“Fă, vii cu mine?”
“Nu, nu vin…” – nimeni nu ştie de ce nu dorea Veta să se ducă la Italia.
“Fă, dacă tu nu vii cu mine, io mă însor!”
Veta a început să se hlizească, să râdă ca…ştiţi vorba aia cu târgul, că “Hai mă Relule, tu eşti nebun, cum să???”
Bine, zice Relu în sinea-i.
Pleacă Relu un timp, face Italia, nu prea mai ştia nimeni de el. După vreo trei luni, hop la poartă, Relu, beat turtă, la braţ cu o alta, abţiguită aşijderea. Veta să moară, nu alta (să-i zicem Katiuşa, cumva mai în formă decât Veta).
“Fă Veto, eşti acasă?” urla Relu ca dementu’.
Reta mucles sacana, când a l-a văzut pă bărba-su cu alta, să dea ortu’ popii.
“Făăăa…unde eşti, fi-ţi-ar starea a dracu’? Făăa…ţipa Relu prin curte, unde eşti făă? Vino făăă să ma cununi!”
Veta, la auzul acestei invitaţii, a picat leşinată, Relu s-a prăbuşit şi el prin varză, varză fiind. Şi Katiuşia lipoveanca, beată şi dânsa, s-a prăvălit şi ea pe unde apucat, prin dovlecei.
Suprarealismul aproape că nu există, în comparaţie cu această poveste, care nici ea nu există.
Prea bine, Fanelu, prea bine!
Bravo!
Mersi, mersi!
Cu întârziere din partea-mi, dar nu mai puţin v-alabil.
:-) esti diliu
Claro!:)
Şi când mă gândesc că asta este o istorisire nevinovată…