…şi totuşi, presiunile sunt aici, cu mine, cu noi. Mă trântesc de-a buşilea cu dânsele, zi de zi, într-o horă tembelă. Toată lumea vrea, dar puţini sunt blestemaţi cu luciditate. Linia compromisului e aţa de care atârni un cojoc de iarnă, din lână, prins de ploaie. Pariurile altora nu mă interesează – poate doar atunci când efectele acestora îmi afectează traseul – nu mai zic “devenire”, ăsta e cuvânt clasat, stigmatizat, marginalizat. Când istoriografia (ţi) se şubrezeşte, poate următorul pas este să te gândeşti la viitor în termeni de auto-excludere din supa socială. Nu vreau, nu pot, mă umple greaţa. E la îndemână escapismul – normal să fie aşa, s-au gândit alţii de dinainte cam de ce aş/am avea nevoie pentru a ne anihila frustrările. Şi cum să-ţi îngropi disonanţele cognitive într-o sticlă de Jagger şi între coapsele unei actriţe disfuncţionale. Variante pe aceeşi temă, permutări circulare între una şi alta, între alta şi una. Nu mai vreau să salvez lumea, vreau doar să mă salvez pe mine după ce am crezut că pot să o salvez pe ea. Dar ea, lumea, ţintuită în şabloane şi mecanisme ascunse – absconse – vrea să ma pervertească, să mă aţâţe în ale sale mreje fetide. Nu mulţumesc, am acest simţ înnăscut de a discerne mizeria de curăţire, încât îmi vine greu să mă (mai) las păcălit. De ce trebuie să dau câştig de cauză unei formule în care nu cred? Cine şi când a decis că trebuie doar să supravieţuim în virtutea acestei formule? Nu mulţumesc, I’ll step aside.

Ori hoţ, ori artist, ori în mizerie.