Demenţa se învecinează cu autismul, dublate de crudul zâmbet cu aer de pumnal, în cazul diverselor soiuri complementare. Mai mult, factualul se iveşte atunci când ţi-ai dori cel mai puţin, şi tot timpul este vorba de un factual despre care ai impresia că este de-a dreptul futil în comparaţie cu râvna ta. Şi fix de aceea regula celor 5 secunde mi se pare mai adevărată ca niciodată, mai eficientă şi mai apropiată de pretenţia acurateţii şi unicităţii – realităţi pierdute oricum în lumea detaliului propus ca fundament. Mă îndepărtează automat sadismul inerent aşa-ziselor bune intenţii şi deja mi-e teamă că mai departe de cerinţele sociale imediat necesare nici un efort nu merită. Distanţa aristocratică şi distribuţia egală a atenţiei sunt mai mult decât suficiente pentru păstrarea liniştii. Şi cum ochiul poate fi format să privească doar înspre ceruri, la fel şi inima poate fi educată către alte forme de simţire. Dispersia în detaliu se accelerează…
Fetele care zic “nănel” nu mai există. Adică acele fete care folosesc acest cuvânt încă din copilărie şi nu s-au dezis de acest termen, uitându-l în vreun cotlon al bogatului vocabular sau al bogatei – aşa sperăm! – inimi. Sau suflet, despre această realitate perorez. Acest “nănel”, pentru mine şi alţi câţiva domni, a căpătat statutul de ideal tip al salutului înainte de somn. Însăşi această devenire a termenului merită câteva clipe de rânduri. Pentru că, pentru orice domn, la început a fost un ceva care includea “puiule”. Dacă există cineva care nu a trecut prin asta, atunci în biografia dânsului există un lapsus, o verigă lipsă care, dacă nu a fost completată, dă naştere la tot felul de probleme. Pentru că “puiule” este o treaptă inferioră ce trebuie parcursă, iniţierea în ritualurile nocturne nu poate începe din altă parte. Se prea poate ca această treaptă să fie ocolită, dar nu este un lucru pe care să îl recomand. Cum altfel poţi dobândi tu, eroule noptatic, pretinsa virilitate, aşa-zisa dominaţie printre mătăsuri, energia de a stopa dulcegăria excesivă? Nu trebuie să porneşti şi tu de jos, să te impui în duelurile – obiceiurile – cotidiene? Următorul nivel este cel în care aflăm de variante ale “puiului”, de tot felul de variaţii mai mult sau mai puţin dubioase care întregesc recuzita exprimărilor greţoase. Evident, ele par greţoase din exterior, în înterior ele au sens şi savoare, atlfel s-ar înmulţi ştirile de la ora 5. Există un moment în care şi în interior devin de nedorit, moment ce reprezintă pentru el trecerea la o altă intenstitate a “dominaţiei”…”Auzi, tu să nu îmi mai spui puiule, da? Deci chiar mă enervează, nu îmi place, găseşte şi tu altceva!”. Dânsa, mai de voie, de nevoie, trebuie să se conformeze, doar nu ar putea să-şi supere puiul, dar nici de vocaţia ancestrală nu poate scăpa. Pentru că el rămâne un pui, pe care trebuie să-l îngrijească. Nimic anormal aici, până nu află el. Urmând traseul ascendent al nevoilor de comunicare, ne apropiem de momentul în care îşi face aparaţia “somnic”, de obicei completat cu un alt apelativ, pentru că totul a crescut în intensitate, inclusiv imaginaţia dânsei – evident alimentată de un sincer sentiment de iubire. Ar fi bine să nu neglijăm, totuşi, şi orgoliul dumnealui, care primeşte cu plăcere îndoită orice inovaţie verbală sub forma de diminutiv, căci, nu-i aşa, cine îl iubeşte şi îl face să râdă prin tot felul de giumbuşlucuri dacă nu ea? Dar toate au un sfârşit pe lumea asta şi dacă dimininutivele persistă o vreme ceva mai îndelungată, “somnic” vă asigur că nu are viaţă lungă. Este mult prea mult chiar şi pentru un răbdător stoic, un exponent al calmului în faţa virtouzităţii semantice ce-o cuprinde pe dânsa. De aceea, ajungem inevitabil la “somnel”, pe lângă care, după gradul de exaltare verbală, se pot regăsi tot felul de atribute care mai de care fistichii. Se prea poate ca în acest moment dânsul să nu mai fie congratulat cu diminutive ale numelui sau ale poreclei, ci doar cu “somnel”, care acaparează şi elimină tot, este ridicat brusc la rang suficienţă sentimentală – sau poate doar o simplă convenţie. Dacă nu este aceasta din urmă şi încă intensitatea amorului creşte sub toate formele de progresie – aia inversă mi se pare grozavă! – atunci depăşim şi pragul de “somnel”, cu oricare din posibilele sale atribute. Eu am avut o perioadă cu “somnel”, dar nu a fost să fie. În fine…am ajuns la premiant, la ideal tipul care domină paşnic relaţiile interumane, redescoperite printre cearşafurile de somn. “Nănel” absoarbe în el dulcegăria şi vigoarea, este suprem pentru că nu atinge nici una din sensibilităţile cele mai intime ale celor doi, este starea de echilibru atât de dorită. “Nănel” reprezintă suma victorioasă a toturor conflictelor interne, tuturor răutăţilor nespuse şi iubirii neîmpărtăşite. De fapt, “nănel” este într-atât de unitar şi forţos, încât de unul singur poate rămâne în vocabularul comun, acoperind cu brio orice altă dorinţă de verbalizare şi diminutivizare. Iată de ce noi, domnii mai sus numiţi, pledăm – sperăm cu succes - pentru “nănel”.
De fapt, nu îmi era somn şi m-am gândit să scriu “pamfletul” ăsta.
“Mi-a fost dat să duc mai departe, aproape zdrobit de greutatea ei, povara unei experienţe esenţiale petrecute în închisoare: cum devine o fiinţa umană bună sau rea. Îmbătat de succesele din tinereţe, m-am simţit infailibil şi am fost aşadar nemilos. Ameţit de preaplinul de putere, am fost un criminal şi un despot. În clipele mele cele mai diabolice am fost încredinţat că înfăptuiesc binele şi aveam argumente din belşug. Şi numai acolo, cânt putrezeam în închisoare, am simţit înăuntrul meu primele pâlpâiri ale binelui. Am avut treptat revelaţia că linia ce separă binele de rău nu desparte statele, nici clasele şi nici partidele politice, ci trece prin toate inimile omeneşti. Această linie nu este statornică. În interiorul nostru, ea oscilează de-a lungul anilor. Şi chiar şi în inimile copleşite de rău rămâne un mic cap de pod al binelui. Şi chiar în cele mai bune dintre inimi rămâne…un firav colţ al răului dezrădăcinat. Am înţeles atunci adevărul tuturor religiilor din lume: ele se luptă cu răul dinăuntrul fiinţei umane (dinăuntrul fiecărei fiinţei umane). Este imposibil să scăpăm lumea de rău până la capăt, însă el poate fi îngrădit, în interiorul fiecărei persoane. Şi tot atunci am înţeles falsitatea tuturor revoluţiilor din istorie: ele distrug doar acei purtători ai răului contemporani cu ele (şi, în pripă, nu deosebesc purtătorii binelui). Apoi ele încep să-şi însuşească, drept propria lor moştenire, răul însuşi, având însă proporţiile sporite.”
Nimic de adăugat. Ar fi semn de trufie să vrei să adaugi ceva, orice, la spusele unui om care a suferit cât pentru un neam întreg, poate chiar pentru un neam întreg.
Fragment din Arhipelagul Gulag, de Alexandr Soljeniţîn, preluat în articolul “Alexandr Soljeniţîn – Linia dinăuntru” de Roger Scruton, în traducerea lui Alexandru Gabor, publicat în Idei în Dialog, numărul 9 (48), septembrie 2008.
“Fă, vii cu mine?”
“Nu, nu vin…” – nimeni nu ştie de ce nu dorea Veta să se ducă la Italia.
“Fă, dacă tu nu vii cu mine, io mă însor!”
Veta a început să se hlizească, să râdă ca…ştiţi vorba aia cu târgul, că “Hai mă Relule, tu eşti nebun, cum să???”
Bine, zice Relu în sinea-i.
Pleacă Relu un timp, face Italia, nu prea mai ştia nimeni de el. După vreo trei luni, hop la poartă, Relu, beat turtă, la braţ cu o alta, abţiguită aşijderea. Veta să moară, nu alta (să-i zicem Katiuşa, cumva mai în formă decât Veta).
“Fă Veto, eşti acasă?” urla Relu ca dementu’.
Reta mucles sacana, când a l-a văzut pă bărba-su cu alta, să dea ortu’ popii.
“Făăăa…unde eşti, fi-ţi-ar starea a dracu’? Făăa…ţipa Relu prin curte, unde eşti făă? Vino făăă să ma cununi!”
Veta, la auzul acestei invitaţii, a picat leşinată, Relu s-a prăbuşit şi el prin varză, varză fiind. Şi Katiuşia lipoveanca, beată şi dânsa, s-a prăvălit şi ea pe unde apucat, prin dovlecei.
Suprarealismul aproape că nu există, în comparaţie cu această poveste, care nici ea nu există.
