În marele târg, tradiţia, sau ceea ce noi numim tradiţie – muzicală, culinară, lingvistică – se perpetuează retrospectiv şi, mai grav, retroactiv, sub umbra poetului. Micii comercianţi, negustori ocazionali de suflete nesăbuite, se aranjează în protectori ai tradiţiilor falsificate, toate astea sub privirile fantomatice ale geniilor consacrate şi canonizate, Eminescu şi Creangă, cu un Caragiale la fel de moftangiu, care privesc discret şi bănuitor la aceşti resuscitatori de catifea ai naţionalismului, devenit pavăză a parvenirii personale.
***
Deodată, ochii i se fixară pe un punct în aer, într-un abur în care sigur întrevăzuse o formă. Rămăsese înfipt, într-o încordare revelatoare, departe de exuberanţa de până în acel moment. Ceru în grabă un pix şi aşternu ceva pe un şerveţel, pe care îl vâri imediat în buzunar. În scurtele clipe în care dură scrijelitul, ea făcu un gest cu totul şi cu totul neînsemnat: pe colţul şerveţelului se răsfrângea umbra unei farfurioare. Cu un gest discret, înlătură porţelanul din calea pixului cuprins de febră. El nici un sesiză; gestul pentru mine fusese capital: lumina se scurse eliberată peste bucata de hârtie, lăsând în urma ei o nouă formă.
“Ia te uită ce înseamnă o femeie.”, am şuşotit mai mult pentru mine.
Zâmbi, propunând o îngăduitoare corecţie:
“Eh, nu doar atât…”
“Fireşte că nu.” am adăugat, zâmbind la rândul meu. Doar că doar aşa ceva se poate vădi hotărâtor, am continuat în mintea-mi, alunecând cu gândul undeva foarte departe.
***
Decadenţa e vecină cu inconştienţa şi, adesea, cu prostia primară. Auto-distrugerea nu mai e ritualică, nu comportă sensuri ultime, vreo nobleţe de atins. În lumina soarelui care, de obicei, anunţă re-începerea unui nou ciclu, precupeţii ierburilor necanonice, cu însemnele aurite ale ortodoxiei la gât, îşi expun burdihanul, meşterind cu sârg la ultima filială a cuceririlor etnobotanice. Cu 35 de lei găseşti fericirea pierdută, noi şi inovatoare conexiuni ţi se arată, vezi altfel, poate chiar…dincolo. Din nefericire, soarele acesta nu vesteşte re-întinerirea, ci recurenţa domniei simţurilor asupra cugetului, prilej de bucurie rutinată şi debilă. Şi chiar pe aceeaşi stradă, pe băncile amenajate de municipalitate, onorabilii locuitori ai melancolicului târg, pesemne descendenţi ai întemeitorilor, şuşotesc îndurerat între ei, neînţelegând de ce un desen cu frunze înţepate în mijloc de un cerc galben şi zâmbitor, apare ca firmă a unui magazin. Stupoare! “De ce-ul?” la care ar trebui să năzuim cu toţii e înlocuit de repetiţia debilă, cu râsul spart şi fără noimă. Parcă niciodată un nărav nu a fost mai prost receptat, presupunând că la orgini a existat o determinare superioară. Şi parcă niciodată nu m-a încercat un dezgust atât de mare faţă de imbecilitatea asumată…
