“Mi-a fost dat să duc mai departe, aproape zdrobit de greutatea ei, povara unei experienţe esenţiale petrecute în închisoare: cum devine o fiinţa umană bună sau rea. Îmbătat de succesele din tinereţe, m-am simţit infailibil şi am fost aşadar nemilos. Ameţit de preaplinul de putere, am fost un criminal şi un despot. În clipele mele cele mai diabolice am fost încredinţat că înfăptuiesc binele şi aveam argumente din belşug. Şi numai acolo, cânt putrezeam în închisoare, am simţit înăuntrul meu primele pâlpâiri ale binelui. Am avut treptat revelaţia că linia ce separă binele de rău nu desparte statele, nici clasele şi nici partidele politice, ci trece prin toate inimile omeneşti. Această linie nu este statornică. În interiorul nostru, ea oscilează de-a lungul anilor. Şi chiar şi în inimile copleşite de rău rămâne un mic cap de pod al binelui. Şi chiar în cele mai bune dintre inimi rămâne…un firav colţ al răului dezrădăcinat. Am înţeles atunci adevărul tuturor religiilor din lume: ele se luptă cu răul dinăuntrul fiinţei umane (dinăuntrul fiecărei fiinţei umane). Este imposibil să scăpăm lumea de rău până la capăt, însă el poate fi îngrădit, în interiorul fiecărei persoane. Şi tot atunci am înţeles falsitatea tuturor revoluţiilor din istorie: ele distrug doar acei purtători ai răului contemporani cu ele (şi, în pripă, nu deosebesc purtătorii binelui). Apoi ele încep să-şi însuşească, drept propria lor moştenire, răul însuşi, având însă proporţiile sporite.”
Nimic de adăugat. Ar fi semn de trufie să vrei să adaugi ceva, orice, la spusele unui om care a suferit cât pentru un neam întreg, poate chiar pentru un neam întreg.
Fragment din Arhipelagul Gulag, de Alexandr Soljeniţîn, preluat în articolul “Alexandr Soljeniţîn – Linia dinăuntru” de Roger Scruton, în traducerea lui Alexandru Gabor, publicat în Idei în Dialog, numărul 9 (48), septembrie 2008.
"...uşa de fier compact nu se inchidea. În locul ei, a doua uşe de drevele tot de fier încrucişate, prin ale cărei spaţii rombice putea să intre aerul. Aerul intra, nu intra, dar năvăleau şobolanii flămânzi, rupându-se din turmele care răpăiau pe coridor...Patul era scund. Se ridicau cu labele pe aşternut şi te priveau în ochi cu o îndrăzneală fioroasă.Imposibil să inchizi ochii."N.Crainic
Şi doar el să fi fost? Oare câţi mulţi alţii ca el au trecut prin cruntă suferinţă? Asta doar ca să ne lăfăim noi, astăzi…