“…pe asta i se căşunase lui, şi nu de ieri de azi, ci de multă vreme: pe toate pretenţioasele de birou, sclifositele de corporaţie, mofturoasele, capricioasele, năzuroasele, neieşitele din casă, simandicoasele fără temei, alintatele fără noimă, închipuitele, preţioasele şi pisicoasele care îşi imaginau că a fi femeie înseamnă să te anunţi cu langoare, să cerşeşti atenţie, protecţie şi îndeplinirea cât mai multor neînchipuite ifose, să te miorlăi, umblând cu jecmăneala sentimentală, să te alinţi neîncetat, greţos, să faci fasoane pentru orice flecuşteţ şi să trânteşti, în cel mai nepotrivit moment, cea mai absurdă scuză. Tocmai de aceea îşi construise cu atenţie şi răbdare un tratament de ironie usturătoare – şi nu numai – pentru astfel de individe, aparent eterice, a căror ipocrizie şi tonuri de moment le taxa fără menajamente. Şi, pe cât putea, pe cum reuşea, mai mult sau mai puţin voit, să prindă vreuna la înghesuială, o domina în toate privinţele, fără nici un fel de remuşcare şi fără nici un fel de scăpare din partea ei. Găsea insuportabil faptul că aceste făpturi îşi masacrează blândeţea feminitatea şi firescul, trădându-le pentru suliman şi surogat, pentru maimuţăreală şi smiorcăială enervantă. Toate acestea derivau din părerea foarte bună pe care o deţineau despre ele însele, deşi, în realitate, nu erau decât nişte actriţe disfuncţionale, iar chestia asta îl înverşuna şi mai tare. Nu într-atât încât să le vâneze. Timpul e prea preţios pentru a fi irosit pe măsuri punitive. “Profilactic” era doar sorocul uneia sau alteia, care pica la zar. Şi fiindcă era bine văzut, şi primit, prin multe cercuri – a căror companie nu o evita – ocaziile se iveau adesea. Corecţia se aplica instant, fără drept de apel, cu maximă eficienţă. Mecanismul coercitiv se declanşa automat. Inţial sarcastic, dar binevoitor, se insinua treptat în zona ei personală, mulţumită carismei şi capacităţii de intruziune, ca un văl, ca o pânză de păianjen, ca o stare neclară de plăcere, căreia nu i te poţi împotrivi. Se afişa natural, empatic, ajungând imediat confident şi posibil amant trecător. Şi, nu de puţin ori, surghiunul se isprăvea a doua zi, când părăsea pe nesimţite cearşafurile “nefericitei” cu un zâmbet amar pe buze. Încă păstra o urmă de speranţă, totuşi: poate, cumva, vreuna din ele se va trezi, va plânge, se va spăla pe faţă şi îşi va (re)veni în fire. La proprie şi senină feminitate. Adio suliman, bun venit…femeie.”

Post a Comment