ne obligă să stăm lipiţi unul de altul, cu semnul de întrebare strecurat între piepturile noastre, care pulsează unul în altul. Păşim vienez pe scurgerea râului care, intuind vestea armoniei, îşi potoleşte năvala. Dansul nostru alungă melancolia semnului de întrebare, acesta începând să risipească o lumină potolită prin sideful însufleţit. Contracţiile interioare se răresc şi apa se linişteşte, întocmai ca aceea a unui lac. Nestingheriţi ne terminăm valsul, iar acordurile finale, care eliberează bucuria nestăpânită şi frenetică, ne aruncă pe malul celălalt, la timp să ne ferim din calea apei buhăite. Bineînţeles că nimic nu ne împiedică să ne bucurăm încă puţin de râu: mai ales tu, căci prima ta grijă este să-ţi înmoi picioarele, măcar un pic, în repezeala vânturată.
Ne urnim degrabă din umezeala locului şi fuga-fuga ne îndreptăm către un deal care se iveşte perechilor de ochi, identici în culoare şi simţire. Urmează un suiş domol, pe care îl isprăvim fără prea multă greutate. Suntem de-ai locului acuma, şi deja începe să se înfiripe o legătură tainică între noi şi tărâmul acesta, înfiorat poate mult prea des de convulsii. Ajunşi sus, prima noastră grijă este apreciem onest distanţa până în devale. Adică distanţa pe care ne vom buşi de-a dura, alergând în chiote şi rostogolindu-ne până vom atârna în fân. Contracţiile arterelor răzbat prin iarba pe care o tăvălim în urma noastră, înţepându-ne şi înghiontindu-ne cu scurte împunsături. Fânul e molatec, primitor şi lecuieşte punctual pielea înroşită, cu care stabileşte rapid o bună tovărăşie.
Suntem anunţaţi, brusc, de un strop de ploaie că, imediat în urma lui, vor sosi şi prietenii săi, nerăbdători să cunoască iarba. Meşterul-Făurar din preajmă, fiind meteosensibil de felul lui, a devenit, tocmai din cauza asta, cel mai grozav meşteşugar de adăposturi de pe deal. Aşa că, văzându-ne uzi la piele, degrabă înfaşcă nişte legături de iederi şi liane şi încropeşte un culcuş ademenitor. Acest adăpost proaspăt are un dar curios: iedera este într-e simbioză neîntreruptă cu nişte licurici care dansează, capturaţi într-un bol de cristal sferic. Licuricii nu sunt suflete pierdute, ei alimentează cu dansul lor haotic sfericitatea cristalului. În momentul în care aceştia îşi întrerup dansul căpiat, cristalul se evaporă şi, odată cu el, dispare şi încrengătura ce ne ţine acoperiş. Dar tu ştiai, iubito, că dansul licuricilor supravieţuieşte doar la intuiţia dragostei pure?
Dar ceva se întâmplă…Auzind această vorbă, o urmă de nelinişte şi de nesiguranţă se strecoară pe furiş în tine, născând o frică tremurată. Paloarea se iţeşte pe chipul tău şi rămâi îndelung tăcută. Zvâcnetul arterelor se înteţeşte şi gleznele încep să-mi tremure…”
