Găsesc că este foarte reconfortant ca la sfârşit de an să răsfoiesc Cartea. Pune pe gânduri, ca întotdeauna. Am nimerit o scenetă destul de tristă, pesemne vreo înflăcărare degrabă înnăbuşită. Nu mai puţin pilduitoare, cred…Noroc că totul este doar ficţiune. Oricum, simt că acest mic text a fost scris cu o ţintă precisă. Un lunetist, autorul. Mda, un lunetist la sfârşit de an. Fâşneaţă chestie…
"Adesea, e nefiresc să te împotriveşti unui lucru despre care ştii că se va termina, pentru că este ori la discreţia vreunei umori de moment, ori a unei frustări alimentate în timp. Asta demonstrează cât de fragil este, dar nu mai puţin frumos, tocmai din cauza aceasta. Ne-am iluzionat jucându-ne de-a misterul şi am uitat că doar taina este intraductibilă. Cazul nostru este tipic romantismului ca exerciţiu de evadare: am avut parte de ceva mister, subtil şi reciproc întreţinut, în chip de reţetă compensată la mizeria imediată şi cotidiană. S-a întâmplat aşa pentru că patima asta este înscrisă în firea noastră. Era mana zilnică, sau săptămânală, după cum îndemnau cerinţele momentului. Ne hrăneam din neastâmpărul său şi îl susţineam frenetic şi copilăros la rându-ne, ca pe ceva de preţ. Justifica multe năzbâtii verbale şi nu numai, acest fals mister, păcătos dar de un incorigibil superb. Avea această capacitate, de a oferi un sens. Acum pricepi ce înseamnă drogul? Te subjugă, te amăgeşte că există un sens, dar te dezleagă de realitate. Şi toate au avut acest “sens” până când păcătosul de factual şi cazuistica nedemnă au apărut – culmea, auto-induse! - în piesa noastră tragi-comică. Ce tâmpenie şi progresul ăsta! Perdeaua de fum s-a risipit instant. Au apărut întrebările, ironiile simple, seducţia pripită, de ultim moment, automat falsă. Mă întreb dacă vreo intervenţie sigură, decisivă, onestă, la un moment dat, ar fi transformat acest fum în mătase de cea mai bună calitate. Cunoşti foarte bine calităţile mătăsii: rezistă oricărei tensiuni, chiar şi aceea a destăinurilor prea puţin onorante, iar fineţea ei a fost apreciată de la vlădică la opincă. Nu am să mă auto-sugestionez cu un facil şi pueril joc de imaginaţie…”Ce-ar fi fost dacă?” Dar episodul acesta mi-a oferit o certitudine: absenţa siguranţei de sine, în prezenţa fricii, determină pragmatismul. Acum ne situăm în zona lui “ori-ori”, lucru frumos dacă am avea puţină maturitate. Dar noi ne asemănăm periculos de mult: asta duce la iubire sau/şi la ură, în dozaje interşanjabile, chiar dacă indiferenţa este panaceul oricărei pasiuni. Şi să ştii că mai periculos decât colimatorul ironiei mele este colimatorul melancoliei mele.
