Faneblog

Despre demenţa producătorilor de vodcă (X)

2011-09-29T23:14:00.013+03:00

Un aproape ultim episod, cum s-ar zice. Chestii vechi de aproape 3 ani, încă nepublicate!

Şi dumneavoastră ce fumaţi?

Păi…pipă…

Bun, în regulă. Atunci am să-i consider doar pe prietenii tăi cu ţigări fumători.

Vieţile paralele sunt prea obscure pentru a fi interesat de ele.

Şi eu vreau să fiu tot liberală. Liberală şi cu bărbaţi.

Te-ai săturat de gagici prin preajmă?

Da, m-am săturat. Vreau 65-75% bărbaţi. Măcar vreo 2-3 ani, să-mi revin.

Drăguţă, tu intuieşti claviculele?

Să nu rămâie Doamne fereşte prea mult nebăut după aia.

Mi-e teamă că aşa ceva este imposibil.

Cu poliţia iei bătaie, dar cu el nu.

Uite ce scrie pe site-ul Poşta Română: “Moş Crăciun a primit de la copiii români peste 70.000 de scrisori.”

Auci, ma duare.

De ce?

Săracul Moş...

Săracii copilaşi ...

Din când în când, pe ea diversitatea o dă gata.

Da’ tu nu vrei să te îmbraci în bumbac?

Păi e de la 200 în sus.

Da’ tu nu ai SH? Rude în străinătate?

Ai istorie, vinzi ce vrei.

Să pui ceva special pentru mine, că altfel nu vin.

Siiigur, moadmazelă, cum să nu! Poate găsesc şi o limuzină să te ia de acasă.

Nu-i nevoie, că nu-s în scaun cu rotile.

Tu ai un nume cosy.

Sunt mişto cu totu', nu te lega doar de nume.

…nu domnişoară, noi doar constatăm.

Câteodată trebuie să faci ceva imoral şi greşit ca să ajungi la starea asta. Să te simţi împlinit.

Eu, ca băieţel, pot confirma asta din plin.

Cred că tuturor ni s-a întâmplat o dată în viaţă cel puţin să citim o carte şi să adormim cu cartea pe burtă...acum foloseşte-ţi imaginaţia şi te rog, nu adormi!

Un tort în formă de Clodius aş vrea.

Nu avem nimic în formă de discobol.

Voi reveni!

Tu şi Iisus.

Ce bine arată ananasul!

Da, aşa e, dar doar eu mănânc din el.

Păi nu ştii cum e? Până nu zici că am dreptate, nu tac. Aşa am învăţat io.

Şi aşa văd că i-ai învăţat şi pe alţii...

Între doi români există diavolul.

A venit vecina la mine într-o seară. Mi-a cerut o şurubelniţă.

Şi e simpatică? Tinerică?

Da, da, pare valabilă. E studentă.

Te pomeneşti că o fi la Litere.

Neah, ascultă muzică siropoasă.

Atunci o fi de la ASE.

Dar nu la spaţiul fizic mă refer. Ci la cel simbolic. Simt nevoia să mă întind prin tot universul.

Atât de expandabilă te simţi?

Uite, *-99-HUG.

Da, dar dacă ar fi fost *-69-HUG…

Oare oamenii care nu au grija zilei de mâine se deprimă lunea?

Cine a compus nostalgia?

Un dement.

Pentru că m-am lăsat de fumat, fac cutiuţe.

Bine că nu faci liniuţe.

It's ok dear, your kitty cats cand do right without beeing baptized.

But... what about heaven?

Asta înseamnă că e momentul să ne retragem fiecare sub pătura lui.

Nu. Greşit. E momentul să ne retragem sub aceeaşi pătură.

“Băi, eu am burtă şi îmi plac mult tipele alea, aşa că du-te tu la ele.”

Dar mai încolo ce e?

O crâşmă.

Păi nu e continuarea locului acesta?

Nu, aici e o minune.

Păi nu vrei o maşină roşie?

Ba nu, că e pentru femei…

Păi şi…tu oi fi altceva?

Eu sunt muză.

Dacă vrei ceva frumos găseşti în carneţel.

Atât de răi sunt golanii de Constanţa?

Heartless, mindless, cynical motherfuckers. Nimic ce te-ar putea speria.

Mergem la Gărâna anu’ ăsta?

Da, mergem. Ai tu tractor?

Tolăneală se compune şi se execută în doi.

Îţi doresc binele.

Vă doresc supremul bine atunci!

Zi Doamne-ajută să nu mă reţină la bulgari pentru consum.

Daca nici ăsta nu e supremul bine pentru tine, acum...

Eşti ca o pereche de tenişi după o noapte de stilettos fără platformă.

Aşa aş mânca nişte clătite. OF!

Să ştii că ai DREPTATE. Am să-mi cumpăr de la MEGA IMAGE.

Corect e ”Am SĂ-ŢI cumpăr”. Mai corect e ”am SĂ-ŢI fac”.

Şi ideal e "AM să ţi le aduc repede repede".

Ce faci?

Uite...cam bolnav. Cam fragil. Simt necesitatea atenţiei şi a unei prezenţe feminine delicate şi grijulii.

Mama?

Cu fermoar în urechi ai multe posibilităţi.

Băi, l-am văzut pe Fuego.

Da, serios?

Păi da…era într-un jeep.

Şi nu te-ai dus să-l atingi?

Băi nu, am vrut să-i arăt fundu’, dar mi-a fost cam teamă.

Sigur, cred şi eu, ar fi sărit pe tine dacă te-ar fi văzut: fund, fund…

Garanţia narativului dintr-o fustă: tone de material în ea.

Am primtit cadourile ideale până acum: pipă şi stilou.

Stai că vine ziua ta, o să primeşti ceva care o să completeze kitul de poet.

Aoleu, ori e eşarfă…ori e ceainic. Sau lamă?

Eu nu rămân dacă nu ai Ketonal.

Hai mă Donattelo, deschide sticla aia mai repede.

Dar de ce mi-ai zis aşa, că nu ăsta e numele meu.

Pentru că nu ţi se potriveşte Federico…

Sarmalele, premisă a convivialităţii.

Să ştii că frigul nu există.

Tu îi spui lui Moş Gerilă că nu există ger?

Nike nu o să dea niciodata faliment la Constanţa.

Ce tare, telefonul ăsta se deschide ca o uşă de Porsche.

Poate pentru că e făcut pentru oameni care au Porsche.

Te fierb în Evian.

Despre ce este 2001: A space odissey?

Ei bine, deşi s-a făcut în 1969, nimeni nu ştie încă exact despre ce e vorba.

Vinete, connecting people.

I'll step aside

2011-01-20T12:15:00.000+02:00

…şi totuşi, presiunile sunt aici, cu mine, cu noi. Mă trântesc de-a buşilea cu dânsele, zi de zi, într-o horă tembelă. Toată lumea vrea, dar puţini sunt blestemaţi cu luciditate. Linia compromisului e aţa de care atârni un cojoc de iarnă, din lână, prins de ploaie. Pariurile altora nu mă interesează – poate doar atunci când efectele acestora îmi afectează traseul – nu mai zic “devenire”, ăsta e cuvânt clasat, stigmatizat, marginalizat. Când istoriografia (ţi) se şubrezeşte, poate următorul pas este să te gândeşti la viitor în termeni de auto-excludere din supa socială. Nu vreau, nu pot, mă umple greaţa. E la îndemână escapismul – normal să fie aşa, s-au gândit alţii de dinainte cam de ce aş/am avea nevoie pentru a ne anihila frustrările. Şi cum să-ţi îngropi disonanţele cognitive într-o sticlă de Jagger şi între coapsele unei actriţe disfuncţionale. Variante pe aceeşi temă, permutări circulare între una şi alta, între alta şi una. Nu mai vreau să salvez lumea, vreau doar să mă salvez pe mine după ce am crezut că pot să o salvez pe ea. Dar ea, lumea, ţintuită în şabloane şi mecanisme ascunse – absconse – vrea să ma pervertească, să mă aţâţe în ale sale mreje fetide. Nu mulţumesc, am acest simţ înnăscut de a discerne mizeria de curăţire, încât îmi vine greu să mă (mai) las păcălit. De ce trebuie să dau câştig de cauză unei formule în care nu cred? Cine şi când a decis că trebuie doar să supravieţuim în virtutea acestei formule? Nu mulţumesc, I’ll step aside.

Ori hoţ, ori artist, ori în mizerie.

Baba

2010-12-17T15:35:00.000+02:00

Această poveste este cu totul şi cu totul reală, adevărată, veridică, pe bune, fără caterincă proastă. Mi-a zis-o sor-mea, care o ştie de la naşi-su, care o ştie de la tac-su mare, care obişnuia cu popa şpriţuri.
Că cică popa ăsta era coţcar, că nu avea reticenţă la pahar. Şi în satul de-l păstorea el cu sârg, se afla o babă care le cam trăgea la aghioase, de cursă lungă, nu prostii. Noah, şi cum se plimba ea, doamna, abţiguită-n amiaza mare-n drum, da’ de ce să nu treacă şi pe la sfântul locaş, că cine ştie ce mai pică de la Ăl de sus. De-o cinzeacă, de-o una alta. Şi se introduce baba în faţa altarului, se prosternează şi de unde nu începe să boscorodească pe cele sfinte. Şi popa nostru, potlogar şi zbanghiu, ce să facă? Pac în spatele altarului să tragă cu urechea la bolboroseala împleticită a babii. Lipeşte dânsu’ urechea fix atunci când cotoroanţa sugera Divinităţii, printre bineţuri, sănătate şi cele obişnuite, să mai lase şi de-un păhărel, un ceva pentru suflet. Trimisul lui D-zeu, în spir(i)tul legii, lipindu-şi gura de altar, şopteşte pe dată:
- Da’ mai bea şi nişte apă.
La care baba, fără nici o ezitare, o plesneşte:
- Tu să taci, că eşti mic. Ştie mă-ta ce să-mi dea.

După mintea mea, baba a căpătat acces instant printre norişori.

Despre demenţa producătorilor de vodcă (IX)

2010-12-07T11:27:00.002+02:00

Aye, ne apropiem de final. Dar e bine, material avem. Cum ziceam...

Oriunde ai ţine-o, respectul meu este constant la fel! Supreme respect for Miru, yeah!
Pun pariu că îţi doreşti să ţi se spună şi ţie asta: oriunde ai ţine-o, respectul meu pentru tine e acelaşi.

Nu contează numele maimuţei.

Cică sunt unii în Cluj care nu au auzit de Darth Vader – asta până la TIFF.

Plus că dacă tu eşti pisică, ar fi aiurea ca eu să fiu altceva.
Regnul animal e... vast.
Văd asta zilnic pe stradă.

Aş vrea să comunic cuantic cu viitoarea mea soacră.

Scuză-mă, dar trebuie să-mi închid pantalonii.
Nici o problemă, mai bine să te ştiu cu ei închişi decât deschişi.

Acum toată biserica mâinile la urechi şi număraţi!

Ştefane, nu vrei nişte confetti?
Nu, mulţumesc, am o natură depresivă.

Fantastic, iar l-a stins Fane.

Măi C., dar mulţi prieteni buni ai tu, aşa…
Am, numai din ăştia am!
Eu sunt de părere că la câţi cunoşti, ai putea începe o mică insurecţie.
Dacă ar fi fost 1000 de japonezi, poate da, dar aşa…

Ştefan, cumva mi-ai ridicat fermoarul?!

Ce bine sună, un el şi o ea, contrabas şi voce. Nu-ţi poţi dori mai mult.
Ba da. "Un pat, întuneric şi tu."

La Montparnasse e un fel de club exclusivist.
Da, al morţilor care au făcut ceva cu viaţa lor.

Dacă îţi aduci aminte, aceea blondă.
C. dragă, dacă îţi aduci aminte, suntem nişte...mici golani cu femeile. Aşa că "acea blondă" nu-mi spune mare lucru.

Ai ratat 3 cadre şi un Pulitzer. Mişcă-te mai repede Fane.

Păi ce e ciau ciau?
Un fel de miau miau mai actualizat.

Cu maximă mirare, aproape disperare: Cum fratele meu să nu ai foiţe?!

Dar şi eu sunt un soi de neînţeleasă, dar nu scriu nici poezii, nici fragmente numite literare, nici măcar nu ma interesează. În ce categorie intru? Într-una tristă, huh?
Dezinterez activ.

Lucrarea “Rărit fructe” a fost pontată.

Cu cât gaura e mai mică şi mai bine şlefuită, cu atât minunile sunt mai clare şi mai frumoase.
Citind invers, propoziţia este la fel de valabilă, dacă stai să te gândeşti bine.

De 1 mai ce faci?
În lumea reală sau virtuală?
Aş vrea pe bune.
Mi-am propus să nu-mi propun nimic.
Nu îţi stă în fire să nu-mi propui nimic. Şi nici nu-mi doresc.

Mă duc să mă evalueze un hr de la price water coopers p... mea. Cum e?
Râd în birou ca bou’.
Mi-am luat tricoul cu heidi, pantalonii în carouri şi teneşii roşii. E ok?
Nu uita ochelarii de suare şi zâmbetul "Te fac io pe tine, boule."

Imediat ne conectăm la eveniment şi acolo în spate, da?!

Tu ce faci - pe tine ce te va face fericit 2 zile minim?
Linişte, o pereche de ochi albaştri şi ceva subcarpatic.
Îţi pot recomanda dopuri de urechi, o pereche de lentile şi o casă la Văleni. Nu există nimic ce banii nu pot cumpăra.

Psihologule care eşti.
Şi tu oi fi o nevinovată.

Nu rânji la zgură.

Amândouă suntem cu morcovu’ în fund, da’ eu, spre deosebire de tine, ştiu când să fiu amabilă.

Păi cum vrei tu să faci revoluţie dacă nu înveţi de la puştoaice de 17 ani?

Dar suntem ca atomii în vid, dacă îi scoţi din starea aia de graţie, se preumblă fără rost.
Şi comparaţia asta cu atomii e ceea ce tu numeşti poezia dintre noi doi, sau cum?

Compliment, ea către el: “Eş contragreutatea perfectă pentru mine.”

Dacă e ceva ce nu pot înţelege şi tolera, atunci ar fi marketingul şi dezvoltarea personală.
N-am stat prea mult să mă gândesc la asta.. ştiu doar că nu m-aş pricepe. Mai degrabă la demolarea personală.

Curul hipopotamului roz este într-o perpetuă dezvoltare personală!

Păi şi unde găseşti tu dansatoare de cabaret?
Nu, nu cred că m-ai întrebat asta.

E monogam în serie, ca Voiculescu.

Soro, eşti cam pe o dungă. Dacă ai uitat.
Da. Admit. Sunt sub influenţă. Aia e.
Bagă şi tu un Massive Attack.
Mamăăă! Păi mă duc cu totu’. Eu încerc să mă ţin sub control. Dacă bag Massive mă sparg de tot şi peste 2 ore tre’ să mă văd cu soacra. Cum să mă văd io cu soacra cu ochii injectaţi şi roşii?
Nu ai de ce să o faci pe sparta cu soacra. Că te sparge ea după.
Păi aia zic. Deşi soacra mea mă iubeşte.
Ar fi şi culmea să fie altfel.
Dar totuşi nu cred că ar aprecia că mă duc la ea acasă fumată. Să mă apuc să îi sparg bibelourile pe acolo. Să mă piş în vaza Ming!
Dar nici nu ţi-am zis de fumat…
Ahahahahahahahaha!

Aloeu Doamne, dar dacă în seara asta se aliniază planetele în mod muist?

Băgăm şi un Sanitarium, aşa de dimi.
Mamă ce băgăm, unde băgăm?
Bag io la mine aici! Vorbeam la plural, că sunt os de domnitor, tuto!!!

Ori dormi cu Eminescu sub pernă ori eşti bătut în cap.

Că mi-am adus aminte, io am la tine o carte.
Da mă Ştefane, şi io am la tine nişte amintiri frumoase, da' nu fac scandal.

Constanţa nu e L.A.

Oricum, sunt destul de intolerant faţă de unele lipsuri. În primul rând cu ale mele.
Mai pierdut la faza asta.
Se întâmplă...

Orice iureş de lângă tine sunt eu.

Să privim tavanul.
Dar pe rând!

Ce mi-e F5, ce mi-e o moliftă.

Ah Ştefan, chiar ai devenit sincer. Bravo!
Eram şi înainte, dar nu vedeam rostul de face o ocupaţie din asta.
Păi nu e ocupaţie. E o scutire.

Roz, da’ multe.

Da…te pricepi la poze. S-a votat.
Măcar atâta...
Păi dă-mi răgaz , să-ţi spun că te pricepi şi la altceva.

Rock-ul s-a inventat pentru maghiară şi invers.

C. are o punguţă specială, în care pune toate biluţele pe care le recuperează din sticlele de whisky şi vodcă. Ori de câte ori mai extrage una, îl ameninţă pe grăsuţ că penetrarea va fi un pic dureroasă la început, dar neînchipuit de plăcută după.
Doamne! Şi primeşte vreun răspuns din partea grăsuţului???
“Tu nu mă iubeşti, vrei doar să mă fuţi."

Zise nea Gică: “Vreau o ciorbă, dă-o dracu’ de ‘izdă.”

Ia zi naşule, da’ ton nu vrei să mânci?
Nu, că ăla nu face nimic toată viaţa lui.

Fără Iisus nimic nu poţi!

Adio suliman, bun-venit femeie

2010-11-10T22:41:00.001+02:00

“…pe asta i se căşunase lui, şi nu de ieri de azi, ci de multă vreme: pe toate pretenţioasele de birou, sclifositele de corporaţie, mofturoasele, capricioasele, năzuroasele, neieşitele din casă, simandicoasele fără temei, alintatele fără noimă, închipuitele, preţioasele şi pisicoasele care îşi imaginau că a fi femeie înseamnă să te anunţi cu langoare, să cerşeşti atenţie, protecţie şi îndeplinirea cât mai multor neînchipuite ifose, să te miorlăi, umblând cu jecmăneala sentimentală, să te alinţi neîncetat, greţos, să faci fasoane pentru orice flecuşteţ şi să trânteşti, în cel mai nepotrivit moment, cea mai absurdă scuză. Tocmai de aceea îşi construise cu atenţie şi răbdare un tratament de ironie usturătoare – şi nu numai – pentru astfel de individe, aparent eterice, a căror ipocrizie şi tonuri de moment le taxa fără menajamente. Şi, pe cât putea, pe cum reuşea, mai mult sau mai puţin voit, să prindă vreuna la înghesuială, o domina în toate privinţele, fără nici un fel de remuşcare şi fără nici un fel de scăpare din partea ei. Găsea insuportabil faptul că aceste făpturi îşi masacrează blândeţea feminitatea şi firescul, trădându-le pentru suliman şi surogat, pentru maimuţăreală şi smiorcăială enervantă. Toate acestea derivau din părerea foarte bună pe care o deţineau despre ele însele, deşi, în realitate, nu erau decât nişte actriţe disfuncţionale, iar chestia asta îl înverşuna şi mai tare. Nu într-atât încât să le vâneze. Timpul e prea preţios pentru a fi irosit pe măsuri punitive. “Profilactic” era doar sorocul uneia sau alteia, care pica la zar. Şi fiindcă era bine văzut, şi primit, prin multe cercuri – a căror companie nu o evita – ocaziile se iveau adesea. Corecţia se aplica instant, fără drept de apel, cu maximă eficienţă. Mecanismul coercitiv se declanşa automat. Inţial sarcastic, dar binevoitor, se insinua treptat în zona ei personală, mulţumită carismei şi capacităţii de intruziune, ca un văl, ca o pânză de păianjen, ca o stare neclară de plăcere, căreia nu i te poţi împotrivi. Se afişa natural, empatic, ajungând imediat confident şi posibil amant trecător. Şi, nu de puţin ori, surghiunul se isprăvea a doua zi, când părăsea pe nesimţite cearşafurile “nefericitei” cu un zâmbet amar pe buze. Încă păstra o urmă de speranţă, totuşi: poate, cumva, vreuna din ele se va trezi, va plânge, se va spăla pe faţă şi îşi va (re)veni în fire. La proprie şi senină feminitate. Adio suliman, bun venit…femeie.”

Centimetrul

2010-11-02T14:25:00.000+02:00

Să tot fi fost o seară plăcută de vară şi pe una din străduţele orăşelului, de’alde Sişu şi Văru’de Aur se împăcară după obişnuita ceartă zilnică. Motivul fusese unul important: Văru’ nu făcuse altceva decât să-i picure lu’ Sişu nişte firicele de scuipat pe îngheţata abia cumpărată în timp ce îi atrăgea atenţia asupra unui cotoi imaginar care, chipurile, păşea de-a valma peste ţigla casei. Asta după ce în înainte îl mânjise la bot pe acelaşi nefericit cu deştu’ îmbibat în zeama ciuştii. Sişu se mânie rău şi, căpcăun fiind, zvârli cu îngheţata după Văru’ care abia apucă să se ferească din calea cornetului blagoslovit cu salivă. Păcat că cearşaful pus la uscat nu putu să evite furia păţitului şi nu mai merită să amintesc mutra tuşei Tanţa când, intrând pe poartă, văzu primele tentative de artă modernă la dânsa-n curte. Scatoalcele de rigoare, aplicate celor doi gorobeţi degrabă prinşi, provocară icnete şi prelungi văleleuri, la serioasă concurenţă cu guiţatul porcilor însetaţi de arşiţa zilei, lăsaţi de izbelişte, îndeobşte pentru alte activităţi mai palpitatnte: cine stă mai mult cu capul în butoi, prinsa pe casă, somata cu bidoanele cu apă, goană prin cimitir… Şi abia mă alăturai de cu seară celor doi inculpaţi care se hotărâră să celebreze eliberarea de sub tortura reteveiului cu ajutorul unor pietre şi acoperişu’ lu’ Nea Gicuţă Porcu’. Şi parcă îi văd şi acuma pe de’alde Peru’ şi Vivi Cauboiu’, pe Basu’ şi Căluţu’ apărând de neunde, făcând cârdăşie la scrânteala noastră şi orbecăind după pietricele în lumina proastă a stâlpului. Tabla casei suportă ceva vreme mitraliatul strident. Însă liniştea dinlăuntrul ne agita şi mai tare. Şi cum zarva se înteţea în lăţimea drumului de pavele, de unde nu se deschide poarta şi becu’ motoretei ruseşti ne luă la ţintă. Nea Gicuţă Porcu’ se mâniase rău tare şi se hotărî să ne gonească cu motoreta! Atât apucai să aud: „Cefaaaaaaaaaaaan! Fugi, băăăăăăă!“ La mai puţin de o secundă văzui tălpile Vărului de Aur plesnind sec pavelele, din ce în ce mai repede, luminate de netrebnicul bec. Ceilalţi, mulţmită unor apucături îndelung repetate (alte păruieli cu acoperişurile) se răspândiră automat în direcţii opuse, plescăind şi ei pavelele tocite. Văzui pe Căluţu’ lungindu-şi picioarele şi întrecându-mă într-o clipită, pe malacul de Sişu buşind pavelele sub el, duduind ca TGV-ul pe lângă noi şi lăsând chiar şi pe Văru’ în urmă. Pârâitul demonic prindea viaţă şi căuta victime. În goneta noastră subită se ivi salvatorul colţ. Căluţu’ o tăie derutant la stânga, Sişu viră la dreapta, iar io abia auzii: „În iarbă, trânteşte-te!“ Pe atunci, furia modernizării nu înlăturase iarba din peisaj care creştea în voie pe lângă gardul cimitirului. Mă aruncai la întâmplare cu burta înainte, în bezna veghetală, fără nici un fel de precauţie, turmentat de frică. Abia văzui prin întuneric deştu’ Vărului care îmi ordona să tac. Ne afundarăm în iarbă, răsuflând pripit, aşteptând să ne depăşească hodorogitul balaur. Şi abia când când fasciculul de lumină trecu pe deasupra capetelor noastre, observai un fir ruginit de sârmă ghimpată la mai puţin de un centimetru de ochiul drept ieşind din hăţişul înverzit. Transpirai tot într-o secundă. Sărirăm în curtea cimitirului tocmai când auzirăm uruitul infernal îndepărtându-se. Întunericul acestuia ne ocroti preţ de câteva trageri de suflet. Iată cum afurisenia de îngheţată era să mă păgubească de scumpul dar al privirii! Scuipai în sân. Tiptil, abia şuşotind, ne furişarăm prin alte cotloane doar de noi ştiute, afară din cimitir, pe pavelele reci, ocolind prin curtea lu’ Sişu drumul înapoi spre casă. Defunctul cearşaf atârna peste sârmă, vălurind în neclintirea serii. Şi îmbiaţi de aburinda budincă, reluarăm, cu lux de amănunte, cocoţaţi în cireş, neînchipuita zi…

Despre demenţa producătorilor de vodcă (VIII)

2010-03-01T08:56:00.003+02:00

Toată treaba e din ţelină.

Am reuşit să iau 10. S-a închinat proful când a văzut lucrarea. Adevărul e că am făcut o problemă care nu a făcut-o nimeni. (?!)

Mă simt ca o turistă.
Mişto aşa, să te simţi turistă în propriul oraş. Dar cum ar fi să fii turist în viaţa ta?
Ah, tare replica asta! Se vede că ai citit.

Aleg să fiu liberă cu o capriciosa.

Băi, cam frige.
Aşa e la început, tot timpul frige.
Nu, greşit. La sfârşit frige.

Eram la trecere şi am văzut un ponei traversând. Şi Căţelu’ mă întreabă: Băi, tu îl vezi?

Eh, fată, ce e aşa greu să faci must? Iei struguri, îi pui în blender…

Băi, dar acum cum a rămas cu respectiva?
I-am zis: “N-am timp” şi i-am închis. Acum stai o clipă, să mă prefac că-mi pare rău.

Eam deştept în liceu. Citeam Umberto Eco în clasa a XI – a.
Căţelul: şi eu eram deşteaptă!
Încearcă să ne exemplifici.

Şi de ce eşti trist când plouă? Ai moralul bacovian?
Ah, nu, îmi place de mor ploaia. Atât doar că nu-mi place să fiu în locul în care nu trebuie atunci când plouă, adică la serviciu.
Da, ce-i drept, pe ploaie e frumos să fii cu o fată şi să o pupi. Şi dacă mai e şi creaţă…
Mă duc să mă îmbăt.

Păi noi ne-am împrietenit atunci când am început să arătăm muie unui autobuz.
Mai bine le arătaţi curul.
Asta facem acum.

Fă ceva cu viaţa ta. Ia-ţi “Sclava Isaura” de pe net şi priveşte-l.

Băi, dar tu te iubeşti, nu glumă.
Căţelul: Chiar aşa este, chiar mă iubesc! Vreţi să vă arăt cum mă iubesc?

Această stare de mizerie mă ajută să înţeleg mai bine anumite lucruri, cum ar fi arahnofobia, pe Kafka, pe Burroughs şi alte chestii asemănătoare.
Dar nu ar fi mai bine să începi să mă înţelegi şi pe mine şi să faci curat?

În cea mai mare parte a timpului, lucrurile electrice funcţionează mult mai bine băgate în priză.

Tot ce este în cameră îţi aparţine, nu? Inclusiv perna.
Da, inclusiv perna.
Păi, şi eu sunt în cameră acum.
Nu, tu eşti o pernă care nu îmi aparţine.

Nu cred că aş putea să mă ocup vreodată de copii. E nevoie de prea multă răbdare.
Dar observ că ai putea să te ocupi de persoanele care se ocupă de copii.

Căţelul: ştii că ieri am fost să-mi iau un loz în plic, să-mi epuizez norocul!?

Iubi, tu ai careul mic?

I-am zis în recreaţie că o iubesc şi ea m-a făcut prost. Dar eu i-am zis că e proastă şi i-am mai zis că o să merg la ea acasă, o să fac dragoste cu ea, o să-i rup sutienul şi o să-i văd puţa.

Nu prea suport stereotipul ăsta cu blondele. Adică, de ce trebuie neapărat să fie o blondă? Bine, e ciudat să zic asta, pentru că ultima mea prietenă stabilă era o blondă, sau aproape blondă… Pardon, am vrut să zic relaţie stabilă, pentru că prietenele sunt oricum instabile.

Da, ştiu...sună cam ciudat, nu? Tu mă inviţi la trândăveală şi la vin, şi eu zic...hm, nu...mai bine stau acasă, că trebuie să mă gândesc la structură, ritm, compoziţie, conflict.
Ciudat? Ah nu...de-a dreptul absurd!

Pentru că el, Căţelul, are un ciclu ciudat: dulce-sărat, dulce-sărat, dulce-sărat şi nu se mai opreşte…

Adică să stăm în pat şi să mâncăm eugenii şi să vorbim, după care iar să ne acuzăm că iar am stat la discuţii inutile?
Nu nu, eugeniile sunt accesoriu energizant în acest context.
O să am conştiinţa încărcată. Nu cred c-am vorbit atâta în viaţa mea cu cineva despre asta.
Cred că tocmai ai intrat în istorie.

Cu ce viteză ar trebui să te deplasezi spre vest astfel încât să nu te ajungă apusul soarelui înainte de a ajunge în acelaşi loc din care ai plecat? Mă mulţumesc şi cu formula de calcul.
Îmi vine ceva cu viteza luminii in cap. Sau măcar cu viteza mişcării de rotaţie a pământului.
Eu nu ştiu. Dar aş propune formula: lungimea paralelei pe care te deplasezi împărţit la 24. În cazul ecuatorului 40.000 împărţit la 24. Adică 1670 km la oră.
Un fleac pentru tine, fiu al munţilor. Acum pe droguri.

Aparatul tău nu poate surprinde perfecţiunea mea. (Căţelul)

Cum sunt băieţii în ziua de azi?
Epic, frate!

Eu sunt aşa obosită. Şi nu mai am cu ce să mă şterg la fund.
Asta e cam nasol…
Da…tre’ să ies sa iau hârtie…aia efectivă s-a terminat şi nici măcar o carte de-a lui Patapievici n-am.
Vezi poate găseşti ceva de Liiceanu…

Mi-e somn. Stai cu părinţii, nu-i aşa?

Nu ştiu ce naiba mi se întâmplă că de la un timp îmi imaginez mereu cum ar fi să îţi tai limba cu un cuţit...aşa...longitudinal…
Glumeşti.
Nu. Chiar nu.
Atunci, avem o problemă. Adică…ce ţi-a făcut limba de vrei să-i faci asta? Sau…ce nu ţi-a făcut?

Ah Ştefan, eşti atât de bun la fracţii!

Ea: Lasă tu, că fac odată…şi-ţi aduc la gemuţ acolo la tine.
El: Ai fi într-un mare fel dacă ai face asta.
Ea: Pentru că stai la ce etaj?
El: Doar la doi.
Ea: Şi eu tot la fel. Sunt învăţată.
El: Să arunci cu colţunasi la etajul doi?
Ea: (Râsete)Va fi o premieră. Cred că şi pentru tine la fel.
El: Mdeah...până acum, celelalte fete nu se mai străduiau să arunce cu ei de jos...sunau la interfon...

Ăia de la Botoşani cică-s într-un mare…
Vrei să zici în rahat?
Nu, nu! Urât cuvânt!
Adică vrei să zici în căcat?
Ba deloc, ăsta e un alt cuvânt care nu îmi place deloc. Îl evit cât pot de mult.
Bine, bine…dar de înjurat tot trebuie să înjuri, nu?

Măi măi…ai văzut-o pe vânzătoare, mie mi-a zis “Ce vrei mă?” şi ţie ţi-a zis “Cu ce vă pot servi domnule?” Ce naiba i-ai făcut?
Nimic!
Da’ ştii ceva? Dacă eram la plajă, la nudişti, îţi zic sigur că îmi zicea mie “domnule” şi ţie “măh”.

Şi ia zi drăguţo, ce părere ai avea dacă am comunica cuantic?

El este Costel.
I like his pants. Only...the pants. Like...not the things behind them. Only the pants.
Nici nu ştii ce e dincolo.
Well, nu cred c-aş vrea să ştiu ce e în spatele oricărui tip cu pantaloni faini.

Am moştenit dentiţia mamei mele, care era foarte slabă, încă de când eram mică. Adică eram foarte foarte mică şi problemele mele erau foarte foarte mari, înţelegi?

Săgeţile de pe tavanul din Control! Oceanic, frate…

Your finger. Is disturbing me.
Well…that wasn’t the plan…

Vrei să te ajut cu amandina? Nu cred că aş putea să te las la greu.
Da, ai fi drăguţ dacă ai putea face asta.
Închipuie-ţi cum ar suna: Băiatul care te-a ajutat. După amandină.

A., aici de faţă, gândeşte pozitiv.
Şi asta pentru că îmi plac numai numerele întregi.

Nu mai găseşti sârmă în ţara asta…

Am observat că am fluturi la mine în cameră.
Fluturi?!
Da, da, fluturi, din ăia mici. Se plimbă de colo colo.
Hmm…ciudat. Dar de unde…fluturi?!
Poate din cauza naturii mele vegetale.

Simt că mi se deschid porii dragostei pe melodia asta.

Nu mă mai duc la X. Mă duc la Y, acolo lângă tine. O să fim aproape.
Nu ai idee cum a sunat asta. Scoasă din context, mi-ar putea sfărâma inima. Mă duc la altul, dar sunt aproape de tine.

There’s a difference between Abramburici and Ambramburel.

Hai în regatul meu, unde este nou şi fantastic în fiecare zi.

Ai cam pus burtă pe tine.
Cam da! Mă gândesc că vine vara şi poate ar trebui să mai dau jos din ea. Nu merge în Mamaia să ai aşa burtă. E nasol.
Nu? Păi atunci schimbă plaja.

Dacă-l găseşti în metrou şi te uiţi aşa oleacă la el, nu ai zice că face fişe de lectură.

Adică doar antropoloagele române se epilează?
Da, sunt singurele mai înapoiate.

Adevărul e că dacă vrei să ajungi prieten cu ea, trebuie să o laşi să-ţi instaleze Windows-ul măcar o dată…

Ai o duritate organică în tine!

Băi, deci ea a fost dintotdeauna o tipă răsfăţată, cu mulţi bani şi care se crede-n “Sex and the city”. Băiatul ideal trebuie să aibă ultimul răcnet de Audi, să fie arătos, să aibă bani să-i cumpere ei tot ce vrea ea, să să înţeleagă bine cu prietenele ei, să o ducă-n Bamboo şi Bellagio, să aibă şi o cultură pe măsură să poată discuta cu ea de toate, evident să fie bun la pat…adică să fie Dumnezeu, în mama ei de treabă!

Ce eşti tu? Nu înţeleg ce cauţi aici! Eşti…eşti un nimic prost conturat!

Lupta

2010-01-31T21:40:00.001+02:00

Îmi doresc cu ardoare să schimb rolul: din prizonier, să devin călău al timpului şi al spaţiului. Să nu-mi mai fie plecările dubioase, neonorante. Să mă pot aşterne între nişte limite. Sunt sictirit de dispensabilitate, dar parcă nici legara de glie nu mă atrage. Pironit în narcotic, într-un sevraj halucinant, într-un carusel cu suişuri şi coborâşuri atât de abrupte, prin vâlcele de verdeaţă, prin inutile, nenecesare ezitări, evitări. Vreau o fereastră de sfârşit de vară, o stucatură prin care să contemplez absenţele, omisiunea de cursă lungă şi dulcile desuetudini. Sau o gambă iţită întâmplător din cadrul ferestrei, căutând o răcoare, o adiere care să alunge toropeala unui somn abia isprăvit. Atâtea stupide aşteptări, nevolnice şi dureroase închipuiri, scenarii cenuşii despre neputinţele privitului în urmă. Cu fiecare dată, îţi scrâşneşti din dinţi şi amâni introspecţia pentru data viitoare. Introspecţia sau delirul bahic, evadarea în narcotice temporare. Secvenţe repetitive care mă macină necontenit, care mă anulează şi mă ţintuiesc în agonii fizice. Necesară îmi apare lupta zilnică cu acest demon.

Despre demenţa producătorilor de vodcă (VII)

2010-01-06T22:54:00.003+02:00

Îmi stăruia acum câteva luni în minte " My kingdom for a kiss on her shoulder" şi nu mai ştiam de unde ce şi cum. E versul perfect.

Aproape perfect. Asta pentru că o să inventez eu unul şi mai şi.

Eu, una, aştept cu nerăbdare.

Nu numai tu.

E greu să fii în viaţă, într-adevăr. E full time job.

Eu sunt ăla din spate, care nu se vede, nu dansează, nu se mişcă în front, stă retras, mai bea din vin, mai aruncă o vorba din când în când, dar cu privirea fixă undeva.

Mi-ai descris pe cineva acum. Ce interesant!

Închipuie-ţi că nici nu mi-am propus asta.

Nu măi, mă refeream la cineva pe care chiar am văzut acum două săptămâni într-un club.

Ah, adio inutila iluzie de a fi unic!

Mi-ar plăcea să fiu în “Before Sunrise” şi să pot îngrămădi o mie de lucruri în câteva ore.

Nu înţeleg de ce nu-mi merge Word-ul bine. Nu îmi deschide documentele decât a doua oară când dau click.

Este făcut de Microsoft. Fii mulţumită că ţi le mai deschide.

Oricare pisică merită întâlnită, deci te susţin în acest demers.

Atunci ce să mai zic de pisicuţe...

Ce faci, iubire?!

Mă pregătesc de atac.

Văd. Ai scos suliţele. Cine e ţinta?

Roma.

Ăsta e numele ei mic sau cum?

Nici eu nu pot, mă simt prea boşorog pentru astfel de manifestări.

Oof…

Dar pot fi zglobiu, chiar dacă nu dansez.

Adică poţi sări din loc in loc, fără să faci prea mult zgomot?

Fără nici o problemă. Chiar dacă nu sunt hoţ de safire sau James Bond.

Fănelu, eu cred că mă culc.

Şi eu cred la fel. Că tu o sa te culci.

Păcat că ai folosit atât de mult de fard.

De ce? Nu îţi place?

Ba da. Dar din cauza lui nu îmi pot da seama cât de mult te pot face să roşeşti fără să te ating.

Păi ce, eu sunt şeful, şi tu dacă eşti un rahat mic şi vrei să vii la mine să mi-o sugi, dar mie nu îmi place dantura ta, nu mi-o sugi.

Aici, în Constanţa, frivolul bate tot.

Am avut o realizare pe ziua de azi. Am urcat 14 etaje pe scări azi. Nu ştiu dacă mă mai ridic din pat mâine.

Vrei să vin să te ajut să te ridici din pat?

Vreau să mă ajuţi în sensul opus.

Trezitul de dimineaţă nu este pentru generaţia noastră.

Mă gândeam la ceva ce s-ar putea petrece doar între noi doi.

Eşti exclusivist.

Eu zic să nu uiţi asta.

Cu cât mai multă căldură, cu atât mai puţine haine.

Sunt sigur că până acum ai aflat că bărbaţii au obiceiul de a fi foarte idioţi atunci când te aştepţi cel mai puţin.

Şi uneori îţi confirmă şi aşteptările.

În privinţa asta chiar nu mai am nici o îndoială.

Costică ce mai face? El crede?

El e tare serios de acum: se spală mai des, se îmbracă numai elegant. E un fel de Nicu Cavernă local.

Ar vrea el, am avea droguri tot timpul dacă ar fi aşa.

Tu nu trebuie să te culci, cumva?

Mă trimiţi la culcare?

Nu te trimit, te chem.

Deci nu prea stai pe acasă şi laşi săraca lighioană să-şi facă de cap singură.

Eu cred ca nu are idei prea multe. Chiar daca are casa pe mână, nu ştie ce să facă cu ea. Se mulţumeşte cu statutul lui şi nu cârteşte.

Nu are idei prea multe şi un penaj atrăgător - la nivel micro cred că papagalul tău exprimă drama socială a lumii în care trăim.

Nu pot decât să te aprob, în timp ce mă încredinţez, încet-încet, patului.

Încredinţează-te fără jurăminte, am auzit că paturile sunt creaturi frivole şi infidele.

Nu îmi doresc neapărat să stau la hostel. Aş prefera un mediu restrâns.

Păi la hostel ne facem prieteni! Hai tu Fănelu’, nu fi antisocial.

Maria, dă-mi voie să-ţi explic. La hostel oricum o să ajungem, vrem, nu vrem. Dar adevărata prietenie în garsonieră se va consuma.

Fănelu’, ai planuri şi eu nu ştiu?

Tot timpul.

Băi, nu răspunde nimeni la Cernavodă, nici pe telefon, la fax.

Nasol. Verifică, în cazul ăsta, următoarea cursă de avion către Istanbul.

Şi ce mai faci tu?

Uite, ce să fac, ascult White Rabbit şi aş vrea să ies la o plimbare cu prietena mea, geanta.

Încă mai eşti cu geanta?

Smerenie de papagal – priceless.

Aia de căţel e şi mai tare.

Ce ai, de ce eşti roşie în zona asta?

Nu ştiu, poate să mă fi muşcat o gânganie.

Te asigur că nu eu am făcut asta.

Adică te consideri o gânganie?

Nu chiar, dar din floare-n floare tot îmi place să umblu.

Cu cât mai mult spaţiu pentru mine cu atât mai bine. Dar el are destul tact cât să plece cand am eu treaba. Şi apoi.. are nu ştiu câţi prieteni de văzut and so on…

Ăsta este mare lucru. Să aibă tact, adică. Hun, ăştia-s rari.

Hun, ştiu. Mă port frumos, jur.

Ce nasol, să te cheme Michael, să fii megastar şi să ajungi să joci barbut cu de-alde Nicu…

Păi şi ce, Nicuşor nu era un megastar?

Oare formele geometrice au timp?

Singurătatea omisiunii de cursă lungă

2009-12-01T12:39:00.002+02:00

(Şi) poate ţi-ai fi dorit ca nuanţele să nu mai fie atât de volatile, inflamabile şi finale. Poate nu ai mai vrea să eviţi, să cauţi, să întrebi, să faci scenarii inutile, să te lansezi entuziast în calcule nefezabile. Atunci ce rost mai are ispita miresmei de toamnă, când răsuflarea-i se curmă sec, în limbaj Morse? Inutilă-i zbaterea împotriva efemerităţii pastilelor de timp cu bleo câştig, administrate de ursită, în timp ce-ţi îngădui o schizofronie întrupată în contexte neprietenoase, o teribilă biografie putând reieşi din aceste sănătoase premise. Cât de aseptică se arată această schizofrenie, când capeţi certiutdinea că în spatele experienţei (concept general) tronează atrocea suferinţă. Întrebarea-mi de căpătâi: cum poţi condensa calitativ o interacţiune condiţionată de nisip, cum poţi evita regretul ulterior că nu ai făcut ce trebuie, că nu ai avut acuitate? Amăgeala toamnei este cea mai periculoasă, ca oricare alt soi de amăgeală, căci te îmbie cu vălul pervers şi subţire al câştigului stacojiu şi umbros al melancoliei. E superb şi ridicol să crezi în pasiuni toamna, dar doar aşa îţi poţi garanta seducătorul masacru al mătăsurilor, voluptatea inerentă a detaşării şi refuzul culcuşului cu margarete pe termen lung. Să te iei la harţă cu blestemul incantat cu simţ de răspundere, ca şi cum ai persifla eficacitatea vulturului înfometat. Au dreptate pozitiviştii: cea mai adversă reacţie o vei obţine din partea individului atunci când încerci să-i îngrădeşti libertatea. Ospiciile curente ţin cont foarte mult de acest lucru şi, prin urmare, deţin spaţii special amenajate pentru romanticii lucizi care scrijelesc cuvinte de ocară la adresa ordinii curente, răbufnind sub lumânări, inspiraţi de portocaliu şi, eventual, de nuanţe arămii de albastru. Dar ce te faci atunci când azurul refuză concubinajul, căci în paleta de culori se află un un pic cam departe de reflexele roşietice, o distanţă care s-ar putea calcula în oftaturi nocturne sau în şuşanele, depinde unde te poziţionezi, dar, în absolutul cromatic, albastrul e departe de portocaliu, cu excepţia asfinţitului. De aceea, aş mijloci câteva asfinţituri pe e o neîntreruptă serie de oftaturi. Natura nu are cum să se trădeze pe ea însăşi, asta e treaba oamenilor, dar simbolurile în spatele cărora se află deveniri şi trasee de viaţă, în şoaptă glacială îşi declară sterilitatea, secătuite de dansul aleator şi încordat al imaginaţiei. Sau al distanţei faţă de adulator. Şi toată această sterilitate rezultând într-un film suprarealist de categoria a doua, cu ploaia în central rol stereotipic, nevoită să contabilizeze încă un eşec al trişorului dezavuat, căruia o felină distrată, aflată într-o adorabilă stare de confuzie, i-a jucat o festă. Cu siguranţă paşii din ploaie sunt apăsaţi, ignorând băltoacele, dar nu şi rotocoalele vulturului trufaş, care-şi savurează victoria sub privirile reci ale felinei scăpate de sub jugul propriului vis.

Cu câtă detaşare poţi privi pierzania unui mănunchi de margarete? Cu siguranţă numai cu răceala singurătăţii omisiunii de cursă lungă, însoţită la tot pasul de hulpavul vultur. You were wrong. You were right. To facilitate the great unknown.

Despre demenţa producătorilor de vodcă (VI)

2009-08-31T01:38:00.003+03:00

Ştii ce mi-ar plăcea? Să trăiesc acum 200 de ani la ţară şi să nu am alt rost decât acela de a face copii şi de a lucra pământul. Cred că tocmai am dat la gunoi 100 de ani de ambiţii feministe.

Păi tu vrei să mă ţii sub papucii tăi?

Eu folosesc papucii doar pentru a nu-mi fi frig la picioare.

Păi, aş vrea să te văd.

Aaa…stai!

Stau.

Dar am bluza de pijama fără sens pe mine.

Nimic nu e fără sens pe tine.

Nu! Calitatea cantităţii! Dar Guénon s-ar învârti în mormânt daca ar auzi.
Păi, tu ce crezi că face mişcarea de revoluţie a Pământului, dacă nu toţi morţii care se învârt în jurul propriei axe în mormânt?! Te crezi deştept, ai?!
Deci, daca noi nu îi mai scandalizăm pe morţi, Pământul nu se mai mişcă!

Nu chiar atat de brutal! Lucrurile îs făcute de aşa natură ca să se "întample", să se "petreacă" aşa. Şi tu nu vrei să fii un eretic pe problema asta, nu?
În nici un caz nu îmi permit aşa ceva.

Da`de ce nu le inviţi la o plăcere?

Du-te tu la patru tipe dezbrăcate, pe plajă în Mamaia, şi invită-le la plăcere. Dacă nu eşti scos din Baywatch, mai bine o laşi baltă.

Ba spui că eşti castrat şi vrei să discuţi filosofie cu ele.

Auzi, da’ tu ai fost vreodată in Mamaia?

(Dimineaţă, pe plajă, undeva spre 8 jumătate. Linişte, deodată se porneşte violent alarma unei case.)

La naiba…unde e James Bond? Să iasă din apă, impasibil, şi să rezolve problema.

Aoleu, da Ştefane, cu Halle Berry lângă el!

Sau cu Eva Green!

Daaaa, da…dacă iese femeia aia din apă, mor la picioarele ei.

Dacă iese femeia aia din apă, mor între picioarele ei.

Măi, ăştia de la Placebo au doar trei piese bune: Pure Morning, Commercial for Levi şi..

Şi Special K, neapărat!

Uită-te la noi…Special Needs mai degrabă…

Un înger instant, la plic, vă rog. Dacă se poate pufos, vă rog mult.

Da’ cu Nabucco ce se mai aude, bre Moromete? Ce zic ăia la centru acolo?

Azi l-au semnat la Ankara. E de bine. Pentru prima dată, se pare că România nu va ieşi în pierdere.

Prima dată...în câţi ani?

Ever.

De trei ori femeie, de trei ori sobiţă.

Mă duc sa mănânc ceva. Revin. (Căţelul)

Eu nu cred ca mai revii. Doar te duci sa mănânci...

Ah...sunt mai multe fete?

Păi da’ cum, credeai că te chem doar pentru mine? Ele deja îşi caută haine mai decente...

Nu e cazul, pot fi şi eu indecent. Şi nu de alta, dar să ştiu ce şi câte prăjituri să aduc.

Da’ dacă suntem indecente primim mai multe prăjituri?

Frustrarea mea este că nu pot cânta din voce. Asta mi-ar fi placut enorm, dar nu cred că am înclinaţie pentru aşa ceva.

Hm…şi eu în secret am vrut asta mereu. Ador să fac karaoke în faţa maselor.

Şi dumneata? Ce faci în viaţa aceasta?

Totul pe jumătate. E frustrant.

Cândva, să-mi dai adresa ta, să-ţi scriu.

Ar fi inedit. Nici nu ştiu dacă mai trăieşte poştaşul.

Perversiunile astea au ajuns să mă dezguste. Îmi vine să mă îndepărtez de Sandu Ciorbă şi să mă apropii de Caetano Veloso. Femeile mai trebuie şi iubite, cu gingăşie şi tandreţe.

"…asta unde suntem noi…Calea Lactee (care e o galaxie) o să intre într-un nor interstelar (un nor care se formează între stele) şi e o energie şi murim."

Acum urmează pasul cel mai important: sincronizarea.

Păi pasul ăsta nu ţine de noi. Dar putem să ne întâlnim pur şi simplu.

Oricum, când mai vii la Bucureşti ai patul asigurat. Asta să ştii sigur.

Cu al tău se fac vreo...cinci, oare?

Da, dar e probabil singurul pat de mascul... parol!

Păi nu ai zis că vrei să ne facem praf?

Păi nu suntem deja?

Fructele iubesc Granini!

Şi Granini iubeşte vodca…

Am chef de Costa. Să-mi zică lucruri cinice şi eu să-l ignor.

Cică a fost tare fericit în seara aia, îşi îndeplinise unul din visurile sale: să toarne bere pe o femeie aproape dezbrăcată.

Ce ciudat! Şi eu visez să torn bere pe femei. Dar de la balcon.

În prima zi a Apocalipsei o să dărâmăm băncile şi în a doua zi universităţile.

Păi asta o să fie Apocalipsa?

Păi altfel cum?

Ştefan, aia nu o să fie Apocalipsa, aia o să fie Raiul!

Păi şi nu o calci şi tu pe Tomis, ca băieţii?

Păi nu prea, că am făcut greşeala în viaţă să mai deschid o carte, să mai merg pe la şcoală…

Dintotdeauna mi-am zis, de când am văzut primul videoclip cu ea, că eu când o să fiu mare nu o să-mi fac o gagică precum Natalia Imbruglia. Adică eu nu am personalitate?

Şi cu cine te-ai combinat la cartelă? Că sper că nu la abonament…

Păi nu aş mai fi om dacă nu aş comenta ceva la adresa lui, chiar dacă nu mi-e coleg.

Adevărul e că în afară de noi, colegii tăi, nu prea ai mai întâlnit oameni perfecţi.

Băi, deci Mac-ul e ca rasa ariană, perfect. În schimb, PC-ul şi Windows-ul sunt ca oamenii din viaţa reală, ai tot felul de probleme cu ei.

Băi, a îngheţat iadul: C. îmi spune că sunt frumoasă, drăguţă şi că mă iubeşte, tu îţi cauţi de muncă, R. are o relaţie stabilă de şase luni iar eu nu mai mănânc shaorma şi am învăţat tabla înmulţirii. (Căţelul)

Păi şi nu ţi-ar plăcea un concert cu Nick la sfârşit de săptămână?

Cred că la sfârşitul săptămânii aş face orice.

Eu vreau să fie egală cu bărbatul, dar îmi place de mor să fiu dominată.

Să mergi la Ateneu e ca şi cum ai sta în hamac.

Incredibil, am vărsat Cola pe mine când am dus sticla la gură.

Păi voi nu aveţi înscrisă în codul genetic mişcarea corectă?

E bun ceaiul, numai bun de savurat pe ploaie şi când citeşti.

Da, da, o ploaie din aia de toamnă!

Hai mă! Ploaia de toamnă nu e bună de citit.

Eh, da nici atâţia bani nu am să-i număr pe o ploaie de toamnă…

(La masa alăturată erau nişte străini): Trebuie să le arătăm ţara noastră e mai civilizată decât a lor!

Pentru început ar fi bine să aduci o scrumieră la masă…

Oricât de rangă ai fi, nu poţi uita că Crişan s-a spânzurat cu nojiţele de la opinci.

Oare o pungă de popcorn încape într-o geantă Louis Vuitton?

Eu: Hmm…cred că dormitorul meu o să arate ca Dexter’s Laboratory.

Căţelul: Şi eu o să fiu Dee Dee!!!

Eu: Atunci sigur o să-mi construiesc un buton “Fuck off Dee Dee”…

Tocmai de aceea am vrut să ne vedem, ţineam neapărat să-ţi văd bucătăria, să ştiu cum o să mi-o aranjez pe a mea.

Auzi, să-mi spui dacă te călăresc prea mult, da?

Făt Frumos era, de fapt, un fel de MacGyver pentru că altfel nu avea cum să deblocheze centura de castitate.

Turkish lover, turkish delight.

Nu există ciufuţenie ex-nihilo.

Trebuie să vă obişnuiţi cu ideea că în aproape 25 de ani o să ajung preşedinte.

Fane, trebuia să-mi zici asta înainte să încep să beau cu tine…

Eu sunt gata.

Aşa repede, dragă?

Nu am zis că am terminat, am zis doar că sunt gata.

Întâmplări

2009-07-24T09:39:00.002+03:00

Noi stăteam la o masă, sub un nuc castan, sorbind din limonade nu foarte dulci şi dintr-o cafea simplă, aştepând ceva să se întâmple, în timp ce un copil se juca cu creştetul unei statui de piatră, imitând pesemne un clasic dezavuat. Copilul era în preajma unei copile care cândva fusese pictată de un renascentist sau impresionist, după care se cioplise avatarul împietrit. Ploua japonez cu tinere nuci castane, rămânând agăţate în cârlionţi uituci. La masa din faţă apare un bătrân care se linişteşte cu o apă plată, fără lămâie, fără gheaţă. Consoarta lui apare în scurt timp şi, după ce schimbă câteva cuvinte exersate în zeci de ani, se aşează zâmbitoare şi calmă pe scaun. Cineva roşeşte în preajmă auzind prostioarele copiilor. Pe câţiva metri pătraţi, într-o curte dosită, trei generaţii împart liniştea plăcută, calmul după-amiezei şi dulcea lentoare. Dar…ce i-a adus pe toţi odată, acolo? Şi de ce altcineva visa aceeaşi curte, undeva peste mult mult timp, cu copii renascentişti zbenguindu-se în juru-i?

Timpul îmi apăru comprimat într-un spaţiu care arestează timpul, după care îl eliberează încărcat cu alte scenarii.

***

Şi, la distanţă de multe ore, un om a început din senin să mă ironizeze, într-o altă curte, aproape invizibilă, una dintre acele curţi care face Bucureştiul măcar suportabil. Ironia lui era plăcută, provocatoare, mă simţeam atras de jocul pe care îl întreţinea distrat şi mă străduiam să-i răspund cu aceeaşi monedă. Mi-e greu acum să apreciez dacă am reuşit sau nu. Dar, la un moment dat, m-am ridicat brusc, şi atunci o pereche de ochi trişti şi epuizaţi l-au aţintit. Ceva inconfundabil, probabil, căci a încetat câteva secunde. M-am sprijinit de stucatura ferestrei şi l-am lăsat să peroreze în continuare. Ceva se rupsese. Un loc unde nici măcar ironia nu mai putea fi medicament…

***

Pe o lungă bancă de gresie, dintr-un posibil spaţiu public, în cele două extremităţi opuse stau un cuplu entuziasmat şi o domnişoară care notează cu sârg într-un carneţel. După un moment de ezitare, te vei aşeza undeva la jumătatea distanţei, dar sensibil mai aproape de fata singură; asta pentru că nu ai nici un drept să deranjezi ingenua dragoste tinerească, dar nici respiraţia avântului creator. Şi pentru că te-ai săturat să fii la mijloc. Adică între alţi doi oameni.

***

În definitiv, oare ce ipostază mai tristă există pentru un bărbat decât aceea în care el este admirat doar pentru intelectul său de femeia de la care el pretinde pasiune?

Creatorii

2009-07-06T11:12:00.002+03:00

“Viaţa spirituală, din care face parte şi arta, fiind unul din cei mai puternici agenţi ai acestei vieţi, este în esenţa ei şi o mişcare de înaintare şi înălţare complicată, dar precisă şi uşor accesibilă. Această mişcare este mişcarea cunoaşterii. Ea poate lua forme variate, în fond, însă păstrează mereu acelaşi înţeles interior şi scop.

Rămân însă învăluite în întuneric cauzele care fac necesară o astfel de mişcare de înaintare şi înălţare, "cu sudoarea frunţii", prin suferinţe, rău şi chinuri. După ce o treaptă este atinsă şi mulţi bolovani sunt înlăturaţi din drum, o invizibilă mână malefică aruncă în cale alte pietre, care uneori par să astupe cu totul această cale, făcând-o de nerecunoscut.

Deodată însă apare, inevitabil, un om ca noi toţi, dar care deţine, tainic implantată în el, o putere a "privitului".

Este un om care vede lucrurile şi le arată. De acest dar elevat, pe care adesea îl poartă ca pe o cruce, ar voi uneori să se elibereze, însă nu reuşeşte. Sub focul batjocurii şi al urii, el trage după sine greul car, împotmolit în bolovani, al vieţii umane.”

Wassily Kandinsky, Spiritualul în artă, p. 20, ed. Meridiane, Bucureşti, 1994

***

“Pretutindeni pluteşte ideea că imaginaţia, în special cea mistică, este periculoasă pentru echilibrul mintal al omului. Ne referim adesea la poeţi ca fiind instabili psihic şi există, în general vorbind, o vagă asociere între a-ţi împleti lauri în păr şi a o lua razna. Faptele şi istoria contrazic flagrant această concepţie. Majoritatea poeţilor foarte mari au fost nu numai sănătoşi mintal, ci chiar oameni extrem de practici; dacă este adevărat că Shakespeare a crescut vreodată cai, în mod sigur nu există om mai în măsură să-i întreţină. Imaginaţia nu dă naştere nebuniei. Ceea ce dă naştere nebuniei este tocmai raţiunea. Poeţii nu înnebunesc, dar jucătorii de şah da. Matematicienii înnebunesc, la fel şi casierii; artiştii creatori, foarte rar. După cum se va vedea, nu atac în nici un chip logica. Spun numai că acest pericol rezidă de fapt în logică, nu în imaginaţie. Paternitatea artistică este la fel de sănătoasă ca paternitatea fizică. Mai mult, este demn de remarcat că, de regulă, poeţii au fost cu adevărat morbizi atunci când au fost cât de cât de raţionali.”

G.K. Chesterton, Ortodoxia – o filozofie personală, p. 17, ed. Humanitas, Bucureşti, 2008

Iluzia unui continent - Finalul

2009-06-30T22:33:00.002+03:00

“Lianele încep să se destrame furios iar licuricii evadează din bolul răsfirat în cioburi mii. Ploaia se termină brusc, lăsând în urma ei un aer de umezeală călâie, obligând încrengătura să se năruie la rândul ei peste creştetele noastre. Îţi simt detaşarea bruscă strecurându-se în tine şi lăsându-mă în ghearele deznădejdii. Trebuie să fug, pentru că reverberaţiile neliniştii crescânde încep să prindă viaţă: pământul se clatină şi se scutură anxios la fiecare pas. Cu greu ne facem drum pe poteca ce urcă înspre munte. Cu cât lăsăm în urmă mai repede coliba năruită, mai degrabă aerul tare şi rarefiat se propteşte în plămâni, liniştind pământul ostoit şi agitat. Duhul muntelui se strecoară alene printre neîmblânzitele crengi, ce se curbează ca un prelung tunel, adăpostindu-ne de pericole. Dar încă resimt neliniştea ta şi încă simt mănunchiul de gheare încolţindu-mi inima, în timp ce podeaua preaplinului începe să se şubrezeasă pe nesimţite.

Înserarea se aşează treptat peste tunelul vegetal ce ne străjuieşte urcuşul. Stâncile au forme bizare, sculpturi ale emoţiei tăinuite, ale deznădejdii cinice şi ale resemnării împăcate. Mică şi amărâtă, la ultima răscruce de drum, zace ferită de lumină o piatră minusculă, tânără printre celelalte, prelungire a unui mugur violentat de răsuflarea mustrătoare a pietrelor mai vârstnice. În preajma acestor pietricele încrucişarea a mai multe cărări ne stârneşte mirare şi spaimă. Frica rece se furişează printre capilarele preaplinului. Aleg să ne urmăm drumul pe poteca străjuită de pietricică. Înaintăm timoraţi prin bungetul necunoscut, urmărind cu resemnare ultimele veşti înscrise pe feţele noastre de Suliţaşul adormit. Pare că toată vegetaţia şi toată stâncăraia s-au înţeles dinadins să ne curme urcuşul. Se înteţeşte bezna peste capetele noastre şi înce-încet drumul se subţiază ca un vas de sânge care se pierde îndărătul coloanelor vegetale. Cu teamă înnegurată căutăm să desluşim pe unde se cocoaţă micul fir de drum, dar ne scapă ochilor tulburaţi de ceaţa copleşitoare. Îl urmărim timoraţi, în timp ce movilele de iarbă se înfioară sub bătăile din ce în ce mai neregulate ale argilei subpământene. Frunzişul se înnegreşte şi aproape că pierdem din ochi şi ultima fărâmă de drum, împrăştiindu-se prin vegetaţia care înghite orice urmă de viaţă…

Înfricoşată, te ascunzi înspre mine, lăsând respiraţia să îmi înăbuşească umărul. Palpită stânca sub noi, a decepţie maladivă, a nesfârşită şi sfâşietoare amărăciune. Iluzia s-a înfăţişat ca o fantomă deranjată din somn, gubavă şi buhăită, destăinuindu-şi fără jenă transparenţa apoasă. Abia ne mai auzim paşii pe scrumul cernit de respiraţia din ce în ce mai greoaie a venelor împresurate de tristeţe. Paiaţe şi alte creaturi din ceară se strecoară printre nebănuite cărări, ascunse de ochiul neştiutor, căutând să ne sperie cu prezenţa doar. Dar, brusc, îmi găsesc un punct de sprijin în arcul claviculei. Sub el zac multe flori, care mă îmbie să le miros, să le muşc neîncetat. Mosc şi amărui petale izvorăsc din zvâcnirea grumazului. Buzele, în fapt, caută adierea molatecă a amestecului de izuri revigorante. Şi de să dăm ascultare acelei vorbe care spune că îmbrăţişarea este o luptă, când aici şi acum aceasta este semnul cele mai liniştitoare iubiri, a unei dragoste aproape imobile în armonia ei venusiană. Chiar dacă frenezia unui verde rodnic se trezeşte între noi, pulsând a viaţă nouă, a proaspătă demenţă întru iubire. Şi uitând de promisiunea dintâi, zâmbeşti nevinovat în jos, lăsând mici şi nenumărate ace cu zulufi în vârf să străpungă podeaua preaplinului. Dar aceasta, în loc să se sfarme, mai mult se întremează şi ne poartă pe o lină şi bucuroasă cărare, înspre platoul de unde răsăritul Suliţaşului ne va îndrepta către trăsură, mai vie ca niciodată…”

Sărac om. Asemenea rătăciri trebuie tratate ca maximă răceală, căci dragostea sa e mai degrabă fetişism, îngreunându-l cu bolnave închipuiri şi adâncă tristeţe. Sper să-şi fi revenit degrabă din această iluzie şi să se fi apucat de ocupaţii mai serioase, pe măsura intelectului şi priceperii sale. Sărac om…

Iluzia unui continent - Drumul

2009-05-18T00:48:00.002+03:00

“Primi-vom totul în seara asta. Încă e zăpuşeală, Suliţaşul e nemilostiv şi ne asupreşte cu oştile sale de ventuze înfierbântate. Emoţia trandafirului stâlcit în degete, aşteptând după colţ adierea rochiei. Întâmplător sau nu, pe drumul pe care suntem începe să răzbată în aer un vânticel răcoros, care ar fi trebuit să ne răcorească pielea, dar nu, e o mângâiere care devine din ce în ce mai intensă cu cât ne apropiem de revărsatul apei. Ne oprim miraţi, căci aorta zvârcolită pare prea tulburată pentru a putea fi luată pieptiş, înot. Dar oare de ce plânge acea salcie? Şi mi se pare mie sau atârnă ceva de una dintre crengi? Mă apropii curios şi disting un semn de întrebare sidefat, îmbrăţişat de o liană melancolică. Privim miraţi unul la altul şi nu pricepem rostul ei. Semnele pădurii s-au furişat departe de noi. Până să mă descumpănesc, privirea s-a proptit aiurea înspre Suliţaş şi descoperă cum toiagul din vârful salciei aruncase un cuvânt pe mal: VALS. Într-o clipită zvârl liana după gâtul meu, dar având grijă să rămână o frântură şi pentru tine. Liana ne obligă să stăm lipiţi unul de altul, cu semnul de întrebare strecurat între piepturile noastre, care pulsează unul în altul. Păşim vienez pe scurgerea râului care, intuind vestea armoniei, îşi potoleşte năvala. Dansul nostru alungă melancolia semnului de întrebare, acesta începând să risipească o lumină potolită prin sideful însufleţit. Contracţiile interioare se răresc şi apa se linişteşte, întocmai ca aceea a unui lac. Nestingheriţi ne terminăm valsul, iar acordurile finale, care eliberează bucuria nestăpânită şi frenetică, ne aruncă pe malul celălalt, la timp să ne ferim din calea apei buhăite. Bineînţeles că nimic nu ne împiedică să ne bucurăm încă puţin de râu: mai ales tu, căci prima ta grijă este să-ţi înmoi picioarele, măcar un pic, în repezeala vânturată.

Ne urnim degrabă din umezeala locului şi fuga-fuga ne îndreptăm către un deal care se iveşte perechilor de ochi, identici în culoare şi simţire. Urmează un suiş domol, pe care îl isprăvim fără prea multă greutate. Suntem de-ai locului acuma, şi deja începe să se înfiripe o legătură tainică între noi şi tărâmul acesta, înfiorat poate mult prea des de convulsii. Ajunşi sus, prima noastră grijă este apreciem onest distanţa până în devale. Adică distanţa pe care ne vom buşi de-a dura, alergând în chiote şi rostogolindu-ne până vom atârna în fân. Contracţiile arterelor răzbat prin iarba pe care o tăvălim în urma noastră, înţepându-ne şi înghiontindu-ne cu scurte împunsături. Fânul e molatec, primitor şi lecuieşte punctual pielea înroşită, cu care stabileşte rapid o bună tovărăşie.

Suntem anunţaţi, brusc, de un strop de ploaie că, imediat în urma lui, vor sosi şi prietenii săi, nerăbdători să cunoască iarba. Meşterul-Făurar din preajmă, fiind meteosensibil de felul lui, a devenit, tocmai din cauza asta, cel mai grozav meşteşugar de adăposturi de pe deal. Aşa că, văzându-ne uzi la piele, degrabă înfaşcă nişte legături de iederi şi liane şi încropeşte un culcuş ademenitor. Acest adăpost proaspăt are un dar curios: iedera este într-e simbioză neîntreruptă cu nişte licurici care dansează, capturaţi într-un bol de cristal sferic. Licuricii nu sunt suflete pierdute, ei alimentează cu dansul lor haotic sfericitatea cristalului. În momentul în care aceştia îşi întrerup dansul căpiat, cristalul se evaporă şi, odată cu el, dispare şi încrengătura ce ne ţine acoperiş. Dar tu ştiai, iubito, că dansul licuricilor supravieţuieşte doar la intuiţia dragostei pure?

Dar ceva se întâmplă…Auzind această vorbă, o urmă de nelinişte şi de nesiguranţă se strecoară pe furiş în tine, născând o frică tremurată. Paloarea se iţeşte pe chipul tău şi rămâi îndelung tăcută. Zvâcnetul arterelor se înteţeşte şi gleznele încep să-mi tremure…”

Iluzia unui continent - Sosirea

2009-05-16T19:42:00.003+03:00

Revin la Carte, poate poate mai trag ceva învăţăminte. Mi-e teamă că aşa ceva nu este cu putinţă de data asta…Am găsit povestirea asta, cam lungă ce-i drept, pe deasupra şi patetică. Din milă pentru el, care de atâtea alte ori mi-a oferit sfaturi înţelepte, am să i-o public. Mă întreb unde îi este capul? Chiar nu are ceva mai bun de făcut? Stârneşte în mine un sentiment de compasiune amestecat cu silă. Nu-l văd să-şi revină prea curând. Trebuie să ai mintea sucită rău să pui pe hârtie asemenea palavre…

“Întinde piciorul şi calcă iubito, pe bucata asta de pământ, care nu este defel movila nici unui proaspăt mormânt, ci este poarta cu clanţa ruginită, dar încă vie, către un tremurând tărâm. Ochii atoatevăzători ai îngerilor, rotindu-se deasupra acestei Atlantide zămislite din ambiţia unei nopţi de primăvară, cu ploaie japoneză, tresară la aflarea alcătuirii acestei bucăţi de pământ: bucălată la un capăt, ascuţită în partea opusă. Este un continent care palpită încet, molcom, adesea vânturat de intensităţi obscure şi care de curând a trăit abruptul unei erupţii vulcanice. Reflexia la scară geografică a unui tremur interior. Anatomia suprafeţei e pentru medici, dar sinapsele ce prind rădăcini în necunoscut sunt obiectul de studiu al danezilor. Acum situaţia este mediu stabilă: închipuie-ţi un preaplin pe care îl înţepi involuntar, într-un punct aleatoriu. Ştiu că eşti într-atât de atentă încât să nu să scapi compasul de jos, deşi cine nu şi-ar dori să fie un Dali şi să deseneze un compas din nenumărate zâmbete, iar îmbujorarea să fie vârful ascuţit? Deci vom avea această convenţie, conform căreia zâmbetele tale să îmi caute privirea său să ţintească aiurea, înspre zenitul păzit de Suliţaş. Sute de firişoare întretăiate susţin podeaua preaplinului. Un singur moment de neatenţie, un singur zâmbet focalizat în jos va echivala cu zborul violent al unui mănunchi de creioane ascuţite, căzând vertical, vertiginos şi perpendicular pe o peliculă de bezea, zguduind podeaua cu pricina.

Suntem abia ajunşi, abia păşit-am cu sfială copilărească pe acest nou teritoriu, splendid în melancolia lui, într-un loc unde marea nu este prea năzuroasă şi ne îmbie la odihnă, nicidecum îndelungată. Dar deja îţi ghicesc nerăbdarea, ştiu că priveliştea plană nu te încântă aşa mult, pentru că încă nu ai intuit dimensiunea balneară a vieţii. Convulsia oftatului ce anunţă plecarea se ramifică în nisip, transmiţându-i uşoare unduiri. Datorită lor găsim un drumeag ostenit de atâta praf, care ne conduce într-un spaţiu larg, deschis în verde, mănos şi anost datorită uniformităţii, dar plin de câmpii de floarea-soarelui. Cu adorabila-ţi răbdare, aştepţi liniştită până îmi fac saltul meu mortal cu dublu şurub în lanul de flori, cu aterizare sigură în geotextil, zâmbind cu direcţie corectă, aşa cum ne-am înţeles. În urma mea rămâne amprenta unui…Un pic mai la dreapta de locul acestei năstruşnice fapte, există un copac atât de simplu, după forfot, după scorburi. Îi căutăm rapid răcoarea, ferindu-ne de arşiţa inerentă şi ubicuă, la adăpost de Suliţaş. Muşuroaiele de furnici rămân intacte, căci convulsiile podelei sunt aproape neglijabile, semn că miezul zilei îndeamnă la moleşeală. După mine, spleen-ul! Care deţine cea mai păcătoasă caracteristică cu putinţă: e magnetic, prin urmare cădeam moale peste încordat, ademeniţi de prelingerea răcoarei peste noi. Dar câmpia şi avatarurile ei vegetale ne ţintuiesc locului, în plasa comodităţii, ispitându-ne la şezătoare păcătoasă. Degrabă trebuie să ne continuăm călătoria şi să purcedem mai departe înspre firea lucrurilor…”

Fragment de pastel

2009-04-27T00:58:00.003+03:00

Balanţa a început să cumpănească înspre ordine şi liniste în momentul în care am decis că infuzia de tehnologie trebuie minimalizată. Mai puţin ca în alte zile, am abandonat ritualul hainelor îngrijite la dungă şi, cu aerul lui Bruce S, mă cobor în străzi, în spaţiul unde antrenamentul poate ordona nestingherit privirea observatorului, fără a trăi cu povara gândului că ar putea fi surprins. Cel care caută momentul, clipa, scena inefabilă care brăzdează realitatea cu paradoxul, nefirescul şi cu tot balastul ei de mizerabil, este sortit să se lasă absorbit dezinteresat şi fără un scop anume de cotidian, care, atent observat, răstoarnă imediat prejudecăţile. Fără observaţie, nu poţi crea.

Iată-mă în preajma bancomatului, unde doi pui de gemeni sunt agasaţi cu drăgălăşenie greţoasă şi prefăcută de o tanti cu permanentul răzvrătit în cap. Mămica îşi trăieşte scurta clipă de glorie, îndesând în marsupiul de sub plozi o pungă cu dovlecei. Depăşesc un căţel alb şi creţ, cu zulufii pleoştiţi şi ţinuţi în frâu de o fundă roşie, care păzeşte ţanţoş nişte madame sictirite. E hotărât lucru, trebuie să fii stăpân pe tine atunci când treci pe lângă magazinul de brânzeturi, de unde o tanti cu părul roz îşi latră agresiv oferta spectaculoasă. Gândesc că pentru G. ar fi nimerite nişte lalele. Spre exemplu, galbene. Cotesc pe ultimul rând şi salut nenumăratele fire gâtuite, plesnind de verde, ce stau atârnate peste jgheaburi. Stupid este să crezi că sensibilitatea stă doar în flori, dar la fel de stupid este să le ignori. Mă hotărăsc asupra buchetului, dar din jerbele alăturate se iţeşte vioi o zvârlugă mlădioasă. Clipa de uimire e urmată firesc de clipa de contemplare, după care imaginaţia dă buzna, neinvitată şi trufaşă, ca o soacră care ştie ea mai bine mersul lucrurilor. Întrebarea mea este: unde sunt, de fapt, bujorii? Sub ochii neştiutori de tertipuri şi de orgoliu ai zvârlugii sau în ceata verde care o înconjoară şi pe care o păzeşte? Precum Bruce W., aş fi vrut să cumpăr întreg standul şi las în urma-mi multă mirare, fără a lămuri absolut nimic. Tăcutul necunoscut a cărui extragavanţă m-a lăsat fără suflare şi fără obiectul muncii. Dar nu, Bruce, printr-un astfel de comportament, este brutal şi fără imaginaţie: ruptă din contextul floral, zvârluga şi-ar fi anulat potenţialul. Nici cealaltă extremă nu ar fi fost atractivă: doar un fir, având că destinaţie părul ei. Mi-aş fi încălcat umbra. Este necesar să nu mai zăbovesc şi dispar uşor printre celelalte rânduri, ajungând din nou în stradă. Covrigii calzi cu aromă abia perceptibilă de rom mai-mai că mă aruncă în faţa unui nebun care uitase piciorul pe acceleraţie. Nu-mi trebuie decât un dram de corectitudine pentru a evita întâlnirea cu domul în verde, dar numai în jungla de asfalt zebra se lasă călcată în picioare. Reiau drumul pe care îl ştiu de atâţia ani şi pe prima străduţă lăturalnică dau de un nebun care urlă, cum că el ar şti rostul. Din păcate, zece metri mai încolo, drojdierii de amiază apreciază noile ambalaje ale berii de la munte, cu un căţel adormit pe post de cerb şi fără ca nici unul din ei să ţină isonul nebunului, nici întru libertate, nici întru adevăr. Mă gândesc la o convenţie: dragi servanţi ai laboratoarelor de marketing, să încheiem amiabil acest pact, conform căruia toate berile conţin apă de munte şi orice vin mai de soi trebuie obţinut numai din vie lovită de soare sub un unghi de 45°. Plecând de la aceste date apriorice, de acum încolo va fi mult mai uşor să stabilim caracteristicile drojdierului tip, cât şi nevoile sale – poate o toaleta ecologică ambulantă pentru amatorii de bere? Cu aceste speculaţii în cap, alunec printre crengile aplecate ale copacilor care străjuiesc drumul. Încet-încet, garajele sunt puse la pământ de ambiţia legumei şef. Suntem toţi nişte legume sub pofta legumei şef şi tartor pe deasupra. Nici măcar acest mic neajuns nu mă mai poate descumpăni, căci văd nişte copilandrii lovind cu racheta sferele mici şi verzi care, în contact cu zgura prăfuită, provoacă mici explozii de colb întărâtat. Acum încă sunt la antrenament şi nu au motive să gâfâie; mai încolo, în viaţă şi în turnee, vor icni din piept, sub presiunea camerelor şi a publicului. Imediat după colţul terenului, ajung lângă blocul cu pricina şi, deşi G. e cam uitucă, nu mă lasă să aştept prea mult la interfon. Prima grijă este să merg pe balcon, de unde se vede până la turci şi cu oleacă de chinuială, pân’ la Odessa. Din unghiul meu, fâşia de pământ care desparte lacul de mare abia dacă se mai întrevede de vegetaţia abia înmugurită. În dreapta se grozăveşte deja celebra bisericuţă de lemn, cu al său mucalit dar nu mai puţin dăruit preot. În faţă se iveşte o jumătate de sferă, pe marginea lacului, lucind în bătaia soarelui, dar al cărei scop îmi scapă intuiţiei. Întorc privirea în jos şi din gresia ce-mi îngheaţă picioarele, dau în sticla ochilor lui Iubi, tolănită ca o matroană versată. Nu îmi caută disperată mângâierea, dar se lasă imediat înduplecată după ce află, pe blana ei, iscusinţa mea. Am ajuns la concluzia că în preajma pisicuţelor este înţelept să umbli cu linguriţa, astfel încât să nu primească mai mult sirop de tuse decât este necesar. Reamintindu-mi acest fapt, o las pe Iubi să zacă şi încep să curăţ merele. G. stabileşte ordinea paşilor şi, făcăreaţă de fel, nu stă la taclale. De la franţuz citire, diviziunea muncii se stabileşte organic, de la sine. Ca în filmele italiene, buşim aluatul cu mâinile, fără a-l face prea vârtos, dar nici prea moale, G. mirându-se că nici la acest capitol deţin ceva măiestrie. Dacă ar şti dânsa… Revin la mere, care trebuie îngrijite cu migală, după care stropşesc nucile cu juma’ de sticlă goală. Procesul tehnologic e întrerupt de întrebarea cheie:

“Mă mamă, da’ tu acolo la Bucureşti îţi faci singur de mâncare?”

“Da bre, de unul singur sau cu prietenii.”

“Păi şi fetele, vin la de-a gata?”

“Păi…cam da.”

“Măi mamă, era o floare care era galbenă şi creştea în mijlocul grâului. Acum nu mai creşte.”

Noah, ce era să zic, nu pare prea amărâtă din cauza asta, sau cel puţin nu mai mult decât aş putea să fiu eu prea curând. Şi culmea, nu prea am avut de-a face cu feministe…sau dive. Las aceste gânduri pentru alte momente şi mă concentrez pe extractul de căpşunică ce zăce într-o sticlă de plastic, lângă masă. Termin treaba, cucerit de dragostea cu care am închegat turta şi ma lenevesc în pat, în timp ce G. alungă şarlele cu ocară de lângă rucsacul meu. Curvelor, lăsaţi geanta băiatului meu în pace, curvelor ce sunteţi! Tot ea, mai târziu, le ia şi le giugiuleşte…

Plec mai pe seară din casa primitoare. Îmi terminasem treaba cu brio, chiar am reuşit să adorm niţel pe pledurile împodobite cu niscaiva găluşti umplute cu fulgi. Am visat că geniul e, de fapt, conştiinţă şi luciditate, plus conştiinţa lucidităţii şi luciditatea conştiinţei. Din nou în stradă, unde sub nişte copaci cu nişte coroane imense, un copil mic tropăie pe capota unei maşini scumpe cu număr de Spania. Tatăl, care sigur muncise tot acolo pentru maşina aceea, aruncă în direcţia glugii mele o privire sfidătoare şi îşi vede mai departe de gânguritul plodului. Mai încolo, între două maşini, o femeie a străzii îşi plânge jalea şi abia dacă am văzut-o, căci era aproape încotoşmănată în boscheţi.

Nu la mult timp după, mă infiltrez în localul cu mult fum. Mă aşez la masă astfel încât să văd zâmbetul zeflemitor al lui Gilmour şi poate o pereche de ochi care ar putea apărea. Antrenamentul se încheie brusc.

Despre demenţa producătorilor de vodcă (V)

2009-04-17T08:39:00.003+03:00

Nici de această dată nu am absolut nimic de adăugat, căci viaţa vorbeşte de la sine, căci “viaţa este…”

Eu venisem cu Nietschze după mine să citesc.
Dar ai văzut Biblia la capul patului şi ai zis că…
Da, am renunţat…după care am văzut Guénon, l-am deschis dar l-am închis repede şi m-am culcat.

Fata care are fustiţă e ca o casă cu parchet.

Tuturor ne place frumosul în viaţă, dar când o sugi, o sugi.

Ce-i V., nu ştii cu fluierul?
Din când în când, îl apuc greşit.

O să fac avere pe spinarea ta.
Vezi tu, chestia asta ar suna tare ciudat dacă nu am şti că e vorba despre poker.

Frate, deci eu nu înţeleg cum se poate numi o piesă Chelsea Dagger.
Păi cum era aia a lui Vulcănescu, cu sentimentul românesc…
Al fiinţei?
Păi aşa e şi cu ăştia: sentimentul chelsian al fiinţei, că sunt şi ei oameni. Şi cine nu înţelege, aşa ca tine, ei pac!, scot daggerul!

L-ai vazut?
Nu, merg de la şase să îl văd.
Cu cine? Că singur bag mâna în foc că nu.

Uite, ţi-am adus o bomboană, aşa, ca de Sărbători.
Ah…foarte drăguţ! Dar să ştii că eu nu ţi-am luat nimic…nu m-am gândit.
Ba să ştii că mi-ai luat!
Cum aşa?
Mi-ai luat linştea…

Dacă nu mă iubeşti, aflu unde stai.

Să te fereşti de paranoia la femei.
Dacă ştiam, mă feream.

Ţuica is the essence of life.

Băi, când îl văd pe ăla mi-aş face cruce, da’ e cam ciudat să fac asta aici.
Cade minaretul pe tine!

Ce poziţie are mercurul în tabelul lui Mendeleev?
Dosnică.

Mă gândeam să-mi cumpăr un maieu pe care să scriu Socrate şi să adaug numărul 10, ca la fotbalişti. Atunci când e cazul să cercetăm ceva, pac! scot maieul!
Cred că ai putea găsi o metodă mai bună pentru a fi futut în cur.

Proiectul meu de la şcoală chiar aşa se numeşte: “Cel mai iubit dintre pământeni.”
Proiectul meu de viaţă se numeşte la fel.

Stai să-mi pun şosete în picioare.
Pui pe tine? Consider ăsta un eşec din partea mea.
De ce?
Păi trebuie sa dai jos!

Duhul Sfânt e browserul istoriei.

Ai grijă să nu rămâi repetentul viselor tale.

Băi, goleşte-ţi cardul, aruncă banii pe piaţă şi după aia ne uităm diseară la ştiri.

Şi noi dansăm cam la fel în România, doar că în loc de şerveţele aruncăm cu bani.
Vrei să te căsătoreşti cu mine?!

Când nu nimereşti gaura, e mai bine să te uiţi la numărul uşii.

Enter your PIN and then press the GIRIŞ button.

Ţi-e cald ţie sau e cald acolo la tine?
Ambele…de fapt, e cald aicea că mi-e cald mie.

Mai chemăm şi alte persoane sau ...?
Măi...te-oi învăţa eu turcă...dar sultan nu sunt.

Am auzit că s-au despărţit, deşi le mergea bine. Ce crezi despre asta?
Băi, v-aş trimite pe toţi la Kiergkaard, dar…

Nu-ţi vreau decât binele…deocamdată, până nu mă superi.

Un veac de singurărate, un veac de anxietate, un veac de ebrietate.

Îs uber trează mereu.
Uber tot!
Eh, Nietzsche nu cred că se gândea la mine.
Dar tu te gândeşti la el, deci are 1-0.
Eu mă gândesc la tine, nu la el.

Un perete turcoaz chiar ar fi ceva special.
Să ştii că la Constanţa am pereţii bleo!
Fănelu, există lapte şi lapte praf.

Gările nu au sens.

Şănţuleţul din vasul Ikea este Marţolea al suedezilor.

Eu sunt sfios şi mă comport ca atare…doar o să rup şireturile alea, după care o să încerc să le pun la loc, pentru că o să mă simt vinovat că ţi-am stricat bluza…

Slow down!
Să nu îmi spui niciodată asta cand suntem faţă în faţă.

Băieţii nu boceşte.

Aşa sunt lucrurile în natură - mici şi cu viermi. Foarte ne-steril...foarte real, ca şi umblatul în picioarele goale pe iarbă. Ceea ce eu nu prea sunt capabilă să gust, sunt prea nevrotică să-mi placă surprizele artropode. Şi nu mă înţelege greşit - nu sunt nici isterică şi nici ţinută în casă. Pur şi simplu nu sunt un om al dealului.

Cineva a fost zăpăcit şi a lăsat pateul la îndemâna climaxului.

Învaţa-mă măi Fane…arată-mi calea spre dubioşenie…

Îmi ordoni?
Lasă că ştiu că te fâţâi pe scaun.

Mă ocup eu de restul zilelor.
De restul zilelor din calendar?
De restul zilelor cand ne vom nimeri amândoi în faţa calculatorului în aşa o zi superbă.

Mai sunt şi bărbaţi normali pe lumea asta.
Care din păcate dau de femei mistice.
Serios? Unde-s femeile alea?
Nu ţi-ai găsit femeia ta mistică? Nici eu nu prea mi-am găsit barbatul normal.

Ştefan, aici de faţă, este de dreapta.
Îmi pare rău domnişoară, dar eu nu sunt de dreapta, eu sunt de bun-simţ!

Repetarea

2009-04-09T14:07:00.003+03:00

“Acum 6 ani eram, cale de aproape 8 mile, într-o călătorie la ţară şi poposisem la un han,unde-mi luam prânzul. Masa fusese plăcută şi gustoasă, eram destul de bine dispus şi tocmai şedeam cu o ceaşcă de cafea în mână savurându-i aroma când, deodată, o fată tânără şi frumoasă trecu zveltă şi graţioasă, prin faţa ferestrei, coti şi intră în curtea adiacentă hanului, de unde trăsei concluzia că va coborî în grădină. Tinereţea, bat-o vina – dădui, prin urmare, cafeaua pe gât, aprinsei o ţigară de foi şi tocmai eram gata să urmez voia sorţii, când iată că îmi bate cineva la uşă şi intră înăuntru – tânăra fată. Făcu, prietenoasă, o plecăciune şi mă întrebă dacă nu era a mea trăsura trasă în curte, dacă nu mă duceam cumva la Copenhaga şi dacă nu-i dădeam voie să vină şi ea cu mine. Felul ei de a se comporta, modest şi totuşi demn şi cu adevărat feminin, fu suficient pentru a mă face să-mi scap din vedere interesantul şi picantul. Cu toate că este mult mai interesant, în loc să întâlneşti o fată tânără în grădină, să călătoreşti cu ea 8 mile, în propria-ţi trăsură cu vizitiu şi valet, şi să-ţi fie cu totul la cherem. Nu contează, sunt convins că oricum nici chiar un om mai uşuratic decât mine nu s-ar fi simţit ispitit. Încrederea cu care mi se încredinţase era o apărare mai bună decât orice fel de deşteptăciune şi iscusinţă de fată. Plecarăm împreună. Nici să fi călătorit cu un frate sau cu un tată n-ar fi putut călători mai în siguranţă. Eu şedeam tăcut şi rezervat, devenit complezent numai când simţeam că ar fi vrut să facă vreo remarcă. Îi poruncii vizitiului să zorească. Îl rugai să zăbovească 5 minute la fiecare staţie, unde coboram şi o întrebam, cu pălăria în mână, dacă n-ar fi dorit să comande vreo răcoritoare; valetul stătea şi el în spatele meu cu pălăria în mână. Când ne apropiarăm de capitală, îl pusei pe vizitiu s-o ia pe un drum lăturalnic, unde coborâi şi o luai pe jos [ultima] jumătate de milă până la Copenhaga, ca să nu dăm de nimic şi nimeni care să o jeneze în vreu fel. Nu m-am interesat niciodată cine era, unde locuia, din ce motiv ar fi pornit-o aşa subit în călătorie, pentru mine ea a rămas întotdeauna o amintire plăcută, nu mi-am permis s-o lezez nici măcar cu vreun fel de curiozitate nevinovată. O tânără care doreşte interesantul devine tocmai laţul în care singură se prinde. O fată care nu doreşte interesantul, crede în repetare. Cinste celei care este aşa chiar de la început, cinste celei care a ajuns aşa în timp.”

Søren Kierkegaard, Repetarea, Editura Armacord, Timişoara, 2000, pag. 43-45

Impresii

2009-03-31T12:06:00.003+03:00

În marele târg, tradiţia, sau ceea ce noi numim tradiţie – muzicală, culinară, lingvistică – se perpetuează retrospectiv şi, mai grav, retroactiv, sub umbra poetului. Micii comercianţi, negustori ocazionali de suflete nesăbuite, se aranjează în protectori ai tradiţiilor falsificate, toate astea sub privirile fantomatice ale geniilor consacrate şi canonizate, Eminescu şi Creangă, cu un Caragiale la fel de moftangiu, care privesc discret şi bănuitor la aceşti resuscitatori de catifea ai naţionalismului, devenit pavăză a parvenirii personale.

***

Deodată, ochii i se fixară pe un punct în aer, într-un abur în care sigur întrevăzuse o formă. Rămăsese înfipt, într-o încordare revelatoare, departe de exuberanţa de până în acel moment. Ceru în grabă un pix şi aşternu ceva pe un şerveţel, pe care îl vâri imediat în buzunar. În scurtele clipe în care dură scrijelitul, ea făcu un gest cu totul şi cu totul neînsemnat: pe colţul şerveţelului se răsfrângea umbra unei farfurioare. Cu un gest discret, înlătură porţelanul din calea pixului cuprins de febră. El nici un sesiză; gestul pentru mine fusese capital: lumina se scurse eliberată peste bucata de hârtie, lăsând în urma ei o nouă formă.

“Ia te uită ce înseamnă o femeie.”, am şuşotit mai mult pentru mine.

Zâmbi, propunând o îngăduitoare corecţie:

“Eh, nu doar atât…”

“Fireşte că nu.” am adăugat, zâmbind la rândul meu. Doar că doar aşa ceva se poate vădi hotărâtor, am continuat în mintea-mi, alunecând cu gândul undeva foarte departe.

***

Decadenţa e vecină cu inconştienţa şi, adesea, cu prostia primară. Auto-distrugerea nu mai e ritualică, nu comportă sensuri ultime, vreo nobleţe de atins. În lumina soarelui care, de obicei, anunţă re-începerea unui nou ciclu, precupeţii ierburilor necanonice, cu însemnele aurite ale ortodoxiei la gât, îşi expun burdihanul, meşterind cu sârg la ultima filială a cuceririlor etnobotanice. Cu 35 de lei găseşti fericirea pierdută, noi şi inovatoare conexiuni ţi se arată, vezi altfel, poate chiar…dincolo. Din nefericire, soarele acesta nu vesteşte re-întinerirea, ci recurenţa domniei simţurilor asupra cugetului, prilej de bucurie rutinată şi debilă. Şi chiar pe aceeaşi stradă, pe băncile amenajate de municipalitate, onorabilii locuitori ai melancolicului târg, pesemne descendenţi ai întemeitorilor, şuşotesc îndurerat între ei, neînţelegând de ce un desen cu frunze înţepate în mijloc de un cerc galben şi zâmbitor, apare ca firmă a unui magazin. Stupoare! “De ce-ul?” la care ar trebui să năzuim cu toţii e înlocuit de repetiţia debilă, cu râsul spart şi fără noimă. Parcă niciodată un nărav nu a fost mai prost receptat, presupunând că la orgini a existat o determinare superioară. Şi parcă niciodată nu m-a încercat un dezgust atât de mare faţă de imbecilitatea asumată…

Anarhie şi chindie

2009-03-10T23:42:00.002+02:00

“Poporul românesc şi cel polon par a realiza aproape aceeşi sinteză între elementul latin şi cel slav, laute exact pe dos.

Astfel, în vreme ce polonezii sunt slavi în categoriile fundamentale ale sufletului lor şi latini în categoriile regulative, astfel zis, au în fondul lor spiritual suflul romanic al stepei cu neastâmpărul şi izbucnirile ei, şi în viaţa lor normativă veleităţile de ordine şi organizaţie statală ale catolicismului roman, noi suntem latino-traci în categoriile fundamentale ale sufletului nostru prin luciditate şi măsuri, în vreme ce toate eforturile noastre organizatorice şi regulative par sterilizate într-atât de suprastructura slavă, încât ajungem să ne pară că, pentru ţara noastră, nu există fericire mai mare decât aceea de a avea deloc guvernatori şi de a lăsa lucrurile să meargă de la sine. Vorba proverbului: Bună ţară, rea tocmeală”. p. 961

Textul are o droaie de comentarii şi note. Nimic mai firesc pentru un om care, epuizând un subiect pe durata a câteva ore, obliga auditoriul să părăsească sala…Acum ducem lipsă de astfel de oameni– la fel de firesc. Revenind, într-una din notele acestui text găsim:

“Cheful românesc:

- Nu este mâncare pe săturate, ca la nemţi

- Nu este beţie agresivă, ca la unguri

- Nu este orgie desfrânată, ca la slavi; ci este un sentiment de luciditate, de melancolie, sentimentul izbăvirii de trup, lucidă contemplaţie şi comunitate de necunoaştere netrupească, în care mintea nu abdică de la control.

Îmi vine în minte pasagiul din Symposion, în care Socrate, văzându-i pe toţi pe sub mese, adormiţi, rămas singur treaza, se ridică şi se duce la baie.” p. 1300

Fragment din articolul “Ispita dacică…”, apărut în volumul Către fiinţa spiritualităţii româneşti, în Opere, vol. I, Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Şiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005.

Nu ar fi rău să trăim în lumea aceasta imaginată de Vulcănescu, fără guvernatori şi cu agape melancolice.

Cum vom birui

2009-01-24T14:11:00.002+02:00

“Cine îşi iubeşte neamul cu adevărat, acela nu va urî, nu va critica, nu va lovi în nici unul din exemplarele naţiunii sale, ci dacă acel exemplar într-adevăr nu e la înălţimea cerinţelor, va căuta să-l îndrepte cu cuvântul, cu dragostea, va căuta să-l înţeleagă, să vadă şi laturile bune care pot decurge din lucrarea lui. Îndreptarea cea mai mare ce o poţi aduce în viaţa naţională e să faci tu mai bine şi prin frumuseţea pildei tale şi prin căldura cuvântului tău să lărgeşti cercul celor ce fac mai bine.”

Dumitru Stăniloaie, Solidaritate naţională, în Telegraful Român, anul LXXXVII, nr. 40, 1939, pag. 1

Orice comentariu e de prisos. Adio partide naţionale, adio extreme imbecile, adio rasism şi alte xenofobii inutile. În două propoziţii este concentrat tot ce trebuie să ştii despre purtarea ta “comunitară”, că tot e la modă cuvântul. Restul e voinţă.

Sângele copiiilor din Gaza

2009-01-12T07:41:00.003+02:00

Tocmai ce credeam că seara se terminase. Cam pestriţă, condimentată cu ustoroiul din humus şi de lipsa bruscă de inhibiţii. Destăinuiri, re-memorări, cărţile date pe faţă. Nu m-a deranjat. Contează cu cine o faci. Nu ştiu cum naiba, parcă nu a contat că de faţă era o persoană pe care o cunoscusem doar de o oră. Plăcinta duduia în cuptor şi mandea îşi expunea teoria şi viaţa. Pe tavă, exact ca plăcinta. Plăcinta din cuptor şi plăcinta din viaţa mea. Era o legătură între astea. Normal că era o legătură, toate se leagă. Vorbisem şi despre asta. “Deci chiar cred că ăia de stau în post şi rugăciunea au acces la”altceva”. “Serios?”. Nu mă pot abţine să fiu ironic nici măcar viz-a-viz de lucrurile serioase. Plăcinta continua să se coacă şi prietenia mea cu vinul era din ce în ce mai adâncă. “Eşti hartbreichist.” Nu, acuzaţia nu stă în picioare. Abandonăm vieţile noatre, abandonăm seara, aparent. “Mă bucur că aţi venit şi că ne-am cunoscut.” “Şo eu mă bucur că te-am întâlnit…de câteva relaţii încoace!” Râsete puternice. Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.

Pleacă oamenii. La minus cinci grade, în tricou, frigul nu există. Dar doar zece minute, după care trebuie să faci cinci flotări, zece paşi, cinci flotări, zece paşi. Dar frigul chiar nu există. Ajung sus, în limita celor zece minute salvatoare. Chivas e un rege pentru că e discret. La gust, adică. Cum sună asta, lucrare cu licoare? Nu, nu este o oroare, puritani făr’de verticalitate. “Vreau ca să mă las de alcool pentru că mă distruge.” Normal, dacă îl laşi să facă asta. Dar sunt o mie de alte feluri – şi chipuri – de a te autodistruge. Nu ai imaginaţie? Păcat, ai mutră de om inteligent. Mă arunc în scaun, povestea mea curge frumos până acum. Oamenii par a se apropia. Spaţiul e mic, nu ai unde să te ascunzi. Nici de priviri, nici de întrebări indiscrete – un deliciu, doar ne ştim de atâta vreme. Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.

Sună interfonul. E două. Abia acum încep să se mişte lucrurile cu adevărat. Prin case, prin paturi, prin cluburi şi cuiburi de amorezi rataţi. La uşa apare C., obosit. Lucrează multe ore pe zi pentru nişte analfabeţi mintal. Ţin mult la el. Mi-a adus o carte de Focault. Trebuie să facă sens, undeva, ceva. Încerc să-i zic că nu trebuia. “Fane, ce naiba!”. Ok, în regulă atunci. Pare jenat, crede că m-a deranjat. “Nu este nimic, pune-te în scaun. Uite ce ne-a adus prietenul L. mai devreme.” Un adevărat domn, evident. Şedem regeşte şi sorbim cu plăcere. Povestim despre lucruri vechi, sobe, sobiţe şi pâinici. Cineva din exterior nu ar înţelege nimic. Ermetism total. Semn de apropiere, de dimpreună. Ce poate fi mai frumos? Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.

“Fane, trebuie să ajungem în El Che.” Dintotdeauna am scris cu dreapta. Dar nu mă deranjează etichetele. Tot loc de pierzanie este. Chit că are denumire sofisticată sau este bodega de la colţ. Mie mi-ar fi bine cu ai mei şi pe marginea şoselei. Poate că şi lor, nu ştiu. Terminăm paharele şi las muzica să curgă în spatele nostru. Taximetristul nu cred că a înţeles ce vorbeam. Nu e o tactică. Pur şi simplu lumea nu poate vorbi prea mult despre pâinici. Noi da. Avem acest dar, această empatie, această înţelegere. Ajungem în faţa locului cu pricina. Vrem să ne lăsăm hainele la garderobă, un spaţiu separat de local. Stăm la coadă, la trei şi jumătate dimineaţa. Oamenii vor să se distreze. După patru zile de stat în casă, direct la nivelul zero al realităţii. Mutre grobiene, cu sclipiri porcin-imbecile. Caută şi ei clipa, noi doar evadăm din bula de sticlă. Cât să avem de unde să ne întoarcem. Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.

Coborăm în bodegă. Mutra lui El Che, stilizată şi personalizată, e trendy, e mă-sa-n cur. Un criminal, ca toţi alţii. Poate perseverent. Şi idolatrizat şi marketizat. Oricum, prea mult despre un nimenea. Ne plimbăm, încercăm să căutăm vreun dovleac cunoscut. Nimic la orizont. Ne adâncim în pierzanie. Mergem mai jos. E labirintic, întocmai ca sufletele noastre, dar nu la fel de greu de descifrat. Nimerim într-un ungher mai retras. Luăm o sinteză de mai multe alcooluri. Ăştia îi zic ceva cu insula lungă. E un soi de juice, dar doar un pic iute. Nimic condimentat la mijloc. Ieşirea din casă e ciudată. Transferul dintr-o realitate în alta te poate bulversa. Dar stau tare pe picioare. C. pare un pic obosit, dar ironiile se curg lanţ. Are darul acesta, de a îmi ţine satira trează. Multe din vorbele mele de duh sunt din cauza lui. Le are şi dânsul pe ale lui, la fel de grozave. Dar în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea.

Şi în timp ce sângele copiiilor din Gaza curgea undeva departe în lumea asta, deodată încep să se pocnească. A durat cam două minute. C. s-a dat un pic mai deoparte. Cred că i s-a făcut ceva teamă. Eram botezaţi amândoi, oricum. Eu pe un gang, lângă o biserică, la trei dimineaţa, în mijlocul Capitalei. Bocanci în cap şi tot tacâmul. El, C., un pic mai rău decât mine. Dar discreţia e vitală aici. Sunete foarte seci de pumni lovind capete, coaste şi burţi. Cinci tipi pe unul. Cu siguranţă motivul era cretin. Ale naibii de seci sunetele alea. Stăteam la un metru de ei, foarte calm. Un zâmbet ironic mi s-a iţit pe faţă. Asistam la spectacolul mizeriei umane – sau una din variantele sale. Imediat au ajuns la sticle. Direct în capul pletosului pe care săriseră cinci. După care scaune pe spinare şi om lovit în timp ce era pe jos. Sânge şi cioburi pe jos, în miros de alcool şi transpiraţie, cu zgomot de hard-rock. Bine ai revenit în realitate. Atunci sângele copiiilor din Gaza m-a stropit pe pantaloni, pe mâini şi pe faţă.

Pletosul vine înspre mine, ca o brută rănită. Exact aşa arăta, ca un animal încolţit. Intră în baie, cu părul îmbibat de sânge. Iniţial, am mers înspre el să văd dacă este în regulă. E reflexul meu, înspre celălalt. Nu îmi răspunde la întrebare. Are o privire dementă. Îl înţeleg perfect. C. era în continuare un pic cam speriat. Luase paharele în baie. Revenim în ungher, căci în baie, prea mult luminată, stropi de sânge pigmentaseră albul. Pletosul încerca să se spele. Nu ştiu de ce, dar mă întorc în baie. Chiar doream să văd ce este cu omul ăla. Între timp apăruseră şi gorilele. Culmea, foarte calme. În baie, pletosul dădea sângele jos de pe el. Nu ştiu de unde apare o domniţă. “Tu ai o figură de om inteligent, you’re not the average guy dintr-un loc ca ăsta.” Ce naiba era să zic? “Aşa o fi, ştiu şi eu…” Avea lacrimi peste rimel şi încerca să scape de ele. Era machiată destul de intens. “Pot să te întreb ceva?” Sigur…“Tu ce i-ai spune unei fete căreia tocmai i-a murit prietenul?” Rămân interzis. Avea ochi de căprioară rănită. Tocmai asistasem la un măcel şi în baie o necunoscută mă întreabă metode de consolare. Încerc câteva răspunsuri, toate cretine. “Poate că cel mai bine ar fi să nu-i zici nimic, să laşi lucrurile să curgă de la sine…” Pare mulţumită cu răspunsul ăsta. Mă întreabă dacă machiajul mai este. Destul de puţin, zic eu. “Ştii că e cel mai bine să vorbeşti cu necunoscuţi în toalete, la patru dimineaţa? E mult mai uşor să vorbeşti cu ei, nu aici nici un fel de obligaţie.” Este de acord, dar îmi întinde mâna, prezentându-se, destul de fâstâcită. Era cam bulversată. Nu doream să ştiu cum o cheamă. Dar nu m-am putut abţine să nu remarc paradoxul situaţiei. Am simţit adierea morţii, în toaleta aia, la patru dimineţa. Şi în tot acest timp sângele copiiilor din Gaza curgea, în valuri chiar…

Mai stăm prin prejmă niţel. Mă reîntâlnesc cu O., cochetă şi simpatică. Ne dăm cu părerea despre ce s-a întâmplat. Mai este cu o fată, care îmi zice că am fost în aceeaşi facultate, în ani diferiţi. Şi că astă-vară am făcut cunoştiinţă. Serios, păpuşă? Cine mai ştie de astă – vară…Pe atunci mâncam cireşe, erau grozave. Nu îmi aduc aminte alte lucruri. C. este în continuare un pic timorat, dar îşi revine în simţiri rapid. Mergem sus. Au început bluesurile. Mai penal de atât nu se poate. O blondă vine lângă mine şi îngână nişte versuri uitându-se în direcţia mea. Ceva m-a speriat la figura asta pe care o face. Mă întorc cu spatele, de parcă aş fi văzut-o pe muma pădurii. Nu arata rău, dar schemele astea sunt de clasa VII-a. Era prea mult pentru o seară oricum. Numai de blonde nu îmi ardea mie. Se cară când mă vede refractar. Ieşim afară. Un poliţist fosforesecnt, altul în uniformă, la intrare. “A fost scandal înăutru?” mă întreabă, în timp ce trage ca un detectiv versat din ţigară. Îi cofirm şi intră şi ei în gaura pierzaniei. Concluzi e clară: vreo şase luni nu mai calc prin cluburi. Sau toată viaţa. Chestiile sociale mă cam dezgustau oricum de la o vreme. Acum chiar că nu mai am ce căuta în găurile astea de şarpe…

Deodată am simţit, în aerul foarte rece al dimineţii, şi mai pregnant, curgând prin mine, sângele copiiilor din Gaza. Ei mor şi noi murim odată cu ei. Ei de gloanţe, noi de nepăsare. De indiferenţă. Plângând că ne e frig. Dar trăim oricum în frig, chiar dacă sunt 20, 30 de grade afară. Da, ştiu, ceea ce este rău dintr-un anume punct de vedere, într-un alt mod este bun. “Înţelegere superioară şi sinteză la un alt nivel.” Da, sângele copiiilor morţi în Gaza, şi oriunde în altă parte în lumea asta, este sângele pe care se ridică noua lume. Care nouă? Care lume? Măcelul cui?

Adio sticlă, bun venit cioburi. Pray hard but pray with care.

Colimatorul melancoliei mele

2008-12-31T02:49:00.004+02:00

Găsesc că este foarte reconfortant ca la sfârşit de an să răsfoiesc Cartea. Pune pe gânduri, ca întotdeauna. Am nimerit o scenetă destul de tristă, pesemne vreo înflăcărare degrabă înnăbuşită. Nu mai puţin pilduitoare, cred…Noroc că totul este doar ficţiune. Oricum, simt că acest mic text a fost scris cu o ţintă precisă. Un lunetist, autorul. Mda, un lunetist la sfârşit de an. Fâşneaţă chestie…

"Adesea, e nefiresc să te împotriveşti unui lucru despre care ştii că se va termina, pentru că este ori la discreţia vreunei umori de moment, ori a unei frustări alimentate în timp. Asta demonstrează cât de fragil este, dar nu mai puţin frumos, tocmai din cauza aceasta. Ne-am iluzionat jucându-ne de-a misterul şi am uitat că doar taina este intraductibilă. Cazul nostru este tipic romantismului ca exerciţiu de evadare: am avut parte de ceva mister, subtil şi reciproc întreţinut, în chip de reţetă compensată la mizeria imediată şi cotidiană. S-a întâmplat aşa pentru că patima asta este înscrisă în firea noastră. Era mana zilnică, sau săptămânală, după cum îndemnau cerinţele momentului. Ne hrăneam din neastâmpărul său şi îl susţineam frenetic şi copilăros la rându-ne, ca pe ceva de preţ. Justifica multe năzbâtii verbale şi nu numai, acest fals mister, păcătos dar de un incorigibil superb. Avea această capacitate, de a oferi un sens. Acum pricepi ce înseamnă drogul? Te subjugă, te amăgeşte că există un sens, dar te dezleagă de realitate. Şi toate au avut acest “sens” până când păcătosul de factual şi cazuistica nedemnă au apărut – culmea, auto-induse! - în piesa noastră tragi-comică. Ce tâmpenie şi progresul ăsta! Perdeaua de fum s-a risipit instant. Au apărut întrebările, ironiile simple, seducţia pripită, de ultim moment, automat falsă. Mă întreb dacă vreo intervenţie sigură, decisivă, onestă, la un moment dat, ar fi transformat acest fum în mătase de cea mai bună calitate. Cunoşti foarte bine calităţile mătăsii: rezistă oricărei tensiuni, chiar şi aceea a destăinurilor prea puţin onorante, iar fineţea ei a fost apreciată de la vlădică la opincă. Nu am să mă auto-sugestionez cu un facil şi pueril joc de imaginaţie…”Ce-ar fi fost dacă?” Dar episodul acesta mi-a oferit o certitudine: absenţa siguranţei de sine, în prezenţa fricii, determină pragmatismul. Acum ne situăm în zona lui “ori-ori”, lucru frumos dacă am avea puţină maturitate. Dar noi ne asemănăm periculos de mult: asta duce la iubire sau/şi la ură, în dozaje interşanjabile, chiar dacă indiferenţa este panaceul oricărei pasiuni. Şi să ştii că mai periculos decât colimatorul ironiei mele este colimatorul melancoliei mele.

Trist, nu? Oare cât de ridicol ar fi să spun la revedere?"

Despre demenţa producătorilor de vodcă (IV)

2008-12-24T00:43:00.003+02:00

Deşi nu prea au mai au legătură cu vodca, replicile eternilor mei prieteni sper să fi rămas la fel de spumoase. Sărbători cât mai păşuniste!

"Nu vrea Bianca, ei nu-i plac jocurile.

Aah…păi ea nu e om."

"Mă găseşti pe treptele de la Cercul Militar.

Păi atunci să-mi iau binoclul, să te văd de departe.

Nu e nevoie, strălucesc."

"Cu ce te pot ajuta?

Cu o viaţă mai plăcută. Se puate?"

"Gata, te-am trecut.

Da? În vreun fel anume?

Da, cu drag."

"Nu zic că tu nu ai fi inteligentă, nu asta doream să zic.

Normal ca nu vroiai sa zici asta ...că doar nu vrei să fii planşa următoare din cursul meu de medicină legală."

"God bless Baza."

"Auzi, dar de ce le zice covoare persane?

Băi, nu ştiu…poate pentru că sunt făcute în Persia?

Da…ştii că Persia nu mai există, nu?"

"Ai putea să îţi cumperi o prăjitură mare…şi să te uiţi la ea.

Păi şi cum să mă uit la ea? Nu am cum. Mă învinge. Ea vrea să fie în mine. Nu mă pot lupta cu prăjitura. She owns me."

"Îţi dai seama, dacă o să mă las de fumat, o să fiu regele universului…nici nu o să mai vorbesc cu voi."

"Îmi place de Ştefan, s-a apucat precum curva de mătănii." – da, nu mai beam.

"Frate, ce nu ai înţeles, după a două iarnă în Sfântu Gheorghe te faci inventator."

"Mă cam doare burtica.

Vrei să îţi ridic acum o farmacie?

Da, ar fi ceva să am opţiuni."

"Coltrane mă face să mă duc la dulapul de bunătăţi a lui tata.

Nu, nu medaliile!"

"Bre mamaie, da’ faci şi tu o plachie din aia bună, cu roşii, ceapă, usturoi şi ciuşcă…ştii cum se face, nu?

Da’ la ce focului am îmbătrânit?"

"Hai să investim.

Da, de acord. Eu vreau să investesc în mine.

Păi pune-te şi mănâncă."

(După un voiaj de 4 luni): "Au schimbat şi sticla de la Cappy…ce ţi-e şi cu viaţa asta!"

"Viaţa din Bucureşti bate viaţa însăşi."

"O cunoşteai?

Da, am cunoscut-o la Sfântu’, în vară. O bomboană de fată…

Fane, nu e bine, faci carii de la atâtea bomboane."

"După cum probabil deja aţi aflat, obiectul nostru de studiu este realitatea."

"Eu, dacă aş rămâne pe o insulă, nu aş apuca să mor de foame sau de sete pentru că mi-aş consuma energia plângând."

"Ce e asta?

Pink Floyd. De ce?

Aha…şi când încep să cânte?

Păi ei nu cântă…

Nu? Dar ce fac?

Se exprimă cu ajutorul muzicii."

"Băi, vreau să fie veselie şi voie bună.

Băi…parcă ar fi Viaţa Satului."

"Aoleo, e meci în seara asta…joacă Steluţa!

Fane, îţi dai seama? E plin oraşul de fete singure!"

"Auzi, da’ tu ce ţi-ai lua pe o insulă în maximul a 5 kg?

Un termos cu juma’ de kil de spermă de ţap şi de restul o ieduţă."

"Băi…dar oare ce este mai jos de iad?

Subsolul iadului."

"Curul meu este 100% cur."

"Pe melodia asta îmi vine să îmi bag mâna în nisip.

Ba pe melodia asta îmi vine să-i bag ei mâna în nisip."

"Stau în Piaţa Chiliei şi în fiecare zi aud lucruri noi."

"Mai bine mergeam în Control.

Da’ măh, da’ plăteai 30 de lei intrarea.

E doar 20!

Păi şi Fane?

Pentru el nu număr niciodată!"

"Fane, avem o nouă bază! Eşti chiar tu!"

De la cizma sovietică la Uniunea Europeană – diferenţe?

2008-12-06T11:04:00.002+02:00

Andrei, Tactumare,

Discuţia despre Uniunea Europeană este destul de lungă. Cu toate astea, am să încerc să rezum câteva argumente în favoarea ideii cum că acest proiect este ratat. E posibil să omit anumite lucruri, dar mai degraba din neştiinţă decât din rea-voinţă.

În primul şi în primul rând, trebuie să vedem ce se doreşte a fi această Uniune Europeană: o entiate supranaţională care să pună toata statele Europei sub aceeaşi constituţie (tratat). S-a plecat de la considerentul că SUA, imediat după 1945, a devenit cel mai important actor economic, politic, tehnologic etc pe plan global. Imediat după ei, URSS. Liderii europeni, după căderea Cortinei de Fier – deşi proiectul era anterior – au zis: trebuie să facem ceva, astfel încât să devenim şi noi un important actor economic, politic, culturale, etc. Deşi parcă nimeni nu vrea să vadă asta, UE este, înainte de toate, un proiect economic, dar care, din inerţie, trebuie să genereze statut şi status şi pentru alte domenii. Drama Europei este drama unei materalizări excesive. De vreme ce modelul american este şi el unul ratat, automat generează bastarzi.

1. Economic vorbind, lucrurile sunt simple: Vestul are nevoie de pieţe de desfacere şi de resursele, în primul rând umane, din Est, asta pentru a perpetua şi menţine modelul capitalist. Sau pseudo-capitalist, impus şi în ţările mai puţin dezvoltate, sub forma ideii de economie de piaţă şi a standardelor occidentale de viaţă. Dar nimeni nu a întrebat pe nimeni dacă cineva îşi doreşte cu adevărat aşa ceva. Imediat după ’92, a devenit de la sine înţeles că trebuie să ne aliniem standardelor impuse, încă de atunci, de Europa. În ’99, când am dorit, cu mic cu mare, în UE, a început cavalcada uniformizării; încă mă întreb dacă lumea ştia ce înseamnă cu adevărat acest proiect. Era doar o cutie a Pandorei frumos colorată…

2. Politic vorbind, UE este o mare birocraţie. Acum ceva vreme, mă gândeam cu o prietenă să accesăm nişte fonduri europene. Am intrat pe site, să ne informăm, una alta. Când am văzut cât de siluită este limba română, câte piedici îţi sunt puse, indirect, să primeşti aceşti bani (multe documente, condiţii de eligibilitate, verificări ulterioare) ne-am cam bosumflat. Mă întreb cât de descurajant poate fi pentru cineva nepregătit. Şi această birocraţie se află la toate nivelurile; o simplă privire asupra aquis-ului. şi te înspăimânţi: reglementări peste reglementări peste legi şi coduri legislative. Nu există un principiu ordonator, care să regleze tot, tocmai pentru că valorile Uniunii nu există, sunt apă de ploaie, sunt finite, nu pornesc din cultura de inspiraţie creştină, cea care a solidificat spaţiul european secole de-a rândul. Şi fundamentul fiind doar unul economic, politic se încearcă mascarea acestei intenţii cu un surogat de constituţie, imposibil de parcurs de un om normal şi care deja a fost respinsă, prin vot popular ...Din alt punct de vedere, UE doreşte cu orice preţ abolirea statelor naţionale. Nimeni de la Bruxelles nu are nevoie de oameni legaţi de ţara lor, în primul rând. Degeaba se spune:”Ierarhia ar fi: român, după aceea european.” Dacă se doreşte acest lucru cu orice preţ, de ce trebuie să existe o constituţie supra-naţională şi legi care să ordoneze nişte realităţi de care sunt atât de depărtate? Acum, să ieşi pe sticlă şi să spui că îţi iubeşti ţara este sinucidere curată. Stigmatul legionarismului va fi aruncat deîndată asupra ta, deşi orice om care este cât de cât educat şi nutreşte sentimente sincere faţă de comunitatea din care provine, va respinge oricând crimele şi abuzurile legionarilor.

3. Social vorbind, am asistat la un fenonem pe care eu îl numesc dezrădăcinare şi are mare legătură cu naţionalismul de care vorbeam mai sus. Economicul, având prioritate, i-a determinat pe oameni să emigreze. Nimeni nu s-a dus de plăcere în Italia, Spania, Germania, Franţa, Belgia şi Canada. Practic, dacă România ar fi avut un standard de viaţă cât de cât decent imediat după ’90, nu am fi asistat la exodul masiv de creiere. Dar ţara a fost lăsată pradă furturilor şi confiscărilor de tot soiul: de la privatizări obscure până la aruncarea în derizoriu a trecutului (vezi cazul Eminescu), nimic nu a lipsit. Cum să mai crezi în ţara ta când vezi că totul e la pământ? Şi mi se pare normal să pleci. Mulţi au plecat că mureau de foame, deşi e greu şi reducţionist să sintetizezi toate motivaţiile. Acest lucru nu s-a întâmplat doar cu România. Franţa, Germania şi Anglia au aceleaşi probleme. S-a practicat toleranţa interetnică, ca principiu, pentru a susţine anumite corporaţii, pieţe şi pentru a nu intra în criză economică. Ce s-ar întâmpla cu piaţa serviciilor din Spania dacă mâine toţi românii de acolo s-ar întoarce acasă? Migraţia a fost dictată numai de interese economice, nu de o dorinţă reală de participare şi înţelegere la viaţa celuilalt. Faptul că în Anglia deja s-a sugerat, în mod oficial, introducerea unei părţi din Sharia indică nu neapărat o agresivitate islamică – lucru fals - ci mai degrabă slăbirea unui organism social, slăbire datorată tocmai melting pot-ului şi sentimentelor de culpabilitate faţa de fostele colonii. De ce la Arsenal Londra arareori mai vezi vreun englez în primul 11? Amestecarea seminţiilor nu poate fi un lucru bun, atât timp cât nu este, în primul rând, o întâlnire la nivel spiritual. Dobrogea este un bun exemplu de toleranţă interetnică, tocmai pentru că totul porneşte de la nivel religios – chiar dacă nu explicit. Când Gruia pomenea de leagănul civilizaţiei, ştia el ce zice…Şi încă ceva: românii au complexul unei culturi mici, de ţară mică, sentiment indus de mass-media şi de elite în ultimii 20 de ani. Trebuie să scăpăm de asta, pentru că au fost şi la noi oameni de seamă. Cred că vom înceta să ne întrebăm cine suntem (chestie tare nesănătoasă) în momentul în care vom interioriza jertja celor de dinaintea noastră – chiar şi a celor morţi în decembrie ’89 (sau în primul rând cu ei). O ţară fără memoria eroilor ei nu există.

4. Religios vorbind, este promovat ecumenismul, adică o mare religie universală, din câte am înţeles până acum, la care să adere toate religiile existente. Acest lucru ar trebui să se întâmple fără să se ţină cont prea mult de orientările religioase ale comunităţilor locale. Sincer să fiu, nu cunosc prea multe despre acest subiect şi, decât să vorbesc aiurea, am să las pe alţii.

5. Cultural vorbind, asistăm al o re-activare a marxismului, dar sub alte forme, mult mai insidoase. Promovarea multiculturalismului, a drepturilor minorităţilor în ciuda oprobiului public al majorităţii (adică toleranţii nu acceptă intoleranţa, într-un joc nesfârşit), distrugerea sistematică a valorilor tradiţionale, a oricărei ierarhii, a autorităţilor de orice fel, pulverizare oricărei elite şi aristocraţii – în sens de cod moral si aspiraţie către lucruri mai înalte. Azi, orice puţoi face cultură şi mai are pretenţia să fie şi luat în seamă. S-a pierdut contactul cu marea cultură, cu clasicii literaturii şi filozifiei, şi lucrul acesta se vede. Nu poţi arunca pe Balzac sau pe Dostoievski la gunoi, doar că asta convine comodităţii noastre. Pe subiectul acesta ar fi multe de discutat, dar poate asta într-un alt moment.

Acum, în încheiere, ţineam să zic ceva despre distincţia dintre civilizaţie şi cultură. Din punctul meu de vedere, civilizaţia este cumul de comodităţi materiale, de ameliorări ale vieţii, de confort sporit, infrastructură şi servicii. Aici, Occidentul este cu mult peste noi. Aş vrea să împrumutăm de la ei respectul comunitar, cumva specific acestei civilizaţii. Deşi l-am avut şi noi şi l-am pierdut. În fine. Cultura înseamnă, din punctul meu de vedere, dramatizarea unei idei, a unui adevăr, a unei trăiri. Înseamnă legătură omului cu spiritualul şi felul în care se raportează la acesta. Poate însemna şi trăire religioasă, poate însemna şi artă de toate felurile, poate însemna şi un fel de a trăi efectiv. Există cultură în România? Cu duiumul. De la arta populară – de o bogăţie neînchipuită – până la Eliade, există. Trebuie doar să vrem să o re-descoperim. Şi, prin aceasta, să ne luptăm cu defectele noastre milenare: lenea, indiferenţa, violenţa gratuită, băşcălia şi câte şi mai câte…şi să redescoperim omenia, nu drepturile omului, întâlnirea, nu contractualismul, dumirirea împreună, nu dezbaterea sterilă, cinstea, nu corectitudinea…

Cam atât, deocamdată.

P.S. Aici este o scriere a mea în care încerc să arăt ce a însemnat Renaşterea în spaţiul european. Este un punct de vedere contrar variantelor oficiale – sau cel puţin aşa îmi place să cred. Poate fi un punct de pornire pentru discuţia legată de civilizaţie şi cultură.

Aici mai este un site care vorbeşte de UE. Altfel decât în ziare.

Bunica Dunia

2008-11-26T17:50:00.002+02:00

De curând, tot scotocind prin nişte arhive, am găsit această scrisoare, din păcate nedatată. După conţinut, îmi pare a fi o încurajare adresată unui tânăr de către duhovnicul său, în apropierea datei de 1 decembrie (anul nu l-am putut ghici). După ce am analizat mai atent scrisoarea, se pare că tânărul în cauză era dezamăgit de ambianţa în care să găseau cei din preajma sa, în pregătirile pentru marele eveniment, şi căuta un sprijin moral. Nu prea ştiam ce să fac cu această scrisoare, dar tot recitind-o, mi-am zis că mai potrivit ar fi să ajungă sub ochii publicului şi ca acesta să judece dacă bătrânul duhovnic, adesea tendenţios şi rigid în cuvintele şi concepţiile sale, are sau nu dreptate.

“Dragul meu copil, primit-am cu nespusă bucurie în suflet ultimele tale slove. Dar înrudită cu această bucurie, dar nu mai presus de aceasta, a fost mâhnirea pricinuită de neputinţele mărturisite de dumneata faţă de momentele ce au să vină. Căci dreptatea de partea ta este atunci când bănuieşti sminteala celor din jurul nostru, a acelora care, fără a avea pic de ruşine şi de jenă faţă de ei înşişi, cu nesocotinţă aduc învinuiri şi cuvinte de ocară la adresa acestui neam, de parcă au uitat unde s-au născut şi ce fapte măreţe s-au realizat pe meleagurile noastre. Dumneata, prea iubite copil, care eşti chibzuit întocmai după cum ai fost crescut, îţi dai seama că nu doresc a aduce laudă deşartă celor ce, având sufletul tare, fără de teamă au înfruntat diferitele chipuri supt care răul li s-a înfăţişat împotrivă. Căci mulţi dintre aceştia au fost pe aicea, pe la noi, şi cu toţii s-au jertfit de bunăvoie, adesea cu preţul vieţii, crezând într-un singur ideal, acela al dăinurii neamului. Dar cei de astăzi, având pâcla nesăbuinţei aruncată peste ochi şi o îndesată clisă peste mintea lor, nu numai că ignoră aceste fapte dar, atunci când le sunt aduse la cunoştinţă, degrabă îşi arată scepticismul faţă de acestea. Şi toată neputinţa acestora de a înţelege anumite lucruri se datorează întrutotul fricii pe care au căpătat-o faţă de moarte, şi tare mi-e teamă că această frică devine de neclintit, pe zi ce trece. Prin urmare, durerea dumitale, exprimată în ultimaul răvaş, este de înţeles în faţa îngustimii şi nesăbuinţei acestora; oare cum ai putea, de unul singur şi neajutorat, să te iei la trântă cu asemenea dihănii, ce-şi ţin hangul uneia alteia? Căci omul, atunci când se pierde în fiece zi cu nimicuri şi nu mai are conştiinţa morţii, devine din ce în ce mai barbar. Tocmai de aceea am ales să-ţi scriu, să îţi fiu întru ajutor şi izvor de nădejde în aceste clipe grele, astfel mai abitir să te îmbărbătezi în lucrarea ta.

Dragul meu copil, după cum bine te-au învăţat cei drepţi în vremea tinereţii tale, încă de pe vremea strămoşilor noştri daci, moartea era privită ca o trecere într-o lume mai bună. Iată de ce aceşti mândri şi viteji traci, geţi şi daci, au avut putinţă şi curaj de a se împotrivi vrăjmaşelor legiuni romane, aparându-şi ţinuturile pline de aur şi de nemaiauzite bogăţii. Dar să ţii minte că, mai presus de aceste bogăţii, dacii preţuiau pe zeul lor, zis Zalmoxe, cel ce-i învăţase înţelepciunea şi virtutea. Căci acest Zalmoxe, aflându-se multă vreme la izvoarele elene de cultură, a adus stiinţa căpătată acolo pe meleagurile acestea. Dintâiu’ care au intrat în contact cu aceasta au fost tracii, după care dacii au deprins meşteşugul întrezăririi esenţelor şi căpătară, astfel, curaj în faţa morţii, căci viaţa, pentru dânşii, abia atunci începea.

Având aceste fapte în minte, să purcedem în timp înspre întemeietorul creştinismului pe acest pământ, la Sfântul Andrei, cel ce a apărut prin pustiul Dobrogei pe la anul 50 după Hristos. Fiind cel dintâi dintre toţi apostolii şi primind în inima sa învăţătura Mântuitorului, s-a învrednicit să propăvăduiască Cuvântul acestuia; şi nimerind pe aicea, nu a şovăit în a arăta calea cea dreaptă locuitorilor acestor tărâmuri. Să nu uităm ce spun Scripturile, cum că bucuria şi fericirea cea de pe urmă nu-s pe lumea aceasta, ci dincolo, în împărăţia Tatălui. Creştinul, nepunând prea mult preţ pe această sălăşluire, urmând îndeaproape şi cu sfinţenie Cuvântul, va căpăta viaţa veşnică de îşi va trăi viaţa aceasta în suferinţă, nevoinţă şi smerenie. Deci iată cum adevăratul creştin nu preţuieşte defel vremelnicia veacului aceasta, ba dimopotrivă; închipuie-ţi prin urmare, dragul meu copil, că lucrarea făcută de Sfântul Apostol Andrei s-a potrivit în chip minunat cu concepţia despre suflet a sciţilor şi geto-dacilor, înfiripându-le în inimi credinţa cea dreaptă şi sfântă întru Hristos. Şi iată că doar acesta şi numai acesta este adevărul în privinţa făuririi neamului nostru ortodox, căci cum altfel ar fi rezistat dânsul împotriva atâtor urgii ce s-au abătut asupra sa, căutând fie a-l nimici, fie a-l doborî pentru totdeauna? Că nu greşit a spus poetul: “Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul” şi în zadar caută neghiobii şi smintiţii vremii acesteia, sub pavăza dichisitelor cuvinte, să spună supt alt chip povestirile neamului, ispitând minţile crude la necredinţă şi neadevăr.

Prea iubite copil, iată că în scurt timp se apropie ziua cea mare, în care cu toţii închina-ne-vom la stindard. Oh, iubite copil, dacă ai afla vreodată cât sânge a curs pentru aceste culori, te-ai cutremura până în adâncul fiinţei tale. Şi având în minte cele ce ţi-am grăit până acum, dumneata, în lumina celor ce va să vină, să te păzeşti şi să ţii ochii în patru. Căci odraslele veacului, dornice de înavuţire, vor spune vrute şi nevrute în următoarele zile. Dar tu eşti pregătit deja, copilul meu, şi vei fi înţeles că marea Unire înseamnă mult mai mult decât alipirea de ţinuturi, ci este alăturare în gând şi credinţă, iar apoi în faptă, ceea ce este cu mult mai presus decât o bucată de pământ lângă o altă bucată de pământ. În cărările bătătorite întru credinţă, limbă şi obiceiuri se află adevărata unitate a neamului. Şi cei ce au încercat să ne dezbine şi vor încerca în continuare, degeaba vor desena linii peste linii pe hârtii colorate sau vor căuta să facă stricăciune cu cuvinte goale; cărările de care îţi pomenesc sunt bătătorite de sute de ani, şi nici cruzimea cizmei sovietice şi nici trufia şi lăcomia apusenilor neîndestulaţi nu vor putea să curme ceea ce în mult timp şi cu multă sudoare şi sânge s-a adunat, straturi peste straturi, precum vajnicul brad.

Dar drepţi trebuie să fim şi să spunem adevărul, precum însuşi Mântuitorul nostru ne îndeamnă: acuma, în prag de sărbătoare, toată lumea va privi cu închipuită mândrie la stindard, zicând în gura mare că mai patriot ca dânşii nu se mai află pe aicea. Dar dumneata ţine minte vorba aceasta a unui biet bătrân: apoi ‘cela ce în gura mare zbiară peste tot satul că îşi iubeşte neamul, apoi ‘cela îi ăl mai mare dintre făţarnici; căci patrioţii, dacă este să fim cinstiţi, îs cei tăcuţi şi discreţi, ce se jertfesc întru Domnul nostru în fiece zi, câştigându-şi pâinea şi libertatea cu sudoarea frunţii, precum şi Hristos a îndurat pentru noi toţi. Şi tot patrioţi sunt aceia ce, atunci când va fi vremea – căci va veni şi o vreme ca aceea – vor pune nestingheriţi mâna pe armă, şi îşi vor apăra familiile, credinţa şi pământul, încrezători că doar supt acest chip îşi pot păstra libertatea.

Doar cei ce s-au robit şi nevoit întru Domnul sunt adevăratele odrasle ale neamului. Ei sunt primii ce trebuie pomeniţi, căci de bunăvoie şi nesiliţi au ales să moară pentru libertatea copiiilor lor şi a acestui pământ. Şi dacă vorbele mele ţi se par a avea prea puţin tâlc întrânsele, sau sunt prea depărtate de adevăr, am să încerc să-ţi zic câte ceva despre o femeie ce nu a pregetat să să se sacrifice întrutotul, toată viaţa ei. Să ştii că isprăvile dânsei le-am auzit şi eu de la un călugăr mai bătrân şi sper să le fi auzit bine; miezul îl vei pricepe dumneata cu siguranţă.

Pe această femeie a lui Dumnezeu o chema Dunia, dar din pricina neprihănirii dânsei, înspre sfârşitul vieţii lumea o căuta zicându-i bunica Dunia. De felul ei era rusoaică şi nu prea ştia graiul nostru şi nu arareori pocea în felurite chipuri cuvintele; era înaltă, voinică, blondă şi cu ochii albaştri. Dunia a muncit toată viaţa ei alaturi de bărba-su, om înstărit, ce avea plantaţii de tutun prin dimprejurul satului. Dintâiu’, Dunia fusese fată săracă şi căpătase loc de muncă la câmpul cu tutun, dar găsindu-se ea cu Chiracu – acesta era numele bărbatului – au făcut unire întru Dumnezeu. Ştia carte, dar nu multă, şi era tare credincioasă; câtă vreme bărba-su a fost primar, preţ de 20 de ani, ea a fost moaşă în sat şi nu i-a murit nciodată nici măcar un copil.

Despre bunica Dunia încă povesteşte lumea în sat. A fost tare preţuită de oameni şi iubită mult în familia sa. Ia aminte, copile, la fapta sa: nu exista ca dânsa să ţină ceva doar pentru ea; tot ce avea, dădea mai departe. De se găsea vreun amărât să nu aibă deloc bani, ea îl împrumuta pe om până când ‘cela găsea a da îndărăt. Şi Chiracu întreba: “Dunio, da’ mai primeşti banii ăia înapoi?”, la care dânsa răspundea cu blândeţe: “Da’ bineînţeles, că-i om bun acela de l-am împrumutat.” Şi Chiracu îi răspundea la rându-i molcom: “Dacă zici matale, apoi aşa o fi.” Ce să mai, bunica Dunia era precum o bancă!

Dacă se întâmpla să meargă pe uliţă, sau înspre biserică, şi se izbea de vreo femeie sărmană, cerşetoare şi făr’ de haine, bunica Dunia degrabă se lepăda de haina sa şi îmbrăca pe femeia necăjită. Mai mult, nu lăsa treaba pe jumătate făcută: dădea de pomană mâncare şi cele trebuincioase femeii în cauză şi avea grijă de dânsa cu mare atenţie. Şi fiică-sa tot întreba: “Da’ măi mamă mă, ce-ai făcut cu haina dumitale?”, şi bunica răspundea: “Pui la mama, ce să fac, am dat mai departe la o femeie sărmană, căci tare era înfrigurată.” Ce să mai zică Maria? Spune povestea că bunica Dunia croşeta toată ziua bună ziua la vreo haină sau un şal, căci nu se îndura să lase pe altu’ la nevoie.

Se nimerise ca lângă casa în care stătea, gard în gard, să fie postul de miliţieni. Aceştia, după cum îţi închipui, se purtau grosolan şi precum nişte barbari cu cei întemniţaţi, adesea copchii din sat care mai făceau pe aia nefăcută, de furau o găină sau cine ştie ce lucruri neimportante. Toată ziua era ocărâţi şi bătuţi, şi sudălmi peste sudălmi se abăteau asupra lor, de parcă nu era de ajuns că zăceau în temniţă. Şi bunica Dunia tare se mâhnea pe miliţieni şi intra peste ei în curte şi îi lua la rost: “Ce faceţi nenorociţilor şi ticăloşilor, de loviţi pe bieţii copii şi îi târnuiţi?” Şi se răţoia la netrebnici şi îi afurisea până ce aceştia, ca să scapa de gura ei, lăsau şi pe ocnaşi şi pe dânsa în pace şi se cuminţeau. Pesemne că dânsa nu suporta să vadă atâta nenorocire pentru o amărâtă de găină sau ce furau amărâţii ăia prin sat. “Da’ mai isprăveşte, babo, odată, şi lasă-ne în plata Domnului!” se răsteau brutele la ea. “Babă e mă-ta, spunea ea cu glas domol şi dulceag, un pic pocit, dar furioasă pe netrebnici; eu îs bunica Dunia şi de-acuma numai aşa să îmi zici!” Şi nenorociţii nu scăpau de gura rusoaicei până nu învăţau a-i zice “bunică”. Da’ cum comandantul de post se schimba adesea, tărăboiul începea de la capăt. Da’ nici bunica Dunia nu se lăsa mai prejos şi tot îi punea cu botul pe labe pe cei nou veniţi.

Comuniştii, cum au intrat în sat, au început a dărâma tot ce era mai sfânt pentru oameni. În mijlocul satului era o troiţă, cu chipul Mântuitorului. Şi bineînţeles că nemernicii au vrut să o dărâme de la locul său. Era o zi tare ploioasă şi noroioasă, crăpa cerul de atâţia nouri încărcaţi de negreală şi amărăciune ce erau în ei, când cu un buldozer au cutezat, smuciţii, să dărâme troiţa. Bunica Dunia se întâmpla să treacă pe acolo, pe unde se afla troiţa, şi văzând-o dărâmată în clisa băltoasă, de una singură s-a pus de-a urnit-o din loc, prin frig şi ploaie. A dus-o până acasă şi cu mare migală şi îngrijire a curăţat-o şi a şters-o de toată stricăciunea ce se pusese pe dânsa. A luat-o şi a urcat-o pe peretele din camera ei, după care dedesupt a pus o candelă. A aprins candela şi până în ziua în care a murit, ani şi ani la rândul, flacăra a rămas nestinsă. Aflară comuniştii de astă ispravă şi au căutat-o să-i fure şi să-i ia îndărăt troiţa; dar dânsa nu s-a lăsat abătută şi amăgită de vorbele ticăloase şi dreaptă a rămas în faţa lor. Nu de puţine ori au bătut la poarta ei, venind cu făţărnicie la dânsa să o păcălească. Dar degeaba, deoarece era de neclintit rusoaica. Şi cât ulei a cărat bunica Dunia la candela de supt troiţa Mântuitorului, numai bunul Tată ceresc poate şti. Căci fără încetare a ars flacăra, la fel cum nestinsă era şi iubirea ei faţă de aproape şi faţă de cel în suferinţă. Neostoită era iubirea ce Domnul o pogorâse în sufletul său; neostoită a fost şi lucrarea pe care ea o făcea cu inima deschisă faţă de toţi ceilalţi, întrupând-L pe Mântuitor. Şi când a murit, candela s-a stins şi mare amărăciune a fost în familie că a murit fără lumânare aprinsă la cap; dar preotul din sat, cunoscând dăruirea bunicii Dunia, cu vorbă blândă zis-a: “Da’ lăsaţi şi nu vă faceţi inimă rea dintr-o pricină atât de puţină; cât ulei a pus ea la candela aceasta şi la candelele din biserică, atâta amar de vreme, a iertat-o Cel de Sus şi negreşit de acuma sufletul ei va fi de-a pururea fericit.” Şi în mare mâhnire dusă a fost la cimitir, bocită şi jelită de multă lume.

Iată, iubitul meu copil, că povestea bunicii Dunia este de la sine grăitoare. Tu, care eşti înzestrat de la Domnul cu darul scrierii, numaidecât să spui mai departe povestea acestei femei, deoarece cu luare aminte şi cu inima deschisă trebuie să privim la dânsa. Dar înainte de toţi, tu trebuie să păstrezi în sufletul dumitale exemplul acesta. Căci de la tine şi de la voinţa ta curg şi se înrâuresc toate. Şi astfel păzit vei fi de toate cele necurate, de trufie şi de urâţenie. Astfel fiind, curajul de a spune adevărul te va însoţi pretutindeni şi pavăză de nădejde îţi va fi. Căci precum bine vezi, astăzi sunt mulţi cei care uită locul de unde au pornit; şi uitând ei locul de unde au pornit, vor uita şi de sufletele lor. În sminteala lor, ei îşi închipuie că pot trăi fericiţi oriunde aiurea, fără să dea seamă trecutului şi uitând că sufletul dezrădăcinat pe veci le va fi plin de durere. Şi mai abitir sunt cei care, mânaţi de neştiinţă şi de ignoranţă, atinşi de scrânteala veacului, vorbesc tot felul de neadevăruri despre acest neam, trecându-le drept adevăr. Dar acum, că întărit eşti în credinţa dumitale şi îmbărbătat în smerenie, merge de spune falşilor profeţi unde se află adevărata Românie. Aşa să ne ajute bunul Dumnezeu, iubite copil, acum şi în vecii vecilor, Amin!

Al tău smerit duhovnic,

Ioan”

Pesemne că cei de la Daciajurnal ar fi interesaţi de această scrisoare.

Dezrobiţii

2008-11-11T18:22:00.002+02:00

Şi iată că robii veaculului, îndrumaţi îndelungată vreme de călăuzele oarbe, se treziră deodată din nestăvilita beţie a vorbelor şi a arginţilor. Şi, treziţi fiind, din pricina chemării lăuntrice, ce zăcuse în dânşii atâta amar de vreme, neatinsă de căldura soarelui, căutară a se întreba care era rostul cel adevărat al vieţii. Şi tot cercetând ei, la cele văzute şi cele nevăzute, la cele de deasupra şi la cele de dedesubt, găsiră de cuviinţă să să depărteze de stricăciune, de vorba goală şi de urâţenia înghesuielii. Unul câte unul, familii întregi, degrabă coborâră către origini, lăsând pradă disperării şi singurătăţii, nefericirii şi durerii pe călăuzele oarbe, cele care-i ţinuseră slugi pe ei, oamenii liberi, iubitori de dreptate şi adevăr. Căci într-adevăr, acolo unde se găsea iubire neţărmuită, omul era liber de toate paitimile veacului acesta şi nu trebuia astfel a da socoteală călăuzelor oarbe, cele care întemniţaseră în povara lucrurilor nefolositoare pe oameni. Întregi târguri fuseseră lăsate în pustiire căci oamenii, în lipsa falşilor profeţi, degrabă judecară ce este mai drept pentru dânşii şi familiile lor. Deodată, iată cum vechile sate se orânduiră de la sine înţelegere şi în fruntea acestora se găsiră a stăpâni nu cel mai bogat sau cel mai puternic, ci acela care era mai virtuous în înţelepciune, iubire de semeni şi neprihănire. Şi mai spune povestea că nimeni nu găsise pricină de împotrivire noii întocmiri, căci vechea armonie îşi făcuse loc între oameni şi puse răul şi pierzania la locul lor, la coada lucrurilor. Şi călăuzele oarbe, înnegrite în răutatea şi în însingurarea lor, muriră de inimă rea, prin cotloanele vechilor palate, altădată sclipitoare de atâta aur, dar găunoase pe dinăuntru de invidie, minciună şi urâţenie…

Cu totul altfel despre nănel

2008-11-08T09:38:00.001+02:00

Se mai poate vorbi despre nănel în două moduri. Ordinea este aleatorie, sunt lucruri care se completează…

“… frumuseţile fizice nu excelează în puterea de a impresiona prin mimică. Detaliul acesta este izbitor în cazul femeilor: frumuseţea lor, una eminamente estetică, nu are darul de a tulbura sub unghiul expresiei. Înfăţişarea lor te încântă, dar nu te răscoleşte, te incită, dar nu te răvăşeste, şi asta fiindcă faţa lor nu-ţi transmite ceva semnificativ. Cu alte cuvinte, chipul lor nu-ţi sugerează ceva anume. O femeie poate cel mult să te inspire, adica să te încarce cu o energie, dar în nici un caz nu-ţi poate sugera ceva precis, o direcţie, un sens, o ambiţie. Dacă îţi sugerează ceva, ori nu e femeie, ori e urâtă. Aşadar, virtutea unei femei este să te încarce cu o stare de sprit, fără ca prin asta să-ţi sugereze vreo intenţie, vreun gând sau vreun mesaj.

………………………………………………………………………………………………

“…O femeie de rasă e o matcă, o albie, un decor, un fundal, dar nu vector al unei sugestii. Când o femeie începe să-ţi sugereze ceva, e denaturată. Şi pentru că femeia este în esenţa ei un peisaj, tocmai de aceea femeii nu i se poate face portretul. Ca să i se poată face portretul, ar fi trebuit să fie o fiinţă înzestrată cu vibraţie lirică. Din fericire, aşa ceva nu există. Femeia poate fi oricum – patetică, isterică, colerică, mistică –, dar nu lirică. Natura lirică cere extazul silenului şi exuberanţa satirului, cere zbaterea coribantului trăgând după el haita menadelor imaginare. Tocmai de aceea un bărbat nu poate sugera decât un sens al cărui fundal i-a fost inspirat întotdeauna de o femeie. Şi tot de aceea o femeie se identifică cu starea de spirit a celui care o doreşte. Muza nu poate fi decât de sex feminin, satirii şi silenii numai de sex masculin. Orice invertire lasă haita menadelor fără direcţie spirituală, fără vector înzestrat cu un sens, iar pe coribant îl preschimbă într-un vraci decăzut, varianta deplorabilă a artistului care, lipsit de inspiraţia unui mediu sau de insuflarea erotică a unei femei, se îndoapă cu droguri şi alcool spre a prinde vlaga creatoare. Aşa se explică de ce pozele cu femei nu impresionează: nu poţi fotografia un peisaj decât făcând din el secţiunea sagitală a spiritului tău, ceea ce are drept consecinţă dispariţia peisajului.”

“Coribantul şi menadele” – Sorin Lavric, Idei în dialog, numărul 49, octombrie 2008.

“Ordinea ideală a individualismului modern a făcut instituţia inoperantă în procesul social şi ceva uşor de ocolit în cel moral. Instituţia nu este un artificiu sau o haină pe care o poţi schimba după voie; ea nu face şi desface contracte după bunul plac al individului liber, ci întrupează unele forme şi reguli ordonotoare faţă de o realitate care este continuu în mers, continuu spre împlinirea în concret a unei concepţii. Ce mai poate rămâne din căsătorie şi instituţia familiei, care creşte tot în alte forme de milenii, dacă le supunem unui regim contractual liber interpretat în toate modurile posibile, după caracterul sau scopul urmărit de individ. Această celulă socială care garantează o seamă de drepturi, dar nu mai puţin datorii, nu poate fi supusă unui regim de incosistenţă şi bun-plac; ea devine, până la sfârşit, o diversiune, ca multe alte instituţii fundamentale.

“Dialectica spiritului modern” – Ernest Bernea, pag. 48, Editura Vremea, Bucureşti, 2007

Lansare Bookblog.ro - Ştiinţe umaniste şi religie

2008-11-03T06:04:00.002+02:00

De ce? Fiindcă s-ar putea ca din cauza atâtor informaţii pe care le devorăm zi de zi să asimilăm fără a înţelege cu adevărat. Să uităm că undeva, în umbră, legi ascunse ale lumii funcţionează neîntrerupt. Deci, nu ne propunem să găzduim discuţii abstracte, să croşetăm teorii inutile, să rămânem cuminţi în perimetrul prejudecăţilor sau să oferim tratamente definitive, ci să generăm o întâlnire - oameni şi cărţi - în care să surprindem împreună din frumuseţea lumii de dincolo de ecranul televizorului…

Citiţi-ne aici – www.bookblog.ro/stiinte-umaniste-religie/
În fiecare zi, începând cu 1 noiembrie.

De la Mioriţa încoace

2008-10-28T23:01:00.003+02:00

E clar că legăturile cele mai subtile ţi se arată în cele mai neaşteptate momente. Diversitatea, sub pretextul imbecil al avântului comunicării (specia dialogului e în comă de prea multă vreme) dublată de imperativul cunoaşterii celuilalt, relativizează şi diluează criteriile. Mijloacele de creaţie, popularizate şi la îndemâna oricui, induc falsul sentiment de creator, în locuri unde sensibilitatea e pe moarte şi este hrănită intravenos cu micul cotidian, cu fericiri mărunte şi iluzorii. Hipnoza este întreţinută de democraţia mijloacelor de producţie artistică – oricât de absurd ar suna acest lucru, nu se poate construi nimic admirabil acolo unde sensul sensului a fost pierdut de mult prea multă vreme. Aşa că preocupările ţintesc sentimentalismul ieftin, drama lasă loc depresiei fabricate şi îngăduinţa ignoranţei. Anvergura e, cel mult, medie şi tentaculele indiferenţei se propagă înfricoşător peste straturile vieţii percepute ca “leisure”. Pattern-urile culturii de masă se multiplică, se suprapun şi acoperă cu un văl întrebările ultime, declasate şi lăsate în voia neadaptaţilor. Drama artei degradată în stimulant estetic, în prezenţă care completează şi nu întărâtă înspre sus, este, de fapt, drama mediocrităţii instalate în scaunul regelui. Se poate pomeni de pericolul uniformizării în momentul consultării adevărurilor tari? Există riscul să ne plafonăm în prezenţa lui Dostoievski? Nu există aşa ceva, pentru că un alpinist român care a cucerit Everestul spune că doar în preajma înălţimilor (adică a iminenţei morţii) ţi se arată ce este important. Sau cum spunea părintele Cleopa, cum că moartea este cel mai bun sfetnic. De la Mioriţa încoace, cine s-a mai ocupat de acest subiect?

Cum se conjugă?

2008-10-24T15:14:00.003+03:00

Nu poţi conjuga “a plânge” decât la trecut. Adică după ce ai iubit. Altfel nu am mai fi oameni.

Jimi - Purple haze

Scurtă introducere la problema ţărănească

2008-10-04T19:12:00.003+03:00

Articolul de aici mi-a sugerat următoarele gânduri.

Există cel puţin trei probleme în legătură cu satul românesc:

1. Colectivizarea făcută de comunişti. De bine de rău, până în 1945, ţăranul român avea certitudinea proprietăţii sale, pe care o muncea după puterile sale – se numea, cumva, agricultură de subzisenţă., poate chiar mai mult, pe alocuri. Comuniştii au venit şi au zis: nu, se munceşte la grămadă, fură cine poate, facem cincinale şi depăşim producţia. Asta în condiţiile industrializării şi urbanizării forţate a unei mari părţi din ţărănime. Cu toate astea, s-a făcut agricultură, cu rezultate decente şi cu produse mai bune decât acum (chiar dacă nu aveam acces toţi la ele – cel puţin nu în mod oficial). În mod ciudat, lumea de la sate regretă perioada aceea: măcar prin prisma dotărilor şi condiţiilor net superioare. Nu mă erijez într-un apărător al socialiştilor, ci spun ceea am văzut şi întâlnit. Ce s-a întâmplat după 90, ştie toată lumea: aparentă ordine socialistă s-a transformat în jungla în care fiecare a luat ce a putut, cum a putut. În momentul de faţă, nu prea există agricultură la nivel competitiv/industrial în România; cel mult, nişte latifundiari care fac cam ce vor pe pământuirle lor. Lipsiţi de ajutor de la stat – comportament moştenit de pe vremea comuniştilor – ţăranul a fost nevoit să se descurce singur. Şi fiecare a făcut după cum a putut…rezultatul se vede cu ochiul liber.

2. Prin urmare, fiecare a făcut ce a făcut, cum a putut. Unii s-au înecat în alcool, alţii au plecat prin Italia, alţi prin Spania, alţii au aflat că există fonduri structurale, alţii au furat după 90 de la C.A.P, alţii pur şi simplu au muncit după cum au putut. Vă rog să mă credeţi, am întâlnit toate cazurile posibile. Ne interesează, pentru moment, cei care au muncit, eventual au accesat – prin cine ştie ce minuni – fonduri europene. Suficient că au trebuit să treacă prin furcile caudine ale birocraţiei şi că au pus mâna pe ultimele fărâmiţe de fonduri S.A.P.A.R.D (majoritate deturnate pe traseu); acum au aflat că ceea ce produc ei trebuie să fie eco, să respecte nu ştiu câte norme şi că oaia trebuie să asculte Mozart şi să aibă nu ştiu câţi m³ de oxigen. Cum s-ar zice, de la aprecierea ochiometrică, calitativă, transmisă generaţional, se trece la riglă şi echer acolo unde ele nu au ce căuta. Absurda precizie europeană încearcă să uniformizeze şi, în cele din urmă, să distrugă ceea ce nici comuniştii nu reuşiseră (pe deplin): vitalitatea molatecă şi deprinderile cutumiare. Dublă dramă, la nivel explicit şi direct, în mai puţin de 15 ani: de la fiecare cum poate şi după cum a furat, la semantică obscură şi autistă. De la egalitate, egalitarism la uniformitate şi plafonare. Trecând şi peste asta…o problemă mai tangibilă este alta: pieţele de desfacere. Degeaba faci produse eco, dacă noi importăm de la turci, belgieni şi alte alea. Aici intră în discuţie altă variabilă: supermarketurile. Câte din ele sunt alimentate de produse locale? Ştie cineva de aşa ceva? Eu, unul, nu prea ştiu. Sau or fi, dar într-o mică măsură – în rest, 365 scrie pe ele. Cu ce sunt ele mai grozave? În curând, pieţele vor fi renovate, frumos parfumate şi dotate la standarde europene. E clar că cel care face agricultură de subzistenţă nu o să mai aibă ce căuta acolo. Nici piaţă de desfacere nu ai şi nici cu Mega Image nu poţi să te pui. Danone cumpără laptele cu 1 leu litrul şi vine apă chioară şi iaurt făcut din lapte praf. Deci trebuie să faci după cum vrea UE, altfel nu ai cum. Zarurile au fost aruncate, de oameni cărora nu le-a păsat ce se întâmplă după ei…

3. Crima antropologică. Expresia nu-mi aparţine, un profesor ne-a împărtăşit-o. Explicaţia e simplă: trecerea de la “ţăran” la “fermier”, de la “subzistenţă” la “productivitate”, de la “fie ce-o fie” la “eficienţă/randament”. Dincolo de cuvinte, această trecere marchează sfârşitul unei paradigme existenţiale, aceea a “ţăranului tradiţional”, expresie şi ea lipsită de acoperire, dar utilizată adesea. Şi orişicâtă realitate rămăsese acolo, în acea “tradiţie”, tăvălugul migraţiei, a tehnologiei şi a sărăcirii efective a transformat-o în muzeu. Ce au început comnuniştii, au finalizat neocumuniştii de la Brucsel. Apropo de muzeu, e foarte des vizitat, în zilele noastre, de băieţii cu Apple şi platane, sediul din Monetăriei devenind, mai nou, unul din focarele cosmopolitismului. Chiar lângă mica, sfrijita dar, totuşi, în picioare, bisericuţă de lemn…Nu sunt eu cel care să anunţe mortea tradiţiei săteşti, ea însăşi a sucombat atunci când Gusti şi, mult mai târziu, Horia Bernea, au inventat muzeele. Din oală mănânci, ia se poartă şi opinca se toceşte. Fireşte că mai sus menţionaţii nu sunt vinovaţi cu nimic, intenţiile dânşilor au fost dintre cele mai nobile. Cu toate acestea, forme de existeţă veritabil ţărăneşti încă mai există, disparate şi pierdute cine ştie pe unde, altoite pe o formă exterioară, descifrabile ochiului atent. Cine ştie, poate chiar babele ne vor salva.

Reforma satului, în sensul de redresare economică şi socială, nu poate pleca decât de la cunoaşterea problemelor reale ale oamenilor care încă mai au curajul de a suporta ruralul românesc. Re-popularea satelor cu oameni tineri, vajnici şi dornici de muncă, este o soluţie binevenită, dar care solicită mult efort şi viziune. În mod necesar, pentru că aşa este construită lumea în care trăim, totul pleacă de la Idee. Deci întrebarea corectă nu este “Când iese românesc din Evul Mediu şi intră în Europa Mileniului Trei?”, ci mai degrabă “Ce poate oferi Europa, la modul onest, în revitalizarea satului românesc?”. Cu alte cuvinte, cărui principiu ne supunem: continuităţii sau desprinderii abrupte?

Febrile prostioare

2008-10-02T01:18:00.002+03:00

Bineînţeles că în Carte se găsesc cele mai bune exemple.

“Devenise, în timp, unul dintre cei mai apreciaţi oameni de ştiinţă din zona sa. Căpătase eleganţa simplităţii rezolvărilor şi era un pedagog înnăscut (cu tot tracul său), lucru ce l-a ajutat să fie şi un profesor iubit. Prin aportul propriu, revoluţionase diferite ramuri ale matematicii, la un nivel nebănuit posibil înainte. Cu toate că în copilărie şi în adolescenţă fusese un retras, chiar această izolare îi alimentase energia şi forţa de muncă. Izbândise acolo unde nimeni nu credea că mai este cu putinţă ceva şi, datorită recunoaşterii sociale, aproape că îşi biruise demonii. La aproape 40 de ani, era pe val, curtat de marile Universităţi. Momentul firesc, cel al încununării eforturilor sale, se apropia cu paşi repezi. Ştia că va apărea în faţa multor oameni şi aşteptările erau foarte mari din partea tuturor. De vreme ce va izbândi să-şi demonstreze teoriile în faţa atâtor matematicieni renumiţi, cu siguranţă efortul său va fi recunoscut ca atare şi teoriile, de asemenea…Dar iată că soseşte ziua cea mare, mare tam-tam, presă şi importante figuri locale se adună pentru evenimentul mult aşteptat. Tânărul nostru virtuos este pregătit, de mai bine de o lună era într-o febrilă aşteptare. Ştia ce are de spus, cum şi în ce fel trebuia să (de)curgă expunerea. Era nervos, lucru de altfel foarte normal. Intră în sală, şi, cu o voce tremurândă, îşi începe discursul. Dar ceva i se întâmplă, ceva inexplicabil şi, totodată vizibil: chipul i se schimonoseşte de durere, glasul i se stinge încet încet, pulsul îi scade şi se albeşte vizibil. Frica îl năpădeşte subit, frisoanele joacă geamparaua pe spatele-i încordat şi sudoarea îi taie pielea. Cuvintele se prăpădesc din gură-i şi cu greu se mai poate păstra coerent. Rumoare şi stupoare în sală, impozantele figuri ale ordinii matematice europene nu înţeleg ce se întâmplă. Ce se întâmplă cu tânăra speranţă? De ce chiar acum, în acest moment atât de important, cedează? Tânărul nostru rămâne fixat în faţa dânşilor, cu privirea în gol şi deja mut. Frica era instalată deja. Nu mai este în stare să zică nimic şi, după primele momente de tăcere apăsătoare şi jenantă, abia întoarce capul către prima întrebare. Intrase în vrie de mult…Abia dacă se mai aud câteva şoapte în sală. Încet, încet, eminentele figuri, realizând ce s-a întâmplat, părăsesc discret sala, lăsându-l pe bietul om în crunta şi deznădăjduita teamă ce îl încremenise…Se trage cortina peste frumoasele amintiri, peste închipuitele speranţe şi peste câte şi mai câte febrile prostioare drăguţe…”

Iartă-mă, te rog.

Dispersia în detaliu

2008-09-23T00:31:00.002+03:00

Demenţa se învecinează cu autismul, dublate de crudul zâmbet cu aer de pumnal, în cazul diverselor soiuri complementare. Mai mult, factualul se iveşte atunci când ţi-ai dori cel mai puţin, şi tot timpul este vorba de un factual despre care ai impresia că este de-a dreptul futil în comparaţie cu râvna ta. Şi fix de aceea regula celor 5 secunde mi se pare mai adevărată ca niciodată, mai eficientă şi mai apropiată de pretenţia acurateţii şi unicităţii – realităţi pierdute oricum în lumea detaliului propus ca fundament. Mă îndepărtează automat sadismul inerent aşa-ziselor bune intenţii şi deja mi-e teamă că mai departe de cerinţele sociale imediat necesare nici un efort nu merită. Distanţa aristocratică şi distribuţia egală a atenţiei sunt mai mult decât suficiente pentru păstrarea liniştii. Şi cum ochiul poate fi format să privească doar înspre ceruri, la fel şi inima poate fi educată către alte forme de simţire. Dispersia în detaliu se accelerează…

Nănel

2008-09-18T01:53:00.002+03:00

Fetele care zic “nănel” nu mai există. Adică acele fete care folosesc acest cuvânt încă din copilărie şi nu s-au dezis de acest termen, uitându-l în vreun cotlon al bogatului vocabular sau al bogatei – aşa sperăm! – inimi. Sau suflet, despre această realitate perorez. Acest “nănel”, pentru mine şi alţi câţiva domni, a căpătat statutul de ideal tip al salutului înainte de somn. Însăşi această devenire a termenului merită câteva clipe de rânduri. Pentru că, pentru orice domn, la început a fost un ceva care includea “puiule”. Dacă există cineva care nu a trecut prin asta, atunci în biografia dânsului există un lapsus, o verigă lipsă care, dacă nu a fost completată, dă naştere la tot felul de probleme. Pentru că “puiule” este o treaptă inferioră ce trebuie parcursă, iniţierea în ritualurile nocturne nu poate începe din altă parte. Se prea poate ca această treaptă să fie ocolită, dar nu este un lucru pe care să îl recomand. Cum altfel poţi dobândi tu, eroule noptatic, pretinsa virilitate, aşa-zisa dominaţie printre mătăsuri, energia de a stopa dulcegăria excesivă? Nu trebuie să porneşti şi tu de jos, să te impui în duelurile – obiceiurile – cotidiene? Următorul nivel este cel în care aflăm de variante ale “puiului”, de tot felul de variaţii mai mult sau mai puţin dubioase care întregesc recuzita exprimărilor greţoase. Evident, ele par greţoase din exterior, în înterior ele au sens şi savoare, atlfel s-ar înmulţi ştirile de la ora 5. Există un moment în care şi în interior devin de nedorit, moment ce reprezintă pentru el trecerea la o altă intenstitate a “dominaţiei”…”Auzi, tu să nu îmi mai spui puiule, da? Deci chiar mă enervează, nu îmi place, găseşte şi tu altceva!”. Dânsa, mai de voie, de nevoie, trebuie să se conformeze, doar nu ar putea să-şi supere puiul, dar nici de vocaţia ancestrală nu poate scăpa. Pentru că el rămâne un pui, pe care trebuie să-l îngrijească. Nimic anormal aici, până nu află el. Urmând traseul ascendent al nevoilor de comunicare, ne apropiem de momentul în care îşi face aparaţia “somnic”, de obicei completat cu un alt apelativ, pentru că totul a crescut în intensitate, inclusiv imaginaţia dânsei – evident alimentată de un sincer sentiment de iubire. Ar fi bine să nu neglijăm, totuşi, şi orgoliul dumnealui, care primeşte cu plăcere îndoită orice inovaţie verbală sub forma de diminutiv, căci, nu-i aşa, cine îl iubeşte şi îl face să râdă prin tot felul de giumbuşlucuri dacă nu ea? Dar toate au un sfârşit pe lumea asta şi dacă dimininutivele persistă o vreme ceva mai îndelungată, “somnic” vă asigur că nu are viaţă lungă. Este mult prea mult chiar şi pentru un răbdător stoic, un exponent al calmului în faţa virtouzităţii semantice ce-o cuprinde pe dânsa. De aceea, ajungem inevitabil la “somnel”, pe lângă care, după gradul de exaltare verbală, se pot regăsi tot felul de atribute care mai de care fistichii. Se prea poate ca în acest moment dânsul să nu mai fie congratulat cu diminutive ale numelui sau ale poreclei, ci doar cu “somnel”, care acaparează şi elimină tot, este ridicat brusc la rang suficienţă sentimentală – sau poate doar o simplă convenţie. Dacă nu este aceasta din urmă şi încă intensitatea amorului creşte sub toate formele de progresie – aia inversă mi se pare grozavă! – atunci depăşim şi pragul de “somnel”, cu oricare din posibilele sale atribute. Eu am avut o perioadă cu “somnel”, dar nu a fost să fie. În fine…am ajuns la premiant, la ideal tipul care domină paşnic relaţiile interumane, redescoperite printre cearşafurile de somn. “Nănel” absoarbe în el dulcegăria şi vigoarea, este suprem pentru că nu atinge nici una din sensibilităţile cele mai intime ale celor doi, este starea de echilibru atât de dorită. “Nănel” reprezintă suma victorioasă a toturor conflictelor interne, tuturor răutăţilor nespuse şi iubirii neîmpărtăşite. De fapt, “nănel” este într-atât de unitar şi forţos, încât de unul singur poate rămâne în vocabularul comun, acoperind cu brio orice altă dorinţă de verbalizare şi diminutivizare. Iată de ce noi, domnii mai sus numiţi, pledăm – sperăm cu succes - pentru “nănel”.

De fapt, nu îmi era somn şi m-am gândit să scriu “pamfletul” ăsta.

Linia dinăuntru

2008-09-14T16:23:00.002+03:00

“Mi-a fost dat să duc mai departe, aproape zdrobit de greutatea ei, povara unei experienţe esenţiale petrecute în închisoare: cum devine o fiinţa umană bună sau rea. Îmbătat de succesele din tinereţe, m-am simţit infailibil şi am fost aşadar nemilos. Ameţit de preaplinul de putere, am fost un criminal şi un despot. În clipele mele cele mai diabolice am fost încredinţat că înfăptuiesc binele şi aveam argumente din belşug. Şi numai acolo, cânt putrezeam în închisoare, am simţit înăuntrul meu primele pâlpâiri ale binelui. Am avut treptat revelaţia că linia ce separă binele de rău nu desparte statele, nici clasele şi nici partidele politice, ci trece prin toate inimile omeneşti. Această linie nu este statornică. În interiorul nostru, ea oscilează de-a lungul anilor. Şi chiar şi în inimile copleşite de rău rămâne un mic cap de pod al binelui. Şi chiar în cele mai bune dintre inimi rămâne…un firav colţ al răului dezrădăcinat. Am înţeles atunci adevărul tuturor religiilor din lume: ele se luptă cu răul dinăuntrul fiinţei umane (dinăuntrul fiecărei fiinţei umane). Este imposibil să scăpăm lumea de rău până la capăt, însă el poate fi îngrădit, în interiorul fiecărei persoane. Şi tot atunci am înţeles falsitatea tuturor revoluţiilor din istorie: ele distrug doar acei purtători ai răului contemporani cu ele (şi, în pripă, nu deosebesc purtătorii binelui). Apoi ele încep să-şi însuşească, drept propria lor moştenire, răul însuşi, având însă proporţiile sporite.”

Nimic de adăugat. Ar fi semn de trufie să vrei să adaugi ceva, orice, la spusele unui om care a suferit cât pentru un neam întreg, poate chiar pentru un neam întreg.

Fragment din Arhipelagul Gulag, de Alexandr Soljeniţîn, preluat în articolul “Alexandr Soljeniţîn – Linia dinăuntru” de Roger Scruton, în traducerea lui Alexandru Gabor, publicat în Idei în Dialog, numărul 9 (48), septembrie 2008.

Povestea care nu s-a întâmplat

2008-09-01T01:24:00.002+03:00

Relu nu este deosebit faţă de mine, faţă de tine, faţă de noi toţi. Este un om care a suferit tranziţia, a luat-o în piept şi a luat-o şi în barbă. Şi în gură, după cumetriile specifice de la birt. Nimic nostim până aici, o biografie ca oricare alta, a omului chinuit de greul concret al vieţii. Până când Relu a zis că el trebe să facă Italia, să vadă şi el care este combinaţia acolo. “Adică s-au dus Nelu şi Gelu, oi fi eu mai prost?” Necunoscute sunt căile ambiţiei stupide. În fine, stă Relu, înjgheabă el nişte calcule acolo, şi bagă de drum. Da’ înainte de asta, o ia pă nevastă de o aripă şi-i grăieşte:
“Fă, vii cu mine?”
“Nu, nu vin…” – nimeni nu ştie de ce nu dorea Veta să se ducă la Italia.
“Fă, dacă tu nu vii cu mine, io mă însor!”
Veta a început să se hlizească, să râdă ca…ştiţi vorba aia cu târgul, că “Hai mă Relule, tu eşti nebun, cum să???”
Bine, zice Relu în sinea-i.
Pleacă Relu un timp, face Italia, nu prea mai ştia nimeni de el. După vreo trei luni, hop la poartă, Relu, beat turtă, la braţ cu o alta, abţiguită aşijderea. Veta să moară, nu alta (să-i zicem Katiuşa, cumva mai în formă decât Veta).
“Fă Veto, eşti acasă?” urla Relu ca dementu’.
Reta mucles sacana, când a l-a văzut pă bărba-su cu alta, să dea ortu’ popii.
“Făăăa…unde eşti, fi-ţi-ar starea a dracu’? Făăa…ţipa Relu prin curte, unde eşti făă? Vino făăă să ma cununi!”
Veta, la auzul acestei invitaţii, a picat leşinată, Relu s-a prăbuşit şi el prin varză, varză fiind. Şi Katiuşia lipoveanca, beată şi dânsa, s-a prăvălit şi ea pe unde apucat, prin dovlecei.

Suprarealismul aproape că nu există, în comparaţie cu această poveste, care nici ea nu există.

Despre progres

2008-08-28T23:40:00.001+03:00

…pretinsele “binefaceri” ale aşa-numitului “progres” - denumire acceptabilă numai dacă e însoţită de specificarea că e vorba de un progres exclusiv material – deci aceste mult lăudate “binefaceri” nu sunt oare, în mare parte, iluzorii? Oamenii epocii noastre pretind că, prin intermediul lor, îşi sporesc “bunăstarea”; iar noi considerăm, în ce le priveşte, că scopul propus, chiar dacă ar fi atins, nu merită nici pe departe să i se consacre atâtea eforturi; ni se pare, de altfel, că el nici nu poate fi atins. Mai întâ, ar trebui să se ţină seama de faptul că nu toţi oamenii au aceleaşi gusturi şi aceleaşi nevoi, că mai există totuşi unii care ar dori să scape de agitaţia modernă şi de nebunia vitezei, iar acum le este cu neputinţa să o mai facă; cine va îndrăzni oare să susţină că pentru toţi aceştia regimul impus al unei vieţi potrivnice firii lor ar fi o “binefacere”? Se va spune că asemenea oameni sunt puţin astăzi şi de aceea pot fi consideraţi o cantitate neglijabilă; aici, ca şi în domeniul politic, majoritatea îşi arogă dreptul să zdrobească minorităţile, care nu pot avea, în ochii ei, pretenţia să existe, dar fiind că existenţa lor contrariază mania “egalitaristă” a uniformităţii. Dar dacă nu ne mărginim la lumea occidentală, ci considerăm umanitatea în ansamblul ei, situaţia se schimbă radical: majoritatea de mai sus nu va deveni oare o minoritate? În acest caz, argumentul numeric este abandonat şi “egalitariştii” intransigenţi invocă, printr-o ciudată contradicţie, “superioritatea” civilizaţiei lor lor pentru a o impune restului lumii, tulburând astfel nişte oameni care nu le cereau nimic; cum această “superioritate” e de ordin exclusiv materal, ea se impune, fireşte, prin mijloacele cele mai brutale. Să nu ne lăsăm înşelaţi: dacă marele public acceptă, credul, pretextele “civilizatorii”, pentru unii ele sunt în schimb doar ipocrizii moraliste ce maschează dorinţa de cucerire şi interesele economice; ciudată mai este şi epoca aceata, în care atâţia oameni se lasă convinşi că poţi face fericit un popor aservindu-l, răpindu-i ceea ce are mai preţios – cilivizaţia proprie -, silindu-l să adopte obiceiurile şi instituţiile altor rase, impunându-i munci dintre cele mai trudnice pentru a-l face să dobândească lucruri care nu-i sunt de nici un folos! Căci aceasta este situaţia: Occidentul modern nu poate tolera opţiunea unor oameni de a lucra mai puţin şi de a duce o viaţă mai modestă; cum numai cantitatea contează şi cum ceea ce nu e accesibil simţurilor e socotit inexistent, omul care nu se agită şi nu produce sub aspect material e categorisit drept “leneş”; fără să mai vorbim despre aprecierile curente în ceea ce priveşte popoarele orientale, n-avem decât să ne gândim la felul în care sunt judecate, până şi în mediile aşa-zis religioase, ordinele contemplative. Într-o asemenea lume nu-şi ma găsesc loc nici înţelegerea, nici ceea ce e pur interior, căci sunt lucruri care nu se văd şi nu se simt, nu se numără şi nu se cântăresc; nu mai e loc decât pentru acţiunea exterioară, sub toate formele ei, inclusiv cele lipsite de vreo semnificaţie.

René Guénon – Criza lumii moderne, editura Humanitas, 2008.

Rândurile acestea pun punct, într-un mod poate prea dur pentru gustul unora, multor îndoieli şi multor întrebări. Asta pentru cei care au vreme să îşi mai pună întrebări. Vizionare plăcută în Minunată Lume Nouă…