Cartea nu încetează să mă uimească.
“Apăru în capul scărilor, un viezure mic, portocoliu cu nuanţe de galben, dar pe soarele ăla cine mai distingea care cum ce culoare? Apăru zâmbind, stăpânind firav creştetul scărilor, zâmbetul unei fetiţe care primeşte dulcele preferat, zâmbetul pentru care aştept luni întregi, zâmbetul pentru care unii aşteaptă o viaţă întreagă. Şi fără a-mi păsa, nici mie, nici ţie, i-am dat dracu’ pe toţi, cu regulile lor cu tot, am consumat un pic (fagurele e încă aproape plin) din frumosul ce ne-a fost dat, ne-am sfădit, ne-am îmbraţişat – şi ce mă bucur că a fost mai mult decât o dată, aş fi vrut număr nelimitat – şi am plecat brusc unul de lângă altul, aşa cum se cuvenea, tumultul şi-a cerut tributul…Oare cine mai poate astăzi, micuţo, să inventeze o lume sub prosop, să nu uiţi niciodată lumea de sub prosop, era atât de fragilă, la fiecare adiere mai serioasă, ochii lumii ar fi văzut ceva ce oricum nu ar fi priceput. Prezenţa ta m-a făcut abia acum să înţeleg – bine că măcar acum! - cât de efemere sunt cireşele, oricât de învingătoare ar fi ele. Şi nu va trece clipă în care să nu mă întreb, cu perseverenţă, unde a fost sădit copacul, să gust zilnic din dulceaţa lor, dumnealor? Acum, în momentul ăsta, nu-mi doresc decât un castron mare de cireşe, să mâncăm fiecare câte una, pe rând, şi să fie un castron imponderabil, un castron care să nu se mai termine niciodată, pentru că ce om este acela care se poate sătura de cireşe? Eu unul, nu pot. Şi vai, micuţa mea, degeaba ne-am plâns de căldură, ce căldură e aia care nu poate dovedi un fior? Şi mai vezi tu, micuţo, cum aş putea să-ţi explic, matematic, că “a simţi” e pe altă planetă acum, că altfel mă uit la verdele – ştii tu care – ce străbate podeaua pământului? Acum există şi în tine, două faţete ale aceleiaşi realităţi, şi liniştea şi nebunia, te-am făcut şi m-ai făcut să gustăm altfel minunile ce ne înconjoară şi să rescriem, cu slove din sirop de cireşe picurând pe piele catifelată şi cafenie, poezia lumii. Sau măcar poezia care nu se va mai repeta, poate, niciodată. Oare ce mă împiedică să zâmbesc gândindu-mă cum realitatea nu a existat, au existat doar poveştile, lanţ neîntrerupt de închipuiri care au împuns acel ceva ce unii se străduiesc să definească ca fiind realitate…şi la câte lucruri am re-definit împreună, ce mai contează ce fac alţii? Şi mi-ai arătat cum se ascultă pasiunea compozitorilor clasici, şi mi-ai arătat cum durerea poate fi frumos şi simplu spusă şi mi-ai arătat că nu trebuie lacrimi şi patetisme. Şi ţi-am arătat că degetele pot scrie mai bine ca noi, muritorii. Şi cred că ţi-am arătat şi liniştea, oare chiar aşa s-a întâmplat? Dar, vai – este un suspin sincer – câte ai mai fi avut să-mi arăţi, şi câte aş mai fi avut să-ţi arăt şi te fac să simţi. Şi acum am un impuls de a spune ceva legat de soartă, dar avem secretul nostru, unul din ele, despre soartă, libertate şi cunoaştere. Deci mă voi opri, nu voi mai spune nimic despre posibila ecuaţie ce ne-a adus împreună pe fotoliul acela, păcat că noi nu avem timp…nu vreau decât să împărţim un măr în două şi dragostea în…
Dar aşa a fost să fie, să avem parte numai de niţel, dar niţel ştim amândoi că este îndeajuns, acel soi de suficient care îţi va înfiora amintirile în cel mai verde crud mod cu putinţă.”
Nicu Alifantis – Ce bine că eşti
