Pe singurul forum pe care activez la modul serios mi-am tras porecla de Fane Manageru’ (acum aproape vreo trei ani), şi deja bănuiţi şi voi deja cum şi în cel fel pronunţ acest apelativ. Acum, pentru că aproape nimic pă lumea asta nu este întâmplător, am realizat că acest Manageru’ nu este neapărat un concept abstract sau vreo nălucire a minţii mele: am redescoperit, nu chiar curând, dar nici foarte demult, predispoziţia de a pune obiecte, oameni şi locuri în situaţii în care îi avantajează cel mai mult. Sau le convine cel mai mult. Acolo unde randamentul lor este maxim şi chiar depăseşc aşteptările. Pentru că eu asta ştiu că fac managerii: combină. Combinaţii de trei luate câte trei, de cinci luate câte nouă (să calculeze Proclet, el este inginer) sau combinaţie de unul luat doar o dată. Sau una, luată tot doar o dată. Şi ăştia, managerii, au mintea ageră: ei trebuie să ţină cont de calităţile şi defectele pe care un obiect sau un om le are pentru a le/îi pune în cea mai bună formulă, pentru un randament ridicat. De exemplu, ca antrenor de fotbal, dacă ai un jucător rapid, îl pui şi tu pe laturile terenului să alerge repede, să deschidă jocul, nu? Sau dacă eşti politician şi vrei să dezvolţi o zonă cu potenţial turistic, atragi un lanţ de hoteluri renumit la nivel internaţional, nu? Sau dacă ai nişte turişti cărora vrei să le arăţi România, nu îi duci la Udaţi Mânzatu (oare aşa se scrie?), mergi şi tu cu ei prin Deltă, că aşa este frumos. Dar nu eşti un vârf al managmentului dacă eşti în fruntea unui spital şi nu faci măcar o investiţie serioasă în echipamente şi în maşini rapide. Sau, la fel, nu poţi fi un antrenor grozav dacă pui la un loc jucători care se ceartă prea mult.
Pomeneam de aşteptări mai sus: partea cu depăşitul acestora îmi place cel mai mult, îmi dă cei mai mulţi fiori. Aşteptări sau speranţe. Da, exact, când speranţele îţi sunt depăşite. Moment în care apar două posibilităţi: fie bucurie, fie deziluzie. Da, exact, când speranţele îţi sunt depăşite (adică nu se ridică la nici un rang) şi apar deziluzii. Atunci, ca manager bun ce te credeai, îţi dai demisia şi realizezi că de data asta nu prea ai combinat bine, ai cam dat-o în bară şi oamenii, gândurile, propoziţiile sau obiectele pe care le-ai pus laolaltă nu au dat randamentul aşteptat. Sau au dat, dar într-o direcţie care nu te avantajează pe tine. Sau te şochează, ceea ce este straşnic, vă asigur. Mda, asta se întâmplă la antrenori, săracii, ăştia fac peri albi în două sezoane. Dar eu, ca manager ratat, pot să fac şi într-o noapte, nici o problemă. Am spus ratat? Ah, da, am uitat să menţionez: mi-am redescoperit predispoziţia, nu înseamnă că am şi talent.
Cred că un articol mai sarcastic la adresa mea nu puteam scrie acu’. Asta este, în viaţă trebuie să râzi de tine, altfel o iei razna la pisic, nu-i aşa pisi? Mai bine mă duc să dorm, face bine la ten.
